Cum petreceau Paștele boierii și mahalagiii din București. Specialist: „O sărbătoare a credinței și…

Odată
cu trecerea veacurilor, Paștele a însemnat pentru bucureșteni mai mult decât
ouă roșii, o lumânare aprinsă și o masă în familie. Muzeograful Ionuț Alexandru
Banu de la Muzeul de Artă Populară „Dr. Nicolae Minovici“ povestește pentru „Weekend Adevărul“ cum sărbătoreau Învierea Domnului elita
bucureșteană, dar și lumea din mahalale.

„Weekend Adevărul“: Cum
sărbătoreau Paștele bucureștenii? De când avem cele mai vechi tradiții?

Ionuț
Alexandru Banu: Sărbătoarea Pascală are rădăcini
adânci în tradiția ortodoxă și în obiceiurile comunitare urbane, conturate încă
din perioada medievală, dar documentate mai consistent începând cu secolele
XVII și XVIII. Cele mai vechi mărturii scrise provin din cronici, însemnări de
călătorie și documente ecleziastice, care descriu atât ritualurile religioase,
cât și dimensiunea socială a sărbătorii. În epoca fanariotă, Paștele era una
dintre cele mai importante sărbători ale anului, marcând nu doar un moment
liturgic central, Învierea lui Hristos, ci și o perioadă de întâlnire socială.
Participarea la slujba de la miezul nopții, oficiată în biserici precum
Biserica Curtea Veche sau Biserica Stavropoleos, era generalizată, iar Lumina
adusă acasă simboliza continuitatea vieții și protecția divină. Obiceiurile
pascale includeau vopsirea ouălor, predominant în roșu, care era un simbol al
sacrificiului și al renașterii, pregătirea cozonacilor și a mielului, precum și
schimbul de daruri. De asemenea, mesele festive aveau un caracter comunitar,
reunind familii extinse și vecini, reflectând structura socială a mahalalelor
bucureștene.

Cum
petreceau domnițele și cavalerii, dar tovarășele și tovarășii?

Modalitățile
de petrecere a Paștelui în București au variat semnificativ în funcție de epocă
și de contextul politic, social sau militar, reflectând transformările profunde
ale societății românești. Burghezia celebra Paștele într-un registru rafinat și
ceremonial. După participarea la slujba de Înviere, desfășurată în biserici
importante precum Kretzulescu, urma o succesiune de vizite protocolare, dineuri
și baluri. Tinerii din înalta societate se întâlneau în saloane sau în grădini
publice, unde conversația, muzica și dansul constituiau formele dominante de
socializare. Relatările lui Constantin Bacalbașa evidențiază caracterul
ostentativ al acestor întâlniri, în care vestimentația și eticheta aveau un rol
esențial în afirmarea statutului social. În perioada comunistă, limbajul și
practicile sociale se transformă, iar tovarășele și tovarășii reflectă noua
ideologie oficială. Deși statul promova un discurs secular și, uneori,
restrictiv față de manifestările religioase, Paștele nu a dispărut din viața
cotidiană. În mediul privat, familiile continuau să respecte tradițiile,
participarea la slujbe, adesea discret, masa festivă, ciocnitul ouălor. În
paralel, statul încuraja forme alternative de petrecere a timpului liber:
ieșiri colective, excursii organizate prin sindicate sau reuniuni laice.

Cum
erau Sărbătorile Pascale în vreme de război?

În vreme
de război, în special în contextul celor două conflagrații mondiale, Paștele a
fost marcat de austeritate și tensiune. Bucureștiul, ocupat sau amenințat, își
reducea fastul obișnuit. Mesele erau modeste din cauza penuriei alimentare, iar
multe familii erau separate. Cu toate acestea, dimensiunea religioasă devenea
adesea mai intensă: participarea la slujbe și simbolistica Învierii căpătau
valențe de speranță și reziliență. Mărturii din epocă descriu soldați care
sărbătoreau Paștele pe front, improvizând ritualuri religioase și împărțind
alimente simple, în timp ce în orașe, inclusiv în București, oamenii încercau
să păstreze măcar elementele esențiale ale tradiției: ouă roșii, o lumânare
aprinsă, o masă în familie.

