Întâlnirea Vance–Ghalibaf, moment istoric într-un dialog marcat de neîncredere profundă

Dacă și când va fi realizată o fotografie cu vicepreședintele Statelor Unite, JD Vance, alături de președintele Parlamentului iranian, Mohammad Bagher Ghalibaf, la Islamabad, în acest weekend, imaginea va intra, fără îndoială, în istorie.

Ar fi vorba despre cel mai înalt nivel de contact direct față în față între Statele Unite și Republica Islamică Iran de la Revoluția din 1979, moment care a rupt brutal relațiile strategice dintre cele două țări și a proiectat o umbră lungă asupra raporturilor bilaterale până astăzi, relatează BBC.

Chiar și în eventualitatea în care cei doi oficiali nu vor zâmbi sau nu vor da mâna, simpla lor prezență în aceeași încăpere ar transmite un semnal diplomatic important: ambele părți ar fi dispuse să exploreze o ieșire dintr-un conflict cu reverberații globale, evitând o escaladare și mai periculoasă și deschizând, măcar teoretic, o cale către negociere.

Fără iluzii de „acord rapid”

Cu toate acestea, șansele unui „acord de pace” rapid, așa cum a sugerat președintele Donald Trump, sunt considerate practic inexistente. Armistițiul fragil de două săptămâni a fost contestat și încălcat aproape imediat după anunțarea sa.

Până în ultimul moment, partea iraniană a lăsat incertă participarea, în timp ce Israelul a transmis mesaje contradictorii privind extinderea conflictului în Liban, unde un armistițiu separat nu este recunoscut.

Ultimele negocieri reale la nivel înalt

Ultimele contacte majore între Washington și Teheran au avut loc în cadrul negocierilor prelungite dintre fostul secretar de stat John Kerry și ministrul iranian de externe Mohammad Javad Zarif — un proces diplomatic întins pe aproape 18 luni, cu progrese lente și blocaje repetate.

De atunci, tentativele ulterioare, inclusiv în mandatul președintelui Joe Biden, nu au reușit să producă rezultate consistente.

Analistul Ali Vaez, de la International Crisis Group, consideră că trimiterea unor oficiali de rang mai înalt ar putea deschide uși diplomatice anterior închise. Totuși, avertizează că de această dată procesul este „exponențial mai dificil”.

O prăpastie de neîncredere

Diferențele dintre cele două părți rămân considerabile, iar neîncrederea este profund înrădăcinată — în special la Teheran, unde memoria ultimelor runde de negocieri, întrerupte brusc de izbucnirea unor confruntări militare, este încă proaspătă.

Stiluri de negociere incompatibile

Diferențele nu sunt doar politice, ci și de abordare.

Administrația Trump mizează pe trimiși speciali precum Steve Witkoff, un fost dezvoltator imobiliar, și Jared Kushner, figura centrală a diplomației informale din primul mandat, asociat inclusiv cu acordurile Abraham.

Vicepreședintele Vance se confruntă cu un test de înaltă performanță al abilităților de negociere cu Iranul

Iranul, însă, respinge această formulă, considerându-i prea apropiați de Israel și a insistat ca discuțiile să fie conduse de JD Vance, perceput ca o voce mai instituțională și mai sceptică față de intervențiile militare.

În plus, Teheranul preferă canale indirecte de negociere, prin intermediul Omanului, mediator tradițional în regiune.

O diplomație fragmentată

În rundele anterioare, inclusiv la Geneva, au existat discuții directe limitate, desfășurate în paralel cu canalele indirecte. Totuși, suspiciunile interne din Iran au limitat flexibilitatea negociatorilor, care au evitat orice gest ce ar putea fi interpretat drept concesie sau vulnerabilitate.

Surse diplomatice notează că stilul lui Witkoff — adesea solitar, fără luare de notițe — a alimentat suspiciunile iraniene și a contribuit la stagnarea discuțiilor. Ulterior, echipa a fost extinsă cu Jared Kushner.

O schimbare radicală față de trecut

Comparația cu negocierile de acum un deceniu este evidentă. Atunci, discuțiile implicau diplomați de carieră, experți tehnici și reprezentanți ai marilor puteri globale, inclusiv din Marea Britanie, Franța, China și Rusia, precum și sprijinul Agenției Internaționale pentru Energie Atomică.

În rundele recente, progresul a fost posibil doar datorită implicării experților tehnici internaționali, inclusiv în dosarul nuclear, unde s-au discutat concesii privind nivelul de îmbogățire a uraniului. Totul s-a întrerupt însă odată cu reluarea conflictului.

O regiune recalibrată de război

Escaladarea militară a schimbat fundamental calculele de securitate ale tuturor actorilor implicați.

În interiorul Iranului, vocile dure din structurile de securitate susțin tot mai vocal ideea dezvoltării unei capacități nucleare militare. În paralel, Teheranul își consolidează poziția asupra programului de rachete și asupra Strâmtorii Hormuz, elemente esențiale pentru influența sa regională.

ISLAMABAD, ULTIMA ȘANSĂ — Negocierile de pace SUA-Iran: între speranță fragilă și jocuri de putere

Statele din Golf, inițial sceptice față de acordul nuclear din 2015, cer acum includerea programului de rachete în orice viitoare negociere. Israelul, la rândul său, urmărește cu atenție fiecare evoluție diplomatică, insistând asupra riscurilor reprezentate de Iran.

O ecuație politică instabilă la Teheran

În Iran, situația internă este marcată de presiuni multiple: economie slăbită, proteste reprimate violent și o conducere fragmentată între aripa dură și cercurile reformiste.

Succesiunea de putere și rolul noilor centre de influență adaugă un plus de incertitudine asupra direcției negocierilor.

Un moment de cotitură

În acest context tensionat, întâlnirea Vance–Ghalibaf, dacă va avea loc, ar putea deveni un reper simbolic — nu pentru ceea ce va rezolva imediat, ci pentru faptul că reia un canal diplomatic înghețat de decenii.

Dar chiar și în eventualitatea reluării dialogului, distanța dintre părți rămâne uriașă. Iar istoria recentă sugerează că, în relația SUA–Iran, progresul nu este niciodată liniar — ci fragmentat, fragil și permanent expus riscului de a fi inversat.