Directoarea Centrului Cultural „Marghiloman” a anunțat pe Facebook că părăsește funcția

Florina Potîrniche, directoarea Centrului Cultural și Educațional „Alexandru Marghiloman” din Buzău, a anunțat printr-o postare publicată pe Facebook că părăsește funcția pe care a ocupat-o în ultimii aproape cinci ani.

Decizia vine la finalul contractului de management, care expiră pe 5 aprilie 2026. În mesajul său, Florina Potîrniche a precizat că retragerea nu este determinată de lipsa rezultatelor sau de o eventuală presiune externă, ci de o reevaluare personală după o perioadă intensă de activitate profesională.

„Nu plec pentru că nu am fost capabilă. Nu pentru că nu am fost apreciată. Nu pentru că nu am avut impact. Ci pentru că, undeva pe drum, am uitat să îmi pun cea mai importantă întrebare: «Este asta cu adevărat pentru mine?»”, a transmis aceasta.

În mandatul său, activitatea Centrului Cultural „Alexandru Marghiloman” s-a extins semnificativ, instituția organizând o serie de proiecte și evenimente culturale apreciate de publicul buzoian. Printre acestea se numără Festivalul „Buzăul lui Marghiloman”, proiectul „Școala din parc” sau evenimentele din cadrul programului ANTANTE.

Fosta directoare a subliniat că experiența profesională a fost una valoroasă, dar a implicat și un efort susținut, care a dus în timp la nevoia unei schimbări de direcție.

„Succesul fără sănătate nu e succes”, a mai transmis aceasta în mesajul publicat online, vorbind despre importanța echilibrului personal și a alegerilor asumate.

După expirarea mandatului, conducerea instituției urmează să fie asigurată temporar de un director interimar, până la organizarea unui concurs pentru ocuparea postului.

Anunțul publicat pe rețelele de socializare a generat numeroase reacții din partea colaboratorilor și participanților la proiectele culturale organizate în ultimii ani, mulți dintre aceștia transmițând mesaje de apreciere pentru activitatea desfășurată la conducerea centrului.

Florina Potirniche:
Astăzi se încheie un capitol important din viața mea. Plec din rolul de director al Centrul Cultural și Educațional „Alexandru Marghiloman” Buzău și vreau să vă spun de ce, pentru că această poveste nu e doar despre o slujbă. E despre cine am fost, cine am crezut că trebuie să fiu, și cine descopăr că sunt cu adevărat.
Ultimii ani au fost intenși într-un mod pe care puțini îl văd din exterior. Am organizat evenimente care mi-au umplut sufletul: conferințe cu oameni care inspiră, spectacole și evenimente unde am văzut cultura și educația cum prind viață, activități pentru copii, tineri și seniori, momente când am simțit că fac ceva care contează cu adevărat. Am lucrat cu oameni extraordinari. Unii dintre ei mi-au devenit prieteni, mentori, surse de inspirație. Am simțit recunoaștere și apreciere pentru munca mea într-un mod care m-a copleșit uneori. Oameni pe care îi respect profund au dorit să construiască alături de mine
Și totuși, plec.
Nu pentru că nu am fost capabilă. Nu pentru că nu am fost apreciată. Nu pentru că nu am avut impact. Ci pentru că, undeva pe drum, am uitat să îmi pun cea mai importantă întrebare: „Este asta cu adevărat pentru MINE?”
Am crescut învățând că valoarea mea depinde de performanță. Că trebuie să fiu cea mai bună, eleva de zece, olimpica națională, șefa de clasă, cea care reușește tot timpul. Am învățat că dacă nu ești perfectă, nu meriți iubire. Că dacă nu ești „numărul 1″, nu contezi. Și am purtat asta cu mine toată viața, ca pe o armură grea pe care nu știam cum să o dau jos.
Și în acest rol am încercat să fiu perfectă. Am luat aproape totul pe mine pentru că îmi era frică să deleg, nu din lipsă de încredere în alții, ci din teama că dacă nu controlez totul, vom eșua. Am evitat conflictul pentru că nu știam cum să folosesc autoritatea fără să rănesc. Am muncit până la epuizare pentru că credeam că asta e prețul succesului. Și am reușit. Pe hârtie. În exterior. În ochii altora.
Dar înăuntru, mă pierdeam încetul cu încetul.
În tumultul interior pe care l-am tot dus în ultima perioadă, am descoperit atât de multe convingeri internalizate despre mine, despre cine și cum trebuie să fiu. Am aflat și că pot fi foarte bună la ceva, fără ca acel ceva să fie pentru mine. Că pot performa extraordinar într-un rol care fundamental nu se potrivește cu cine sunt. Că pot fi „director de succes” și în același timp să mor încet pe dinăuntru.
Pentru că mie îmi place să CREEZ, să FAC cot la cot cu oamenii, nu să le spun ce să facă. Nu îmi place puterea ierarhică, îmi place colaborarea. Nu îmi place rigiditatea sistemului, îmi plac libertatea și flexibilitatea. Dar am forțat. Am luptat împotriva naturii mele. Pentru că așa „ar fi trebuit” să fie succesul.
Și am reușit, dar cu ce preț?
1. Succesul fără sănătate nu e succes. Bornele de validare externă: bani, statut, recunoaștere, contează mai puțin decât pacea interioară și prezența pentru cei pe care îi iubești.
2. Nu trebuie să fii perfectă ca să ai valoare. Și nu trebuie să fii mereu prima ca să meriți iubire. De fapt, încercarea constantă de a fi perfectă e ceea ce m-ar fi putut distruge.
3. Poți aprecia ce a fost frumos și să pleci. Nu e alb-negru. Sunt profund recunoscătoare pentru lecțiile de aici, pentru oameni, pentru experiență. Și în același timp știu că trebuie să plec.
4. A spune „nu mai pot așa” nu e slăbiciune, e respect de sine. E maturitate. E a avea grijă de viitorul meu și al familiei mele, nu doar de prezentul imediat.
5. Poți fi excepțională într-un rol și totuși să nu fie drumul tău. Competența nu înseamnă neapărat aliniere. Succesul extern nu înseamnă împlinire interioară.
Există în sufletul meu o fetiță, cu ochi negri mari, profund analizatori, care stătea pe treptele unei case luxoase și nu se putea mișca. Era blocată acolo, așteptând aprobarea, așteptând să fie „suficient de bună”, așteptând să fie iubită dacă e perfectă. Și în ultima vreme am învățat să o iau în brațe și să îi spun: „Nu trebuie să mai fii perfectă. Te țin în siguranță. Nu te mai forțez să fii ceva ce nu ești. Mergem împreună spre ceva real, chiar dacă nu știm exact cum arată.”
Ea nu știe exact încotro ne îndreptăm. Dar știe sigur că poate avea încredere în mine. Și asta e suficient.
Poate că unii nu veți înțelege de ce plec, e OK și asta. Nu toată lumea trebuie să înțeleagă. Unele drumuri sunt atât de personale încât doar tu știi de ce trebuie să mergi pe ele.
În final, îi mulțumesc domnului Constantin Toma, care a crezut în mine, uneori mai mult decât credeam eu însămi!
Mulțumesc, CCAM, pentru șansa imensă de a conduce, de a învăța, de a greși și de a crește!
Mulțumesc echipei pentru momente frumoase, pentru răbdare, pentru sprijin, pentru că ați visat alături de mine! Sunt sigură că veți continua la fel!
Și mulțumesc fetiței din mine, pentru că în cele din urmă a avut curajul să se ridice de pe trepte și să meargă. Fără ea, aș fi rămas blocată acolo pentru totdeauna!