<div><span style=”font-weight: bold;”>O întrebare venită firesc într-o discuție în noaptea târzie la un pahar de vin: “De ce pui la toate scrierile tale (nu doar cele pe care le știți), motto-ul din Evanghelia după Ioan, “Și lumina luminează în întuneric și întunericul nu a putut să o cuprindă”? </span></div> <div><br /> </div> <div>Și răspunsul ar fi…</div> <div><br /> </div> <div>Există începuturi care nu sunt începuturi. Sunt aduceri-aminte ale unei veșnicii pe care sufletul o recunoaște, chiar dacă mintea o uită. Așa începe  Evanghelia după Ioan. Nu cu o poveste, nu cu o genealogie. Cu un cutremur tăcut al ființei: “La început era Cuvântul…”</div> <div><br /> </div> <div>Nu este un început în timp. Este o deschidere în absolut. “Cuvântul” sau  Logosul nu este doar rostire. El este sens, ordine, viață, iubire vie. Este însăși prezența lui Iisus Hristos înainte de a Se face văzut, înainte de a Se face trup. Acolo, în această taină, nu există singurătate. “Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul.” Nu separare, nu distanță. Însăși comuniunea deplină, iubirea fără fisură.</div> <div><br /> </div> <div>Această lumină care era viața oamenilor a intrat într-o lume care nu o putea cuprinde.</div> <div><br /> </div> <div>Și, dacă am putea privi această taină printr-o imagine, ea nu ar fi una de pe pământ. E de sus, din înălțimi. De acolo unde doar vulturul îndrăznește să se ridice. Nu întâmplător, simbolul lui Ioan este vulturul. Pentru că Evanghelia lui nu merge pe urmele pașilor lui Hristos pe pământ. Zboară direct în înălțimea dumnezeirii Lui. Este privirea care nu se teme de lumină, ochiul care poate fixa soarele fără să orbească. Dumnezeu vine ca lumină, dar omul obișnuit cu umbrele sale, se teme să vadă.</div> <div><br /> </div> <div>Așa este și sufletul chemat de aceste versete: nu să rămână în praful explicațiilor. Să încerce să se ridice. Să urce dincolo de ceea ce vede, dincolo de ceea ce înțelege, spre ceea ce doar se trăiește. Este cutremurător că Evanghelia nu acuză întunericul că există. Acuză doar că nu recunoaște lumina. În acest refuz tăcut se ascunde probabil toată tragedia umanității: să ai în față Adevărul și să nu-L recunoști. Să fii iubit absolut și să nu știi! </div> <div>”Și lumina luminează în întuneric și întunericul nu a putut să o cuprindă.” </div> <div><br /> </div> <div>Și totuși… nu este o Evanghelie a condamnării. Ea este o Evanghelie a nădejdii.</div> <div><br /> </div> <div>”Dar tuturor celor care L-au primit le-a dat putere să devină fii ai lui Dumnezeu.” Este momentul în care omul, asemenea vulturului, începe să-și amintească cine este. Pentru că există în el o chemare spre înalt, o memorie a cerului. Omul nu este făcut să se târască în întuneric. Este făcut să zboare în lumină. Astfel apare în mijlocul acestui refuz general o ușă deschisă. Nu perfecțiunea este condiția, nu meritul. Doar putiința de a primi. Un gest interior, uneori abia șoptit: “Te recunosc.” Și din acel moment, omul nu mai este doar om. El devine fiu, devine purtător de lumină. </div> <div><br /> </div> <div>În Psalmul 102 se spune: “înnoi-se-vor ca ale vulturului tinerețile voastre”. Nu este doar o promisiune de putere. Ea devine o promisiune de renaștere. Vulturul, în tradiția veche, este văzut ca pasărea care se reînnoiește, care trece printr-un fel de moarte a vechiului pentru a renaște în forță și claritate. Așa este și omul care primește lumina: nu devine altcineva. Devine, în sfârșit, el însuși. Curățat, viu, întors la esența lui.