Președintele Iranului, scrisoare deșteaptă către americani! (Inpolitics)

Președintele Iranului, Masoud Pezeshkian, a transmis ieri o scrisoare deschisă către poporul american în care relevă cîteva mesaje strategice fundamentale, menite să redefinească imaginea Iranului în fața publicului american și global. Un document extrem de abil și de bine elaborat, să recunoaștem, axat pe strategia ”separă vita de turmă pentru a o captura ușor”, în care vita ar fi leadershipul american actual, iar turma, însuși poporul american. Practic, Pezeshkian se face prieten cu poporul american și indică administrația Trump ca generatoare a unui conflict nejustificat și păgubos pentru cetățenii țării sale.

Cheia principală a mesajului e, în opinia noastră, diferențierea între popor și guvern. Pezeshkian insistă pe ideea că poporul iranian nu are nicio dușmănie față de cetățenii americani sau europeni. Mesajul încearcă să creeze o punte directă cu poporul Statelor Unite, sugerînd că ostilitatea este un produs al deciziilor politice de la nivel înalt, nu o dorință a oamenilor de rînd.

El poziționează Iranul ca victima, nu ca agresor subliniind că țara are o istorie modernă fără nicio agresiune inițiată de ea, în ciuda capacităților sale militare. El prezintă acțiunile militare ale Iranului ca fiind exclusiv „autoapărare legitimă” și un răspuns măsurat la prezența bazelor militare americane care încercuiesc țara.
Comunicatul invocă lovitura de stat din 1953 orchestrată de CIA ca punct de cotitură care a distrus încrederea. Prin această referință, el explică scepticismul actual al Iranului față de politicile SUA, prezentîndu-l nu ca pe un fanatism ideologic, ci ca pe o reacție logică la intervenționismul istoric ilegal.

Pezeshkian argumentează totodată că portretizarea Iranului ca „amenințare” este o construcție artificială menită să servească industria de armament, menținerea dominației militare a SUA și controlul piețelor strategice.
El pune sub semnul întrebării dacă cetățeanul american de rînd are vreun beneficiu real de pe urma acestor conflicte. Mesajul transmite ideea că presiunile externe nu au îngenuncheat țara. Sunt citate progrese în educație, sănătate și infrastructură pentru a demonstra că Iranul este o națiune stabilă și în dezvoltare, în ciuda „impactului inuman al sancțiunilor”.

Un punct central este sugestia că Statele Unite sunt manipulate de interesele Israelului. Pezeshkian afirmă că Israelul dorește să implice SUA într-un război cu Iranul „pînă la ultimul soldat american”, sugerînd că politica „America First” este compromisă de influențe externe.
Finalul comunicatului – care comunicat, interesant, începe cu formula ”în numele lui Dumnezeu cel milostiv” și nu Allah -, este un avertisment amestecat cu o invitație la diplomație. El prezintă două căi: confruntarea e costisitoare, riscantă și sortită eșecului istoric pentru agresori, în timp ce dialogul e calea care ar putea modela un viitor mai bun.

În concluzie, am spune că mesajul lui Pezeshkian este un exercițiu de „soft power”, o mănușă de catifea ce îmbracă, totuși, un pumn de fier, încercînd să submineze narațiunea oficială a Washingtonului prin apelul la valorile umanitare ale poporului american și prin prezentarea Iranului ca o civilizație milenară demnă, care dorește respect, nu război.

Vă prezentăm textul integral al mesajului:

”În numele lui Dumnezeu Cel Milostiv, Cel Îndurător

Către poporul Statelor Unite ale Americii și către toți cei care, în mijlocul unui potop de distorsiuni și narațiuni fabricate, continuă să caute adevărul și aspiră la o viață mai bună.

Iranul – prin chiar acest nume, caracter și identitate – este una dintre cele mai vechi civilizații continue din istoria umanității. În ciuda avantajelor sale istorice și geografice de-a lungul timpului, Iranul nu a inițiat niciodată, în istoria sa modernă, un război, o agresiune, o expansiune, un colonialism sau o dominație. Chiar și după ce a îndurat ocupație, invazie și presiuni susținute din partea puterilor globale – și în ciuda superiorității militare față de mulți dintre vecinii săi – Iranul nu a inițiat niciodată un război.

Cu toate acestea, a respins cu hotărîre și curaj pe cei care l-au atacat. Poporul iranian nu poartă nicio dușmănie față de alte națiuni, inclusiv față de poporul Americii, Europei sau al țărilor vecine. Chiar și în fața intervențiilor și presiunilor străine repetate, iranienii au trasat în mod constant o distincție clară între guverne și popoarele pe care acestea le guvernează. Acesta este un principiu profund înrădăcinat în cultura iraniană și în conștiința colectivă – nu o poziție politică temporară.

De aceea, portretizarea Iranului ca o amenințare nu este susținută nici de realitatea istorică, nici de faptele observabile din prezent. O astfel de percepție este produsul capriciilor politice și economice ale celor puternici – nevoia de a fabrica un inamic pentru a justifica presiunea, a menține dominația militară, a susține industria de arme și a controla piețele strategice. Într-un astfel de mediu, dacă o amenințare nu există, ea este inventată.

