Adrian Vasilescu, BNR: Nicio ţară din Uniunea Europeană nu e pregătită să învingă inflaţia în acest

Repriza de creştere încetinită a preţurilor  (de dezinflaţie deci!) de după şocul inflaţionist din mai-septembrie anul trecut a fost scurtă. Din octombrie până în februarie. Comunicatul Statisticii publicat imediat după Paşte a venit cu detalii precise despre schimbarea de ritm din martie. Avem acum informaţii  exacte despre împrejurările în care inflaţia a luat locul dezinflaţiei.

Săptămâna trecută a publicat şi EUROSTAT datele din martie. Inflaţia a revenit în 23 dintre cele 27 de ţări din UE. După ce în ianuarie şi în februarie dezinflaţia încă domina întregul tablou. Ce s-a întâmplat în martie? Au intervenit schimbări radicale! Germania, în primul rând, după ce în februarie ocupase aliniamentul strategic de 2,0 la sută, luna trecută a virat brusc la 2,8 la sută. Salturi mari au făcut şi Irlanda, de la 2,5 la 3,6, Spania de la 2,5 la 3,4, Polonia de la 2,5 la 3,2, Luxemburg de la 1,8 la 3,8. În această grupă se încadrează şi România, care înregistrase încetiniri ale creşterii preţurilor în ianuarie şi februarie, dar a urcat brusc la 9,0 la sută în martie. 

CE VA URMA?

Ştim bunăoară, din analiza datelor existente, că schimbarea de viteză din martie ar putea să aibă în România un efect de numai câteva luni. Şi mai ştim, potrivit prognozei din februarie a Băncii Naţionale, că rata anuală a inflaţiei va intra într-un proces de reducere treptată a ritmului de creştere. Va coborî, până la sfârşitul anului curent, la 3,9 la sută. De la 9,9 la sută. Urmând ca în primul trimestru al anului viitor să facă joncţiunea – pe aliniamentul de 3,5 la sută – cu limita de sus a coridorului strategic de ţintire.

Ce garanţie avem că mişcarea preţurilor, aflată acum într-un avânt în care se resimte şi influenţa şocului energetic global, se va înscrie pe traiectoriile acestor anticipaţii? Datele certe desigur, cele de până în februarie, în baza cărora au fost calculate prognozele! Pentru că, în niciun caz, BNR nu va abdica de la principiul de a face prognoze calculând exclusiv date sigure. Iată motivele pentru care prognozele BNR nu iau în calcul evenimente cum sunt cele din Orientul Mijlociu din această primăvară, care continuă să se producă sub zodia neprevăzutului.

Este normal, de altfel, ca o bancă centrală să nu-şi proiecteze registrul inflaţiei în funcţie de viteza schimbărilor induse de conjuncturi cum sunt cele din Golf. Dar pe care le va lua negreşit în calcul dacă vor deveni certitudini. Nu însă acum, în împrejurări în care preţul barilului de petrol este volatil, cu referinţe între 83 şi 95 de dolari, după ce în urmă cu mai puţin de 15 zile urcase la 140 şi ameninţa să urce până la 200 de dolari. Mai mult, tocmai pentru a avea siguranţa deplină că nu va greşi, BNR îşi păstrează rezerva reactualizării periodice a anticipaţiilor din prognoza comunicată în februarie.       

Repet obsesiv: prin lege, Banca Naţională a României are ca obiectiv fundamental asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor de consum. Şi mai are un set complet de atribuţii, cap de listă fiind elaborarea şi aplicarea politicii monetare, prin îndeplinirea cărora îşi asigură buna funcţionare. Toate aceste prevederi alcătuiesc  un complex de directive în care sunt cuprinse dreptul şi totodată obligaţia băncii centrale de a calcula şi de a publica prognoze ale mişcării preţurilor. Prognoze corecte, desigur! Şi tocmai pentru a garanta corectitudinea prognozelor Banca Naţională actualizează calculele din februarie în alte trei ediţii ale raportului asupra inflaţiei. Aşa a făcut în fiecare an, aşa va face şi în acest an. 

