[analyse_image type=”featured” src=”https://img.svnews.ro/foto/2026/04/07/528173/966d612234056326caca2df69.jpg”]
În fiecare an, la 8 aprilie, lumea marchează Ziua Internațională a Romilor, o zi care ar trebui să fie a demnității, a recunoașterii și a reconcilierii cu istoria. Pentru mine, însă, această zi rămâne una a reflecției dureroase — o zi care îmi întărește convingerea că romii continuă să fie iubiți prea puțin, înțeleși prea rar și ascultați aproape niciodată.
Ziua de 8 aprilie nu este o simplă dată din calendar. Ea amintește de Primul Congres Mondial al Romilor, desfășurat la Londra în 1971, moment în care romii din întreaga lume și-au afirmat identitatea, au adoptat drapelul și imnul internațional și au cerut, pentru prima dată organizat, respect și egalitate reală. A fost clipa în care un popor fără stat și-a afirmat existența spirituală și culturală în fața lumii.
Și totuși, la mai bine de jumătate de secol distanță, întrebarea rămâne: ce s-a schimbat cu adevărat?
Între recunoaștere și ignorare
Romii sunt astăzi cetățeni europeni, cetățeni români, contribuabili, credincioși ortodocși desi modul in care sunt tratati de biserica ii face sa migreze masiv catre bisericile neoprotestante. Și totuși, în multe situații, rămân invizibili. Inclusiv în spațiul în care ar trebui să găsească cea mai profundă formă de egalitate — Biserica.
Mulți romi simt că sunt încă priviți mai degrabă ca beneficiari ai milei decât ca membri deplini ai comunității creștine. Ca și cum ar fi cei mai numeroși cerșetori ai societății, cărora li se aruncă, uneori simbolic, firimituri de la ospățul celor considerați respectabili.
Romii nu cer privilegii. Cer doar să fie văzuți ca ortodocși cu aceleași drepturi și aceeași demnitate în sânul Bisericii și al societății.
Și totuși, paradoxul este evident: cultura romă trăiește profund în însăși fibra societății românești, chiar și atunci când romii sunt ignorați. Limba română poartă influențe lingvistice rrome, expresii și nuanțe care au intrat firesc în vorbirea cotidiană, fără ca mulți să mai știe originea lor. Bucătăria tradițională românească s-a îmbogățit cu savoarea mâncărurilor țigănești, apreciate și căutate la sărbători și întâlniri de familie. Iar muzica lăutarilor romi — cu dorul, pasiunea și libertatea ei — a devenit aproape imposibil de separat de identitatea sonoră a României: nunți, botezuri, petreceri sau momente de cumpănă nu pot exista fără vibrația viorii și a cântecului țigănesc. Cultura romă este, astfel, simultan marginalizată și indispensabilă — prezentă în viațatuturor, dar recunoscută prea rar pe deplin.
Cultura romă – între supraviețuire și indiferență
O realitate dureroasă este și lipsa susținerii autentice pentru cultura romă. Activitățile culturale rrome sunt rareori sponsorizate din inițiativă voluntară. De cele mai multe ori, sprijinul vine doar din partea instituțiilor statului, obligate prin politici publice să susțină incluziunea.
Puține instituții culturale își amintesc spontan că 8 aprilie este marea sărbătoare a romilor. În fiecare an, așteptăm să vedem cine va rosti un cuvânt, cine va organiza un eveniment, cine va considera că această zi merită lumină și atenție.
De prea multe ori, răspunsul este tăcerea.
Romii care au ridicat România pe cel mai înalt podium
De prea multe ori vorbim despre romi doar prin prisma problemelor sociale, uitând că numele României a fost purtat cu onoare în lume și de sportivi romi care au făcut să răsune imnul național pe cel mai înalt catarg. În arenele internaționale, acolo unde nu mai contează prejudecățile, ci doar talentul, munca și sacrificiul, sportivi de origine romă au demonstrat că performanța nu are etnie, dar are caracter.
Boxeri legendari, campioni olimpici, luptători și atleți proveniți din comunități modeste au transformat ambiția în medalie și marginalizarea în victorie. Ei au purtat tricolorul pe umeri și au oferit României momente de mândrie colectivă, atunci când milioane de oameni au ascultat imnul cu lacrimi în ochi. Acești campioni nu au cerut recunoaștere pentru identitatea lor etnică, ci au dăruit țării prestigiu prin performanță. Povestea lor arată că potențialul romilor nu este o promisiune, ci o realitate demonstrată — ori de câte ori li s-a oferit o șansă.Poate că societatea ar trebui să își amintească mai des că, înainte de a fi etichetați, acești oameni au fost cei care au făcut lumea să aplaude România.