Masa de Paște, cu tot tacâmul de reguli

Paștele
nu este despre mâncare și îndestulare, ci despre credință și apropiere între
oameni – iar aici avem tradiționalele vizite la rude, la nași. Ce cadouri se
duceau?

Vizitele
la rude, fini sau nași reprezentau un ritual social bine codificat, mai ales în
mediul urban precum București. În mod tradițional, darurile pascale aveau un
caracter simbolic și, adesea, alimentar, fiind legate direct de semnificația
sărbătorii, ouă roșii, cozonac și pască, carne de miel şi vin. În relația
specifică dintre fini și nași, darurile aveau și o dimensiune rituală. Finii
mergeau „cu plocon“, adică duceau un coș sau o tavă acoperită cu ștergar,
conținând produse pascale, uneori completate cu lumânări, fețe de masă sau
cadouri pentru cei mici din familia gazdă. În mediile mai înstărite, aceste
daruri puteau căpăta o formă mai elaborate, cutii cu bomboane fine, obiecte
decorative sau chiar parfumuri, însă structura simbolică rămânea aceeași: darul
trebuia să fie o expresie a respectului și a legăturii dintre familii, nu un
act ostentativ.

Ce se
mânca de Paște?

În
general, această masă combina elemente religioase, obiceiuri rurale și
influențe urbane, mai ales începând cu secolul al XIX-lea. Elementele centrale
ale mesei pascale erau: ouăle roșii, consumate primele, după ciocnitul ritual
„Hristos a înviat!“ – „Adevărat a înviat!“, acestea simbolizau Viața și
Învierea. Carnea de miel – preparatul definitoriu al sărbătorii, cu multiple
forme culinare: friptură la cuptor, drob (un preparat specific din organe de
miel cu verdețuri), borș sau ciorbă de miel. Consumul mielului avea o
semnificație biblică. Pasca, un preparat dulce din aluat dospit, cu umplutură
de brânză, ouă și stafide, adesea sfințit la biserică înainte de a fi consumat.
Cozonacul, desert festiv, bogat, cu nucă, cacao şi rahat, devenit în mediul
urban un simbol al statutului gospodăresc și al rafinamentului culinar. Alte
preparate frecvente includeau: brânzeturi și ouă, mezeluri de casă, în
familiile înstărite sau în mahalale, unde sacrificarea animalelor era comună,
salate și garnituri – mai ales în epoca modernă, când influențele occidentale
au diversificat meniul. Masa începea adesea cu gustarea alimentelor sfințite la
biserică: ouă, pască, uneori carne, într-un gest care îmbina dimensiunea
liturgică cu cea domestică. În familiile tradiționale exista o anumită ordine a
consumului și chiar reguli de comportament, reflectând respectul față de
sărbătoare. În mediile urbane mai rafinate din secolul al XIX-lea, descrise de
autori precum Constantin Bacalbașa, mesele de Paște puteau deveni adevărate
banchete, incluzând și preparate de inspirație franțuzească sau orientală, dar
fără a pierde nucleul tradițional.

Poate
Capșa scotea o prăjitură nouă…

În
Bucureștiul modern de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului
XX, sărbătoarea Paștelui îmbina dimensiunea religioasă cu rafinamentul vieții
urbane, inclusiv prin gesturi culturale și mondene. Casa Capșa, centrul elitei
bucureștene, era cunoscută pentru capacitatea de a introduce deserturi noi și
sofisticate, inspirate din cofetăria franceză. Nu cunoaștem date sau documente
care să reflecte faptul că în perioada pascală Casa Capșa crea produse
speciale. Însă, în perioada Paștelui, vitrinele se adaptau sezonului: ouă de
ciocolată, figurine dulci și prăjituri decorate festiv contribuiau la atmosfera
sărbătorii.

Istoria Capșa. Povestea copiilor unui cojocar care au început afacerea „La doi frați“ și au avut cea mai cunoscută cofetărie a Bucureștilor VIDEO

Lumina Sfântă de la bisericile Capitalei

Unde se
țineau slujbele de Înviere?