COTITURA DIN 2005

Calcularea prognozelor este cuplată, în toată complexitatea pe care i-o impune legea, cu stabilitatea preţurilor. De fapt, cu ţintirea inflaţiei strategie adoptată de Fed, de BCE şi de numeroase alte bănci centrale din lume – la care BNR a aderat în 2005. A aderat în condiţiile în care nu mai erau pericolele din anii 1990-1993 sau din 1997, de a ne confrunta cu cicluri inflaţioniste cu trei cifre ale creşterii preţurilor. Şi în condiţiile în care, începând din 2004, scăpaserăm şi de inflaţia cu două cifre. Nu scăpaserăm însă de climatul inflaţionist persistent, ce incomoda creşterea economică şi dezvoltarea durabilă, fapt care a determinat iniţial ţintirea inflaţiei la 7,00 la sută, nivel căruia i s-a adăugat apoi o jumătate de punct procentual. În împrejurările specifice acelui moment, dominate de numeroase dezechilibre economice, fapt ce întreţinea persistenţa rocadelor mari inflaţie-dezinflaţie şi dezinflaţie-inflaţie, ţinta ce i s-a potrivit României a fost 7,50 la sută plus/minus un punct procentual.

De la acest nivel, în timp ce inflaţia a pierdut altitudine, iar climatul inflaţionist şi-a pierdut din suflu, ţinta de inflaţie a fost coborâtă treptat până la nivelul de azi, de 2,50 la sută plus/minus un punct procentual. Am fost deseori întrebat, de-a lungul multor ani, de ce nu a fost coborâtă până la 2,0 la sută, cât este ţinta BCE sau cea stabilită de Fed? Înainte de debutul actualului ciclu inflaţionist, în ianuarie 2021, întrebarea avea relevanţă. Mai ales în 2020, când am fost unica ţară din Uniunea Europeană care a încheiat anul cu o rată anualizată a inflaţiei de 2,06 la sută, avea deplină relevanţă. Mai cu seamă că atunci exista şi un răspuns oficial. Acela că tendinţa firească era ca ţinta de inflaţie să-şi continue coborârea până la linia stabilită de BCE, de 2,0 %.

Acum, după cinci ani şi aproape patru luni de când ne confruntăm cu actualul ciclu inflaţionist, întrebarea şi-a pierdut relevanţa. Din cel puţin doua motive. Cel mai important motiv fiind evidenţa statisticilor Eurostat. Nicio ţară din cele 27 ale Uniunii Europene nu a reuşit, din 2021 până azi, să menţină inflaţia pe linia de ţintire de 2,0%… mai mult de două-trei luni. Al doilea motiv, chiar dacă e subiectiv, revendică explicaţii. S-au înmulţit vocile, în tot mai multe ţări din UE, care susţin că ţinta de 2,0 e situată prea jos. Până unde ar putea să urce? Mai sus – un 3,0% – de exemplu, este o propunere solid argumentată de laureaţii Nobel Paul Samuelson şi William Nordhaus.

DRUMUL PĂNÂ LA ŢINTÂ E… CU HĂRTOAPE

Stabilitatea preţurilor, indiferent de ţinta ce va fi aleasă, dacă va fi aleasă o altă ţintă, constituie cel mai bun activ pe care băncile centrale din toată lumea sunt datoare să-l asigure ţărilor în serviciul cărora funcţionează. Un activ reprezentativ pentru acea stare de echilibru în care oamenii să nu plătească de-a lungul unui an mai mult decât ar fi normal ca bunurile şi serviciile de consum să se scumpească. Cu 2,0, cu 2,5, cu 3,0 la sută ori cu cât se va hotărî… dacă va exista o masă critică în favoarea schimbării ţintei! Mai ales că Banca Centrală Europeană îşi apără ţinta. După ce, un timp, a mizat pe „aproximativ 2,0 la sută“, a trecut la fix 2,0 la sută, nici mai mult, nici mai puţin ! 