Ce spun vocile rome
Intelectuali și lideri romi precum Nicolae Păun, Cătălin Zamfir Manea, Vasile Ionescu sau sociologul Gelu Duminică au vorbit constant despre această contradicție: între progresul legislativ și stagnarea mentalităților.
S-au făcut pași importanți: acces mai mare la educație,programe sociale dedicate,reprezentare instituțională, apariția unei elite intelectuale rome.
Dar problemele persistă: rasismul cotidian, uneori subtil, alteori brutal;discriminarea în educație și pe piața muncii;stereotipurile transmise din generație în generație;lipsa modelelor culturale promovate public.Cea mai grea rană rămâne însă neîncrederea — uneori chiar între romi. Pentru că discriminarea repetată ajunge, în timp, să fie interiorizată.
O întrebare incomodă
Poate că drama cea mai mare nu este doar că societatea îi ignoră pe romi, ci că uneori romii ajung să nu mai creadă în propria lor valoare.
Când un popor începe să se privească prin ochii prejudecății altora, lupta devine mult mai grea.
Concluzii
Ziua de 8 aprilie nu ar trebui să fie o ceremonie formală sau o bifă instituțională. Ea ar trebui să fie o zi a adevărului. Romii nu cer compasiune, ci respect. Nu cer favoruri, ci șanse reale. Nu cer milă, ci recunoaștere. Poate că adevărata schimbare va începe atunci când societatea va înțelege că integrarea romilor nu este o problemă a romilor, ci o probă de maturitate a întregii societăți.Iar Biserica, școala, cultura și comunitatea vor înțelege că demnitatea nu se oferă în firimituri — ea se recunoaște deplin. Până atunci, 8 aprilie rămâne pentru mulți dintre noi o zi a speranței amestecate cu tristețe. O zi în care ne amintim cine suntem. Și, mai ales, cine am putea deveni — dacă am fi cu adevărat priviți ca egali.
Ma despart de această zi de 8 aprilie cu speranța că vom fi cândva priviți cu adevărat ca egali, dar și cu neliniștea că, dacă inimile nu se vor schimba, vom continua să ne sărbătorim existența mai mult în tăcere decât în comuniune.
Lucian Dimitriu
În fiecare an, la 8 aprilie, lumea marchează Ziua Internațională a Romilor, o zi care ar trebui să fie a demnității, a recunoașterii și a reconcilierii cu istoria. Pentru mine, însă, această zi rămâne una a reflecției dureroase — o zi care îmi întărește convingerea că romii continuă să fie iubiți prea puțin, înțeleși prea rar și ascultați aproape niciodată.
Ziua de 8 aprilie nu este o simplă dată din calendar. Ea amintește de Primul Congres Mondial al Romilor, desfășurat la Londra în 1971, moment în care romii din întreaga lume și-au afirmat identitatea, au adoptat drapelul și imnul internațional și au cerut, pentru prima dată organizat, respect și egalitate reală. A fost clipa în care un popor fără stat și-a afirmat existența spirituală și culturală în fața lumii.
Și totuși, la mai bine de jumătate de secol distanță, întrebarea rămâne: ce s-a schimbat cu adevărat?
Între recunoaștere și ignorare
Romii sunt astăzi cetățeni europeni, cetățeni români, contribuabili, credincioși ortodocși desi modul in care sunt tratati de biserica ii face sa migreze masiv catre bisericile neoprotestante. Și totuși, în multe situații, rămân invizibili. Inclusiv în spațiul în care ar trebui să găsească cea mai profundă formă de egalitate — Biserica.
Mulți romi simt că sunt încă priviți mai degrabă ca beneficiari ai milei decât ca membri deplini ai comunității creștine. Ca și cum ar fi cei mai numeroși cerșetori ai societății, cărora li se aruncă, uneori simbolic, firimituri de la ospățul celor considerați respectabili.
Romii nu cer privilegii. Cer doar să fie văzuți ca ortodocși cu aceleași drepturi și aceeași demnitate în sânul Bisericii și al societății.
Și totuși, paradoxul este evident: cultura romă trăiește profund în însăși fibra societății românești, chiar și atunci când romii sunt ignorați. Limba română poartă influențe lingvistice rrome, expresii și nuanțe care au intrat firesc în vorbirea cotidiană, fără ca mulți să mai știe originea lor. Bucătăria tradițională românească s-a îmbogățit cu savoarea mâncărurilor țigănești, apreciate și căutate la sărbători și întâlniri de familie. Iar muzica lăutarilor romi — cu dorul, pasiunea și libertatea ei — a devenit aproape imposibil de separat de identitatea sonoră a României: nunți, botezuri, petreceri sau momente de cumpănă nu pot exista fără vibrația viorii și a cântecului țigănesc. Cultura romă este, astfel, simultan marginalizată și indispensabilă — prezentă în viațatuturor, dar recunoscută prea rar pe deplin.