Slujbele
de Paște reprezentau însă nucleul sărbătorii. În București, acestea aveau loc
în toate bisericile ortodoxe, dar câteva lăcașuri atrăgeau un public numeros și
divers: Catedrala Mitropolitană era centrul oficial al vieții religioase, unde
participa adesea și elita politică; Biserica Kretzulescu, frecventată de lumea
bună din centrul orașului; Biserica Stavropoleos, apreciată pentru atmosfera sa
aparte și tradiția veche, monastică. Momentul central era slujba de la miezul
nopții, când credincioșii primeau Lumina și participau la procesiunea din jurul
bisericii, urmată de întoarcerea acasă cu lumânarea aprinsă, un gest cu
puternică încărcătură simbolică.

Se
trimiteau vederi, felicitări?

În ceea
ce privește corespondența pascală, trimiterea de vederi și felicitări devine un
obicei larg răspândit în perioada interbelică, pe fondul dezvoltării
serviciilor poștale și al culturii urbane. Acestea aveau atât imagini
religioase – scene picturale ale Învierii, biserici –, cât și reprezentări
idilice, copii, flori, ouă decorate. Mesajele erau, în general, formale și
încărcate de simbolism religios. Printre formulele frecvente se regăseau: „Hristos
a înviat! Cu ocazia Sfintelor Sărbători, vă doresc sănătate și bucurii alături
de cei dragi“, „Sfintele Paști să vă aducă lumină în suflet și împlinirea
dorințelor“, „Învierea Domnului să vă găsească în pace și armonie“. În mediile
mai apropiate, mesajele puteau deveni mai personale, dar păstrau aproape
întotdeauna referința la lumină, speranță și renaștere.

Haine noi și o halviță

Se
obișnuia ca de Paște să se plece și în vilegiatură în afara țării?

Practica
vilegiaturii de Paște în afara țării a existat în București, însă nu a fost una
generalizată, ci specifică elitei, începând cu a doua jumătate a secolului al
XIX-lea și în perioada interbelică. Pentru majoritatea populației, Paștele
rămânea o sărbătoare profundă, centrată pe familie, biserică și vizite rituale.
În schimb, pentru categoriile înstărite, mobilitatea crescută și deschiderea
către Occident au favorizat apariția unor obiceiuri de tip cosmopolit, inclusiv
călătoriile de sărbători. Destinațiile preferate erau marile capitale și
stațiuni europene, precum Paris, Viena, Roma sau Nisa. Alegerea acestor locuri
ținea atât de prestigiul cultural, cât și de infrastructura turistică deja bine
dezvoltată. Totuși, chiar și în aceste cazuri, dimensiunea religioasă nu era
complet abandonată. Cei aflați în străinătate participau adesea la slujbe în
biserici ortodoxe locale sau, în lipsa acestora, în lăcașuri catolice,
adaptându-și practica religioasă la context. Relatările unor memorialiști
precum Ion Ghica şi Radu Rosetti sugerează că aceste deplasări aveau și o
dimensiune de prestigiu social: a petrece sărbătorile în străinătate devenea un
semn al statutului și al apartenenței la o cultură cosmopolită.

Iepurașul „a sărit“ în ograda cu tradiții

Ce
însemna pentru copii Paștele? Eu îmi aduc aminte că trebuia neapărat să merg la biserică
să mă împărtășesc și întotdeauna primeam ceva nou.

