Rămas bun, Doamna Directoare!

Alexandru PRIPON

Ne-au fost oferiți în dar, pentru o scurtă – prea scurtă – perioadă, ne-au ajutat să ne clădim spiritul, ne-au călăuzit și ne-au fost, în primul rând, exemplu. Apoi, rând pe rând, au plecat înapoi. Deoarece profesorii, cei cu vocație și devotament, i-am primit cu împrumut, de sus. Iar la vremea cuvenită ne sunt luați înapoi, pentru a-și odihni sufletele generoase acolo unde este locul iubirii fără de sfârșit.

Mulți dintre dascălii copilăriei mele au plecat dintre noi. Au rămas în urma lor gânduri și cuvinte, oameni pe care i-au format și împliniri pe care le-au modelat. Am rămas noi și lumea pe care o locuim, încercând să-i dăruim acesteia măcar puțin din valorile primite de la ei, profesorii noștri. În completarea unui periplu fără sfârșit.

Câteodată, mă surprind rostind o vorbă mai altfel, emițând câte o formulare mai complicată. Și îmi amintesc, cu drag, cine mi-a imprimat în minte, în inimă respectivele cuvinte. Îi revăd chipul transfigurat. Îi privesc silueta, la catedră sau printre bănci. Îi percep prezența cu aceeași emoție înfrigurată ca atunci când profesorii mei erau niște zei cu staturi impunătoare și intelect colosal, persoane apropiate și intangibile care puteau, cu o încruntare sau un zâmbet, să adune ori să alunge norii de furtună.

Nimeni nu mă va putea convinge să „actualizez” imaginea cadrelor didactice de odinioară pentru a se potrivi cu percepția actuală. Adultul de astăzi va fi întotdeauna copil – și încă unul timid – în prezența amintirii lor. Iar această situație nu este modificată nici măcar de reîntâlnirea cu profesorii, în momentele concrete ale cotidianului. Dimpotrivă, prezența lor îmbogățește, înnobilează clipa, fără a lăsa în urmă dezamăgiri sau imagini fals romanțate, ci subliniind cu acuratețe parcursul complex de la cei ce am fost până la cei ce suntem. Un fragment de împlinire cât o viață de om.

Eram un elev banal. Nu neapărat unul extrem de silitor și, cu siguranță, nu unul strălucit. Un poet în devenire, mulțumit să perceapă metafora din fiecare moment, fie și cu prețul abandonării multor explicații corecte, didactice. Așa am cunoscut-o pe Doamna Directoare Marinache. Nu mi-a predat Limba română, dar auzisem multe despre devotamentul și priceperea pe care le demonstra nu doar la ore, ci și prin numărul foarte mare de absolvenți care îi mulțumeau! I-am fost înfățișat, fără tevatură și fără complimente, după o mică impertinență pe care o săvârșisem la ora de Geografie a doamnei profesoare Eugenia Zirbo – persoană de o mare eleganță, prețioasă amintire a sufletului meu. A plecat prea devreme către locul acela de sus unde ni se odihnesc întru iubire dascălii.

Nu voi uita niciodată reacția Doamnei Directoare atunci când i-am fost înfățișat. M-a mustrat cu blândețe severă (nu știu să descriu altfel), apoi m-a povățuit, rostind apăsat fiecare cuvânt, până când mi s-a întipărit în suflet nu discursul – au trecut peste 40 de ani, totuși –, ci direcția către care eram călăuzit. Îndemnul care a răzbătut dincolo de țâfna adolescentului fără habar. Mi-a cerut să fiu „mult, mult mai bun”.

După atâția ani în care m-am străduit să fiu mai bun, am reîntâlnit-o pe doamna Floarea Marinache, la slujbele de pomenire a soțului. Aproape neschimbată, era înconjurată de mulți dintre profesorii de la Liceul Pedagogic „Spiru Haret” Buzău. Profesorii copilăriei mele. Iar salutul meu – „Bună ziua, Doamna Directoare” – a mirat-o. Mi-a zis că a fost la conducerea administrativă a unității de învățământ pentru puțină vreme, deci nu era obișnuită cu apelativul. Eu doar așa i-am spus, vreme de zece ani, ca preot de parohie cu privilegiul nesperat de a-și revedea, periodic, un dascăl respectat. I-am povestit, adesea, despre ceea ce fac, ceea ce scriu, ceea ce sunt, m-am lăudat cu succesele fiicei mele, dar nu i-am dezvăluit niciodată contribuția uriașă pe care a avut-o un scurt discurs asupra elevului de odinioară, motivat, de atunci, să fie „mult mai bun”…

M-am întâlnit ultima dată cu Doamna Directoare Marinache în urmă cu aproximativ două săptămâni. Era slăbită, afectată de o suferință care nu i-a dat pace pe finalul iernii abia trecute. Chiar și așa, plănuia să facă, pentru soțul dânsei, o pomenire, la care urma să vină și fiica, din Statele Unite. Dar timpul s-a grăbit. Parcă prea mult. Zilele trecute, am primit cernita veste că Doamna Directoare a plecat dintre noi, cu demnitate și discreție, lăsând în urmă un gol uriaș. M-a surprins, m-a îndurerat, m-a determinat să realizez faptul că noi, copiii de altădată, avem de purtat o povară extrem de grea: trebuie să-i ducem mai departe misiunea de a călăuzi și a clădi spirite, într-o lume tot mai înnorată a furtună.

Și-au anunțat prezența la înmormântare foști elevi și foști colegi, pe lângă membrii familiei. Voi fi acolo și eu, voi oficia slujba și mă voi strădui să amân, cât se va putea, o lacrimă izvorâtă din suflet pentru încă unul dintre marii mei profesori. Un mentor, după cum bine spunea cineva. Un om între oameni, așa cum am avut șansa de a remarca personal, dacă mai era nevoie, în acești ultimi ani. Și, pentru că au rămas multe lucruri nerostite, inclusiv recunoștința pe care i-o port, îi voi spune, în gând, profesoarei Floarea Marinache: „Până când ne vom revedea, la momentul cuvenit, pe care numai Dumnezeu îl știe, rămas bun, Doamna Directoare!”.