Pe ce mizează BNR în strădania de a conduce mişcarea preţurilor către linia strategică de ţintire? Întâi şi întâi, pe faptul că dobânda de politică monetară este acum atât cât trebui să fie! Nici mai sus şi nici mai jos decât rata optimă de 6,50 la sută. Deciziile CA al BNR din vara lui 2024 şi până azi, de a menţine atât de mult timp nemodificat nivelul dobânzii-cheie, au avut la bază motivaţii întemeiate. Cum motivaţii întemeiate au avut şi deciziile din iulie şi august 2024 de a reduce de două ori dobânda de politică monetară. Atunci, în vara lui 2024, orizontul arăta altfel. O dezinflaţie de cursă lungă, care rezistase mai mult de un an şi jumătate, a avut o contribuţie robustă la reducerea de peste trei ori a ratei anualizate a creşterii preţurilor.

Cele cinci luni de accelerare a inflaţiei, din mai până în septembrie anul trecut, au produs schimbări dramatice în dinamica preţurilor, pe care le resimţim şi acum. Pentru că marile creşteri de preţuri au avut loc… în 2025. Atunci s-au produs şi tot atunci inflaţia a făcut explozie. Acum, în 2026, creşterea preţurilor doar continuă să încarce cu presiuni inflaţioniste ratele anualizate. Cele calculate pe 12 luni. Fapt ce face ca ponderea cea mai mare în structura inflaţiei actuale s-o aibă rezultatele şocului din mai-septembrie 2025. Cu cauzele lui globale. Şi cu amprente de nuanţe locale. Începând cu datoria publică mare, excesivă şi deci împovărătoare, pentru că nu-i totuna dacă o plătim din excedente bugetare sau din deficite sancţionate. 

A fost nevoie de măsuri unice de-a lungul anului trecut pentru a scăpa de o degradare grea. Pentru că deficitul nostru public e inflaţionist. Riscul energetic şi cel geopolitic sunt inflaţioniste. Alimentele sunt capricioase: când se ieftinesc brusc, când se scumpesc brusc. Iar serviciile, care au pus paie pe foc în timpul şocului din mai-septembrie anul trecut, tind acum să-i pună piedici dezinflaţiei. Sau, cel puţin, acesta este mesajul întoarcerii inflaţiei în martie. 

Există însă şi un revers. Cele mai mari valuri care anul trecut au provocat cele mai mari creşteri de preţuri se vor retrage în 2026. Li se va încheia stagiul de un an în ratele anualizate. În mai, pe fondul tensiunilor electorale, s-a produs un prim şoc inflaţionist. În iulie, când a expirat schema de plafonare a preţului la energie electrică, a fost al doilea şoc. Iar în august, când au fost majorate cotele TVA şi ale accizelor, a intervenit al treilea şoc. În numai cinci luni, din mai până în septembrie, rata anualizată a preţurilor s-a dublat. Potrivit regulilor statisticii, în mai, în august şi în septembrie, vom scăpa pe rând de aceste trei încărcături infiltrate în structura ratelor anualizate. Ceea ce înseamnă că efectele lor nu vor mai împovăra ratele anualizate începând din mai 2026.

Acum însă, când în România se întoarce inflaţia, recapitulăm o lecţie dură învăţată deodată cu celelalte 26 de state din Uniunea Europeană. Şi anume că, pe măsură ce ne apropiem de linia strategică de sosire, de sfârşitul ciclului inflaţionist deci, înaintarea către ţintele stabilite e tot mai grea. Nicio ţară din acest arc nu a declarat încă – şi nici nu e pregătită s-o facă în cursul acestui an – că a câştigat  confruntarea cu inflaţia!