<span style=”font-weight: bold;”>Motto:</span> <i>„Dă sânge și primește duh.” </i>(Patericul egiptean)<br /> <br /> România are, din când în când, vocația de a’și complica singură viața. Nu din lipsă de inteligență, dimpotrivă, ingeniozitatea noastră este adesea remarcabilă, ci dintr’o discretă neîncredere în simplitate. <br /> Ne este greu să credem că lucrurile ar putea fi, pur și simplu, așa cum sunt.<br /> <br /> Criza politică pe care o traversăm pare, la prima vedere, una dintre acele situații care cer analize sofisticate, grafice complicate și o anumită gravitate a tonului. Se vorbește despre echilibre fragile, despre aritmetici parlamentare subtile, despre strategii care se bat cap în cap într’un fel aproape baroc.<br /> <br /> Și totuși, privind mai atent, începi să ai o ușoară bănuială: dacă nu cumva toată această complicație este, în fond, o formă de evitare.<br /> <br /> Căci lucrurile, reduse la esențial, nu sunt nici misterioase, nici inaccesibile. Avem o clasă politică dornică să participe la exercițiul puterii, dar prudentă când vine vorba de consecințe. O anumită voluptate a prezenței la guvernare coexistă, curios, cu o reținere aproape delicată față de gesturile ferme. Se preferă, dacă se poate, o guvernare fără uzură, o decizie fără cost, o responsabilitate fără urmări.<br /> <br /> E o ambiție respectabilă, dar, din păcate, puțin realistă.<br /> <br /> Privită din afară, scena politică românească începe să semene tot mai mult cu un teatru în care piesa nu mai avansează, dar actorii continuă să joace. Se intră și se iese din scenă cu gravitate, se rostesc replici apăsate, se mimează conflicte decisive, dar, în mod curios, nimeni nu pare dispus să ajungă la actul final.<br /> <br /> Este un teatru al suspendării. Un spectacol în care miza nu mai este deznodământul, ci prelungirea lui.<br /> <br /> S’ar putea spune că asistăm la o criză de complexitate. Dar poate că e mai corect să vorbim despre o criză de simplitate. Despre incapacitatea, sau refuzul, de a face acel gest elementar prin care lucrurile se limpezesc: asumarea.<br /> <br /> Pentru că, în definitiv, orice criză politică se rezolvă în două-trei feluri destul de previzibile. Cineva guvernează și plătește prețul. Sau cineva refuză și lasă locul altcuiva. Restul sunt variațiuni pe această temă.<br /> <br /> Numai că acest „cineva” întârzie să apară. Nu din lipsă de candidați, ci din exces de precauție. A’ți asuma puterea într’un moment dificil nu mai este, de mult, o promisiune de capital politic, ci o formă de risc aproape asumat în pierdere. Iar politica noastră, atât de curajoasă în declarații, devine brusc meditativă când vine vorba de sacrificii.<br /> <br /> De aici și senzația de impas. Nu pentru că nu ar exista soluții, ci pentru că soluțiile existente sunt, într’un fel, prea simple. Iar simplitatea, se știe, poate fi uneori ofensatoare: ea nu lasă loc de eschivă.<br /> <br /> Și totuși, există un moment în orice rânduială, fie ea politică sau de altă natură, în care amânarea nu mai este posibilă. Un moment în care lucrurile trebuie aduse la limpezime, chiar cu prețul unei tulburări trecătoare.<br /> <br /> În viața publică, acest moment trece, aproape inevitabil, prin instituția prezidențială.<br /> <br /> Președintele nu este chemat să prelungească echivocul, ci să’l curme. Nu să împace pe toată lumea, ci să pună fiecare actor în fața propriei sale măsuri. Iar acest lucru se face, de regulă, printr’un gest simplu și apăsător: desemnarea, forțarea unei decizii, închiderea jocului de ezitări.<br /> <br /> Va deranja. Va crea nemulțumiri. Va expune slăbiciuni.<br /> <br /> Dar fără acest gest, criza rămâne suspendată, nu ca o dramă, ci ca o obișnuință.<br /> <br /> Pentru că există situații în care ordinea nu se reface prin consens, ci prin asumare. Iar asumarea, în forma ei cea mai autentică, are întotdeauna ceva din logica unei jertfe: cineva pierde pentru ca întregul să nu se destrame.<br /> <br /> Și poate că tocmai aici se află miezul discret al momentului pe care îl traversăm: nu în lipsa soluțiilor, ci în absența disponibilității de a plăti prețul lor.<br /> <br /> Crizele nu se sfârșesc atunci când devin inteligibile, ci atunci când devin asumate.<br /> <br /> Iar acolo unde nimeni nu vrea să piardă, nimic nu se poate salva.<br /> <br /> Restul nu mai e politică.<br /> <br /> E doar amânarea unei rânduieli care, mai devreme sau mai târziu, tot va trebui împlinită.<br /> <br /> <span style=”font-weight: bold;”>Există un soi de cinism discret în felul în care complicăm ceea ce este, de fapt, foarte simplu.<br /> Ne purtăm ca și cum ar fi nevoie de proceduri sofisticate, când soluția stă, aproape banal, într’o singură noțiune: <br /> moțiunea.</span>