</div> <div><br /> </div> <div>Și apoi vine versetul care face să tremure întreaga creație:</div> <div><br /> </div> <div>”Și Cuvântul S-a făcut trup.”</div> <div><br /> </div> <div>Nu metaforă, nu simbol, nu idee.</div> <div><br /> </div> <div>Aici, zborul vulturului se întâlnește cu pământul. Înălțimea absolută coboară în fragilitate. Dumnezeu nu rămâne în înalt. El intră în josul nostru, în slăbiciunea noastră, în carnea noastră. Este ca și cum soarele însuși ar coborî în umbra unei văi, nu ca să o ardă. Intră ca să o lumineze din interior. Asfel, Dumnezeu nu rămâne departe, nu explică de sus, nu judecă din înălțimi. EL coboară! Intră în carne, în timp, în moarte. Se face atingere! Aici cred că estr marea taină care zdrobește orice filosofie rece: Dumnezeu nu doar că iubește, El devine iubire întrupată. Acceptă limitele noastre pentru a ne scoate din ele. Îmbracă suferința noastră pentru a o umple de sens. </div> <div><br /> </div> <div>Și Ioan, vulturul care a văzut această taină, nu vorbește despre o slavă care domină. El vorbește despre o taină care mântuiește: “Și am văzut slava Lui…”. O slavă plină de har și de adevăr. O slavă care nu strivește. Este slava care ridică. Care nu impune, doar ne cheamă. O slavă care se vede în smerenie, în iertare, în jertfă. </div> <div><br /> </div> <div>Aceasta este Evanghelia Învierii: nu doar că lumina există, mai ales că ea nu poate fi învinsă. Oricât de adânc ar fi întunericul, el nu poate opri zborul luminii. Nu poate atinge înălțimea ei. Pentru că Evanghelia Învierii începe înainte de moarte. Înainte de Cruce, înainte de mormânt, când ea proclamă deja victoria: lumina nu poate fi stinsă. Chiar dacă ea nu este primită, ea, Lumina rămâne. Chiar dacă e respinsă, ea continuă să lumineze. Și aici apare speranța care te face să lăcrimezi fără să știi de ce. Indiferent cât de adânc este întunericul din om, lumina nu încetează să vină. Nu obosește, nu renunță, nu se retrage. Ea bate, tăcut, la ușa fiecărei inimi. Și poatr că cel mai dureros și, în același timp, cel mai frumos adevăr este acesta: că Dumnezeu nu forțează niciodată ușa. El așteaptă. Cu o răbdare care nu aparține timpului. Cu o iubire care nu se stinge. </div> <div><br /> </div> <div>Iar atunci când omul, chiar și frânt, chiar și pierdut, îndrăznește să deschidă, nu găsește judecată. Găsește doar Lumină. Nu găsește reproș, găsește doar viață. </div> <div><br /> </div> <div>Și poate că aici se ascunde cea mai adâncă mângâiere: că omul, oricât de căzut ar fi, poartă în el chemarea vulturului. Poartă în el posibilitatea de a se ridica din nou. De a-și înnoi tinerețea sufletului. De a privi, fără teamă, spre lumină. Nu doar că Dumnezeu există, El vinr. Nu doar că El vine, se lasă primit. Și nu doar că se lasă primit, El transformă totul în lumină. </div> <div><br /> </div> <div>Pentru că lumina nu doar ne cheamă…ne și susține în zbor.</div> <div><br /> </div> <div>Și atunci, într-un mod tainic, aproape imperceptibil, sufletul începe să urce. Nu prin puterea lui. Prin har. Nu prin efort. Simplu: prin iubire.</div> <div><br /> </div> <div>Și descoperă că nu a fost niciodată făcut pentru întuneric.</div> <div><br /> </div> <div>A fost făcut pentru înălțime. Chiar dacă nu are aripi!</div> <div><br /> </div> <div>Încă! </div> <div><br /> </div> <div>Domnul să vă miluiască.</div>