Dezastrele de zi cu zi

Alexandru PRIPON

Nu știu să vă spun ce preocupări aș prefera să am într-o lume lipsită de libertate, o prelungire neverosimilă, dureroasă, a anilor copilăriei mele. Sunt aproape sigur, însă, că aș evita cu orice chip presa. Nu cred că aș fi în stare să nevorbesc despre adevăr, punând umărul, prin ceea ce (nu) fac, la amăgirea adulților și distrugerea sufletească a tinerilor. Nu aș avea, probabil, curajul să spun lucrurilor pe nume, riscând siguranța mea și a familiei, dar nici priceperea să împletesc vorbele în așa fel încât să rostesc adevărul, printre cuvinte, evitând cenzura, pentru ca unii, cei care vor, să înțeleagă. Așa făceau unii jurnaliști și oameni de litere din anii comunismului. Curajul lor le putea aduce, în cel mai bun caz, dizgrația, sărăcia și umilința, dacă nu pierderea libertății ori a vieții. Iar detenția din acele vremuri nu constituia o vacanță…

Textul acesta nu este, însă, despre ceea ce aș face (sau nu aș face) eu, ci despre curajul pe care îl au atâția jurnaliști în fața persecuției și a cenzurii. Puțini vorbesc despre corespondenții străini de presă aflați în regiuni apăsate de dictaturi. Și puțini vorbesc despre ziariștii care sunt în pericol zi de zi, în țara lor, în casa lor.

Cum te-ai simți, cititorule, dacă, scriind despre realitățile înconjurătoare, cu fereastra deschisă și gândurile departe, ai vedea cum intră în camera de lucru o dronă de spionaj, așa cum i s-a întâmplat ziaristului salvadorian Carlos Dada, ajuns în exil pentru că a dezvăluit? Ai avea puterea să-ți părăsești patria, familia și tot ceea ce înseamnă „acasă”, pentru a-ți face pe mai departe, din exil, datoria, prezentând dezastrele de zi cu zi apărute într-un stat măcinat de dictatură?

Cum ai reacționa, cititorule, dacă ai fi arestat și torturat vreme de un an, așa cum s-a întâmplat cu ziarista chiliană Mónica González Mujica? Ai avea forța acesteia ca, după eliberare, să-ți continui, cu același curaj, activitatea corectă jurnalistică, până la o nouă întemnițare?

Organizația Reporteri fără Frontiere a dat publicității un document potrivit căruia, doar în anul 2025, 53 (posibil chiar 67) de jurnaliști au fost uciși. Același document demonstrează, dureros, că jurnaliștii se află în mai mare pericol acasă, în propria țară: pe lista celor omorâți se află doar doi corespondenți străini.

Cel puțin 503 jurnaliști au fost încarcerați, pe plan mondial, pentru a fi împiedicați să-și exercite misiunea (dintre care 121 în China și 48 în Rusia).

Cunoscând aceste date, pe care nu le mai poți privi doar ca pe niște litere și cifre înșirate pe o foaie, mai pare simplu, cititorule, să fii jurnalist într-o lume unde te vei afla în pericol pentru că îți faci datoria? Și care ar trebui să fie atitudinea în fața primejdiei? Cum ai putea aborda activitatea media, astfel încât să-ți păstrezi, deopotrivă, viața, libertatea și demnitatea?

Mai sus menționatul ziarist Carlos Dada a venit cu singurul răspuns posibil: „Cel mai important lucru pe care îl poate face jurnalismul în timpul unei dictaturi este să spună adevărul”. Iar jurnalistul, cel care și-a ales această misiune – sau care a fost ales de adevăr pentru a-i da rostire – , trebuie să creadă în ceea ce face, să înțeleagă rostul uriaș pe care îl are într-o lume oricând gata să se prăbușească în minciună, răutate, ură. O lume în care el a fost chemat să protejeze până la capăt adevărul, descriind – corect, imparțial, curajos – dezastrele de zi cu zi…