Sorin Pâslaru, ZF: Despre ce fel de relansare a industriei de apărare se vorbeşte dacă fostul Sidex Gala

Se tot vorbeşte în ultima perioadă despre posibilitatea de relansa producţia industrială aflată în suferinţă în ultima decadă prin investiţii în industria de apărare. Sigur, în loc de arme ar trebui să facem şcoli şi teatre, dar asta e situaţia.

Însă nu este deloc clar cum se vor regăsi bugetele alocate pentru achiziţia de armament prin programul SAFE de 17 miliarde de euro în comenzi pentru industria locală. Acest program, spun specialiştii, ar trebui să creeze cadrul financiar de relansare a industriei de apărare. Dar pentru aceasta este nevoie de un plan coerent, este nevoie de definirea priorităţilor de dezvoltare.

În context, sunt îngrijorătoare declaraţiile directorului Romarm, că cel mai mare producător de muniţie şi armament de pe piaţa locală nu a fost deloc consultat atunci când a fost făcut designul programului SAFE.

România vine dintr-o epocă în care resursele alocate pentru producţia de armament şi echipamente militare erau mari şi militarii români abia aşteaptă modernizarea echipamentelor, după 30 de ani de secetă.

Până în urmă cu câţiva ani, armata română încă defila pe sub Arcul de Triumf cu maşini Aro şi camioane Roman Braşov recondiţionate, păstrate în stare de funcţionare după zeci de ani de utilizare, dar revopsite atât de des că era mai gros stratul de vopsea decât tabla caroseriei. În prezent echiparea este la cu totul alt nivel. Dar întrebarea este cum se vor regăsi aceste linii de finanţare cu dobânzi reduse pe termen lung la care statul român are acces în accelerarea producţiei locale industriale?

Tensiunea care se întrevede că se formează între accesul la resurse financiare şi necesitatea de a le direcţiona către relansarea producţiei locală nu este proprie doar industriei de apărare. Întrebarea este cum reuşesc alte state  să obţină o convergenţă între un acces echilibrat la sisteme noi şi performante de apărare şi hrănirea lanţurilor locale de producţie de echipamente militare. O astfel de ocazie este un prilej nesperat pentru a recrea competenţă în domenii de vârf, pentru investiţii în cercetare-dezvoltare care în alte condiţii ar fi foarte costisitoare.

Chestiunea este însă de abordare. Luăm un to do list şi executăm sau ne întrebăm ce vrem şi vedem SAFE ca pe un instrument, ca pe o pârghie prin care să ne atingem propriile obiective?

Din păcate, după 1990 România a pătimit enorm din cauză că nu şi-a mai asumat propriile obiective şi că a răspuns în general la diverse propuneri şi programe mai degrabă decât să vadă oportunităţile la care a avut acces ca un mijloc de a-şi atinge propriile obiective.

Şi aşa, după 20 de ani de la aderarea la UE şi după 30 de ani de parteneriate cu Banca Mondială sau FMI, nu a fost pusă la punct o finanţare pe termen lung pentru modernizarea reţelei de încălzire din Bucureşti de exemplu. Sau pentru Gara de Nord.

Acum, este imposibil de acceptat ca măcar pentru mentenanţa navelor pe care le are astăzi România în flota de apărare sau pe cele pe care le va cumpăra să nu poate fi menţinut în viaţă Şantierul Naval Mangalia.

„Bătăliile” care urmează pentru cine va produce şi unde nu vor fi foarte simple. Toţi vor să vândă ceva, nimeni nu vrea să fie client, să cumpere. Probabil că în context statul român e cel mai bun şi cuminte client. Nu ar fi avut olandezii de la Damen spre exemplu piaţă şi comenzi pentru Şantierul Naval? Au avut, dar atâta timp cât nu au avut controlul, s-au retras din afacere.

Acum se desfăşoară un război subteran între UE şi NATO, după cum scrie Financial Times, având ca miză unde vor fi merge comenzile suplimentare de echipament militar şi muniţie în valoare de 1.000 de miliarde de euro pe care statele europene membre NATO trebuie să le facă. UE vrea o politică „Buy European”. Dacă nu sunt în stare europenii să stea pe picioare şi să promoveze propria industrie, vor reuşi românii? Suveranismul este demagogie, dar când ai 1.000 de oameni la Mangalia în stradă, oameni cu expertiză unică în construcţia de nave, nu este cazul să te gândeşti la o soluţie?

Sunt mii de constănţeni care lucrează pe şantiere navale în Anglia sau ţările nordice, nu ar vrea să lucreze la Constanţa, Mangalia sau Tulcea dacă vor fi proiecte de anvergură de reparaţii şi construcţii de nave?

Când toată bătaia lumii se desfăşoară astăzi cu mii de nave pentru strâmtoarea Ormuz din Golful Persic, poate cineva să spună că industria construcţiilor de nave nu este strategică?