Cum a pierdut America fără să fie învinsă

Războaiele
moderne se câștigă dincolo de câmpul de luptă. Se câștigă sau
se pierd în lanțurile de aprovizionare, în piețele de energie, în
infrastructurile tehnologice și în toleranța economică a
societăților. Conflictul cu Iranul a demonstrat, cât se poate de
clar, cât de
puțin regională
mai
rămâne o
confruntare în ziua de azi. A fost o demonstrație brutală a
felului în care integrarea,
interconectarea
și interdependența
au schimbat natura puterii în secolul XXI.

În
2026, niciun conflict important nu mai poate fi tratat drept o
chestiune strict locală, regională sau continentală. Lumea este
suficient de integrată
economic,
suficient de interconectată
tehnologic
și suficient de interdependentă
energetic,
comercial
și financiar încât
orice șoc strategic major produce efecte în cascadă la nivel
global. Ceea ce altădată putea rămâne o criză periferică devine
astăzi un test pentru ordinea internațională în ansamblu.

America
nu a pierdut militar în confruntarea cu Iranul. A pierdut altceva,
mult mai important – libertatea de acțiune strategică.

În
momentul în care Iranul a arătat că poate perturba Strâmtoarea
Ormuz, ecuația s-a schimbat. Flota americană n-a fost distrusă.
Dar presarea unui punct nevralgic, cea mai importantă
vulnerabilitate a lumii contemporane – fragilitatea unei economii
globale construite pe integrare, interconectare și interdependență
– a arătat cum se pierde un război fără să fi învins.
Creșterea prețului petrolului, volatilitatea piețelor și riscul
unei recesiuni au devenit arme mai eficiente decât multe dintre
instrumentele clasice ale războiului. În acel punct, conflictul nu
mai este doar despre Iran sau despre Orientul Mijlociu. Este despre
costul pe care sistemul economic global, și implicit cel american,
îl poate suporta.

Washingtonul
a fost împins spre de-escaladare pentru că nu își mai permite
consecințele, nu pentru că nu mai poate continua conflictul.
Aceasta
este lecția pe care Beijingul o studiază acum cu atenție.

Pentru
China, problema Taiwanului nu este doar una de suveranitate sau
securitate. Este, în primul rând, o problemă de calcul strategic
într-o lume în care
integrarea
economică a
produs prosperitate,
interconectarea
a comprimat distanțele,
iar interdependențaa
făcut ca vulnerabilitățile unui actor să devină
vulnerabilitățile tuturor.
Ceea ce a demonstrat Iranul este că nu trebuie să învingi militar
Statele Unite pentru a le constrânge. Este suficient să creezi un
șoc economic suficient de amplu încât decidentul american să
aleagă stabilitatea în locul escaladării.

Taiwanul
oferă exact un astfel de punct de presiune.

Insula
este mai mult decât un teritoriu disputat. Este unul dintre nodurile
centrale ale economiei mondiale, mai ales în industria
semiconductorilor. Când mapamondul este integrat,
cipurile produse acolo nu rămân o chestiune asiatică. Când
continentele sunt
interconectate,
blocajul lor afectează simultan industrii, guverne și
infrastructuri aflate la mii de kilometri distanță. Iar când
economia globală este interdependentă, orice sincopă majoră în
jurul Taiwanului reverberează instantaneu în producția auto, în
sectorul tehnologic, în apărare, în logistică și în încrederea
piețelor.

Acesta
este sensul profund al transformării strategice actuale – conflictul
nu mai lovește doar acolo unde izbucnește, ci pretutindeni unde
sistemul global este conectat la el.

Într-un
asemenea scenariu, timpul nu mai este de partea Washingtonului.
Fiecare zi de blocadă amplifică costurile globale și crește
presiunea politică internă pentru o soluție rapidă. Exact acest
mecanism funcționează în cazul Iranului. Diferența este că, în
cazul Chinei, scala ar fi incomparabil mai mare.

Beijingul
nu are neapărat nevoie de o invazie riscantă. Nu are nevoie, cel
puțin în prima etapă, nici de o confruntare directă cu forțele
americane. Un blocaj naval, calibrat cu grijă, ar putea produce
efectul dorit – paralizie economică, incertitudine sistemică și
presiune politică asupra Washingtonului și a aliaților săi.
Într-o asemenea situație Statele Unite își mai pot permite
costurile economice și politice ale unei asemenea intervenții
într-un sistem global atât de integrat, interconectat și
interdependent?

Aici
este mutația strategică majoră – trecerea de la războiul de
distrugere la războiul de disrupție.

Iranul
a arătat că perturbarea este suficientă pentru a limita libertatea
de mișcare a unei superputeri. China poate duce această lecție la
un nivel superior, folosind și forța brută și vulnerabilitățile
structurale ale globalizării. Cu alte cuvinte, integrarea,
interconectarea și interdependența, care au fost multă vreme
prezentate drept garanții ale stabilității, devin tot mai mult
canalele prin care instabilitatea se propagă rapid și costisitor.

Pentru
Statele Unite, problema nu este lipsa capabilităților militare.
Problema este că ordinea economică globală pe care au contribuit
decisiv să o construiască le limitează tot mai mult libertatea de
acțiune atunci când adversarii aleg să lovească în punctele
nevralgice ale acestui sistem. Cu cât lumea este mai integrată,
cu atât șocurile circulă mai repede. Cu cât este mai
interconectată,
cu atât frontierele dintre teatru de război și economie globală
devin mai fragile. Cu cât este mai interdependentă,
cu atât costul strategic al fiecărei crize crește pentru toți
actorii implicați, inclusiv pentru cei care nu sunt parte directă a
conflictului.

În
acest sens, Taiwanul a depășit stadiul de simplu dosar de
securitate în Asia-Pacific. Este viitorul epicentru al unei crize
globale capabile să reducă drastic opțiunile Washingtonului.

Europa,
la rândul ei, ar fi prinsă în același mecanism. Dependentă de
lanțurile globale de aprovizionare și lipsită de autonomie
strategică reală în domeniul semiconductorilor, Uniunea Europeană
va resimți rapid efectele unui asemenea șoc. Criza energetică
produsă de războiul din Ucraina este deja o lecție despre
interdependență. O criză a semiconductorilor ar arăta, poate și
mai clar, cât de mult integrarea și interconectarea pot transforma
o dispută, la mii de km distanță, într-o urgență economică și
politică la Bruxelles, Berlin sau București.

În
final, lecția nu este doar despre Iran și nici doar despre Taiwan.
Este despre natura puterii într-un spațiu în care integrarea,
interconectarea și interdependența au eliminat iluzia conflictelor
izolate. Astăzi,
cauzele unui război pot fi locale, ambițiile pot fi regionale, dar
efectele sunt aproape inevitabil globale.

America
rămâne cea mai puternică forță militară din lume. Dar
adversarii săi nu se mai străduie neapărat să-i învingă armata.
Îi exploatează constrângerile sistemice. Nu caută neapărat
victoria militară. Caută producerea unei situații în care
victoria strategică a Washingtonului devine prea costisitoare pentru
a mai fi urmărită până la capăt.

China
nu trebuie să învingă Statele Unite. Trebuie doar să le pună,
din nou, în fața alegerii dintre escaladare și stabilitate
economică.

Iar
dacă războiul cu Iranul a demonstrat ceva, este că într-o lume
definită de integrare, interconectare și interdependență, această
alegere nu mai este deloc una teoretică.