Pentru
copii, Paștele avea o semnificație distinctă, situată la intersecția dintre
disciplină religioasă, ritual familial și bucurie simbolică. În Bucureștiul de
altădată, experiența copilăriei în timpul sărbătorii era atent modelată de
familie și de normele comunității. Copiii erau pregătiți în perioada Postului
Mare pentru spovedanie și împărtășanie, iar participarea la slujba de Înviere
nu era opțională, ci parte a formării morale. Împărtășania avea nu doar un sens
teologic, ci și unul pedagogic: introducea copilul în ritmul vieții spirituale
și în disciplina comunității ortodoxe. Totodată, copiii participau activ la
vopsirea ouălor, uneori ajutând la decorarea lor, pregătirea coșului pentru
sfințit, ciocnitul ouălor, care devenea un joc cu reguli și formule bine
stabilite. În multe familii exista obiceiul hainelor noi. Acesta nu era doar un
gest de răsfăț, ci avea o simbolistică profundă: reînnoirea, puritatea și
începutul unui ciclu nou. A primi „ceva nou“ de Paște era echivalentul unei
inițieri simbolice în bucuria sărbătorii. Cadourile celor mici erau modeste,
dar încărcate de sens: haine sau încălțăminte; dulciuri (cozonac, prăjituri,
mai târziu ciocolată), ouă decorate, uneori păstrate ca obiecte de colecție. La
începutul secolului XX, influențele occidentale au adus treptat și ideea unor
mici surprize sau „daruri ascunse“, însă acestea nu au înlocuit nucleul
tradițional. Nu în ultimul rând, Paștele era pentru copii o sărbătoare a
apartenenței: vizitele la rude, întâlnirile cu verii, atmosfera de familie
extinsă. Spre deosebire de alte momente ale anului, copilul era integrat deplin
în viața comunității, participând atât la sacru, cât și la social.

Stavropoleos, biserica-icoană. Istoria mai puțin știută a lăcașului de cult ridicat de un călugăr grec în urmă cu trei secole

De
când e „sărbătoarea bătutului halviţei“? Dar iepurașii?

Tradițiile
pascale legate de „bătutul halviței“ și de iepuraș au intrat în cultura
bucureșteană prin influențe urbane și occidentale, dar cu origini și
semnificații diferite. „Bătutul halviței“ este un obicei specific zonei urbane
din București, atestat documentar abia în secolul XIX, odată cu răspândirea
cofetăriilor și a dulciurilor orientale. Halvița, de origine orientală, era un
desert dens și dulce, iar obiceiul de a o „bate“ sau a o modela pentru masa de
Paște avea atât un rol practic, prepararea și împărțirea desertului, cât și
unul simbolic: sugerează fertilitate, prosperitate și bucurie colectivă.
Inițial, această practică era specifică familiilor urbane cu mijloace materiale
mai bune, care aveau acces la ingrediente precum nuca, mierea şi susanul. Iepurașul
de Paște are o origine complet diferită și mai recentă. El provine din
tradițiile germanice și protestante, fiind adus în România în special în
perioada interbelică, odată cu influențele culturale europene asupra burgheziei
bucureștene. Iepurașul simbolizează fertilitatea și renașterea naturii, un
simbol preluat mai degrabă din folclorul occidental decât din cel românesc
tradițional.

Muzeul
Municipiului București are o colecție impresionantă de ouă încondeiate. Ce ne
puteți spune despre ea?

Colecția
de ouă încondeiate de la Muzeul de Artă Populară „Dr. Nicolae Minovici“ din structura Muzeului
Municipiului București este una generoasă, alcătuită din peste 200 de ouă
încondeiate din diverse regiuni etnografice ale țării, precum Bucovina,
Muntenia, Oltenia și Țara Bârsei. Colecția a fost adunată de dr. Nicolae
Minovici pe parcursul a aproximativ patru decenii, reflectând atât tehnica
populară tradițională, cât și diversitatea simbolisticii folosite în arta
țărănească românească. Ouăle sunt decorate cu motive tradiționale variate,
printre care geometrice, florale, vegetale, zoomorfe și antropomorfe.
Simbolurile reflectă credințe, mituri și elemente ale vieții rurale, de la
„calea rătăcită“ sau „calea robilor“, „brâul Maicii Domnului“, „crucea Paștelui“,
„ochiul“ și „porumbelul“, care sunt simboluri ale Duhului Sfânt, „scara“, un
simbol al ascensiunii la ceruri. Cu un motiv mai special este cel cu figura
țărăncuței care toarce sau cel cu reprezentarea horei. Nu lipsesc ouăle cu
inscripții, precum un simplu și plin de însemnătate „Hristos a înviat!“. De-a
lungul timpului, colecția a atras vizitatori interesați de meșteșugul
tradițional românesc, studenți și cercetători în domeniul etnografiei și artei
populare din Europa, dar și public larg, mai ales în preajma Paștelui, când
interesul pentru tradițiile legate de ouăle încondeiate este crescut.