Cultura romă – între supraviețuire și indiferență
O realitate dureroasă este și lipsa susținerii autentice pentru cultura romă. Activitățile culturale rrome sunt rareori sponsorizate din inițiativă voluntară. De cele mai multe ori, sprijinul vine doar din partea instituțiilor statului, obligate prin politici publice să susțină incluziunea.
Puține instituții culturale își amintesc spontan că 8 aprilie este marea sărbătoare a romilor. În fiecare an, așteptăm să vedem cine va rosti un cuvânt, cine va organiza un eveniment, cine va considera că această zi merită lumină și atenție.
De prea multe ori, răspunsul este tăcerea.
Romii care au ridicat România pe cel mai înalt podium
De prea multe ori vorbim despre romi doar prin prisma problemelor sociale, uitând că numele României a fost purtat cu onoare în lume și de sportivi romi care au făcut să răsune imnul național pe cel mai înalt catarg. În arenele internaționale, acolo unde nu mai contează prejudecățile, ci doar talentul, munca și sacrificiul, sportivi de origine romă au demonstrat că performanța nu are etnie, dar are caracter.
Boxeri legendari, campioni olimpici, luptători și atleți proveniți din comunități modeste au transformat ambiția în medalie și marginalizarea în victorie. Ei au purtat tricolorul pe umeri și au oferit României momente de mândrie colectivă, atunci când milioane de oameni au ascultat imnul cu lacrimi în ochi. Acești campioni nu au cerut recunoaștere pentru identitatea lor etnică, ci au dăruit țării prestigiu prin performanță. Povestea lor arată că potențialul romilor nu este o promisiune, ci o realitate demonstrată — ori de câte ori li s-a oferit o șansă.Poate că societatea ar trebui să își amintească mai des că, înainte de a fi etichetați, acești oameni au fost cei care au făcut lumea să aplaude România.
Ce spun vocile rome
Intelectuali și lideri romi precum Nicolae Păun, Cătălin Zamfir Manea, Vasile Ionescu sau sociologul Gelu Duminică au vorbit constant despre această contradicție: între progresul legislativ și stagnarea mentalităților.
S-au făcut pași importanți: acces mai mare la educație,programe sociale dedicate,reprezentare instituțională, apariția unei elite intelectuale rome.
Dar problemele persistă: rasismul cotidian, uneori subtil, alteori brutal;discriminarea în educație și pe piața muncii;stereotipurile transmise din generație în generație;lipsa modelelor culturale promovate public.Cea mai grea rană rămâne însă neîncrederea — uneori chiar între romi. Pentru că discriminarea repetată ajunge, în timp, să fie interiorizată.
O întrebare incomodă
Poate că drama cea mai mare nu este doar că societatea îi ignoră pe romi, ci că uneori romii ajung să nu mai creadă în propria lor valoare.
Când un popor începe să se privească prin ochii prejudecății altora, lupta devine mult mai grea.
Concluzii
Ziua de 8 aprilie nu ar trebui să fie o ceremonie formală sau o bifă instituțională. Ea ar trebui să fie o zi a adevărului. Romii nu cer compasiune, ci respect. Nu cer favoruri, ci șanse reale. Nu cer milă, ci recunoaștere. Poate că adevărata schimbare va începe atunci când societatea va înțelege că integrarea romilor nu este o problemă a romilor, ci o probă de maturitate a întregii societăți.Iar Biserica, școala, cultura și comunitatea vor înțelege că demnitatea nu se oferă în firimituri — ea se recunoaște deplin. Până atunci, 8 aprilie rămâne pentru mulți dintre noi o zi a speranței amestecate cu tristețe. O zi în care ne amintim cine suntem. Și, mai ales, cine am putea deveni — dacă am fi cu adevărat priviți ca egali.
Ma despart de această zi de 8 aprilie cu speranța că vom fi cândva priviți cu adevărat ca egali, dar și cu neliniștea că, dacă inimile nu se vor schimba, vom continua să ne sărbătorim existența mai mult în tăcere decât în comuniune.
Lucian Dimitriu
[analyse_source url=”https://www.svnews.ro/8-aprilie-ziua-internationala-a-romilor-ziua-care-imi-intareste-credinta-ca-nimeni-nu-i-iubeste-pe-tigani-nici-macar-ei-insisi-nu-se-iubesc-cum-ar-trebui/528173/”]