În același cadru, Statele Unite și-au concentrat cel mai mare număr de forțe, baze și capabilități militare în jurul Iranului – o țară care, cel puțin de la fondarea Statelor Unite, nu a inițiat niciodată un război. Agresiunile americane recente lansate chiar din aceste baze au demonstrat cît de amenințătoare este o astfel de prezență militară. Nicio țară confruntată cu astfel de condiții nu ar renunța la întărirea capacităților sale defensive. Ceea ce a făcut Iranul – și continuă să facă – este un răspuns măsurat, bazat pe autoapărare legitimă, și nicidecum o inițiere de război sau agresiune.

Relațiile dintre Iran și Statele Unite nu au fost inițial ostile, iar interacțiunile timpurii dintre poporul iranian și cel american nu au fost marcate de ostilitate sau lovitură de stat. Punctul de cotitură a fost însă intervenția americană ilegală din 1953. Aceasta a vizat împiedicarea naționalizării resurselor proprii ale Iranului, a perturbat procesul democratic iranian, a reinstaurat dictatura și a semănat o profundă neîncredere printre iranieni față de politicile SUA. Această neîncredere s-a adîncit și mai mult odată cu sprijinul SUA pentru regimul Șahului, susținerea lui Saddam Hussein în războiul impus din anii 1980, impunerea celor mai lungi și mai cuprinzătoare sancțiuni din istoria modernă și, în cele din urmă, agresiunea militară neprovocată – de două ori – în mijlocul negocierilor împotriva Iranului.

Toate aceste presiuni nu au slăbit Iranul. Dimpotrivă, țara a devenit mai puternică înainte de Revoluția Islamică din 1979 în multe domenii: ratele de alfabetizare s-au triplat, educația superioară s-a extins dramatic, speranța de viață a crescut semnificativ, serviciile de sănătate s-au îmbunătățit, iar infrastructura s-a dezvoltat într-un ritm și la o scară incomparabile cu trecutul. Acestea sunt realități măsurabile și observabile, independente de narațiunile fabricate.

În același timp, impactul distructiv și inuman al sancțiunilor, războiului și agresiunii asupra vieților poporului iranian rezilient nu trebuie subestimat. Continuarea agresiunii militare și bombardamentele recente afectează profund viețile, atitudinile și perspectivele oamenilor. Aceasta reflectă un adevăr uman fundamental: cînd războiul provoacă daune ireparabile asupra vieților, caselor, orașelor și viitorurilor, oamenii nu vor rămîne indiferenți față de cei responsabili.

Aceasta ridică o întrebare fundamentală: Exact ale căror interese ale poporului american sunt servite cu adevărat de acest război? A existat vreo amenințare obiectivă din partea Iranului care să justifice un astfel de comportament? Masacrarea copiilor inocenți, distrugerea facilităților farmaceutice sau bombardarea unei țări spre trimitere „înapoi în epoca de piatră” servesc vreunui alt scop decît deteriorarea suplimentară a poziției globale a Statelor Unite?

Iranul a urmărit negocieri, a ajuns la un acord și și-a îndeplinit toate angajamentele. Decizia de a se retrage din acord, de a escalada către confruntare și de a lansa două acte de agresiune în mijlocul negocierilor au fost alegeri distructive făcute de guvernul SUA – alegeri care au servit iluziile unui agresor străin.

Atacarea infrastructurii vitale a Iranului – inclusiv facilitățile energetice și industriale – vizează direct poporul iranian. Dincolo de a constitui o crimă de război, astfel de acțiuni au consecințe care se extind mult dincolo de frontierele Iranului. Ele generează instabilitate, cresc costurile umane și economice și perpetuează cicluri de tensiune care vor dura ani de zile. Aceasta nu este o demonstrație de putere; este un semn de slăbiciune strategică și incapacitate de a obține o soluție durabilă.

Nu este oare și cazul că America a intrat ca susținător pentru Israel, influențată și manipulată de acel regim? Nu este oare evident că Israelul urmărește acum să lupte împotriva Iranului pînă la ultimul soldat american și ultimul dolar al contribuabilului american – transferînd povara iluziilor sale asupra Iranului, regiunii și Statelor Unite însele?

„America First” este cu adevărat printre prioritățile guvernului SUA astăzi? Vă invit să priviți dincolo de mașinăria dezinformării – o parte integrantă a acestei agresiuni – și să vorbiți în schimb cu cei care au vizitat Iranul. Observați numeroșii imigranți iranieni educați în Iran care predau și desfășoară cercetări la cele mai prestigioase universități din lume sau contribuie la cele mai avansate firme de tehnologie din Occident. Se aliniază aceste realități cu distorsiunile care vi se prezintă?

Astăzi, lumea se află la o răscruce. Continuarea pe calea confruntării este mai costisitoare și mai plină de riscuri ca niciodată. Alegerea între confruntare și angajare este atît reală, cît și consecvențială; istoria noastră va modela viitorul generațiilor care vin. De-a lungul mileniilor de mîndrie a istoriei sale, Iranul a supraviețuit multor agresori. Toți au rămas cu nume pătate în istorie, în timp ce Iranul a rezistat – rezilient, demn și mîndru”. (Bogdan Tiberiu Iacob)

sursă: inpolitics.ro

Președintele Iranului, Masoud Pezeshkian, a transmis ieri o scrisoare deschisă către poporul american în care relevă cîteva mesaje strategice fundamentale, menite să redefinească imaginea Iranului în fața publicului american și global. Un document extrem de abil și de bine elaborat, să recunoaștem, axat pe strategia ”separă vita de turmă pentru a o captura ușor”, în care vita ar fi leadershipul american actual, iar turma, însuși poporul american. Practic, Pezeshkian se face prieten cu poporul american și indică administrația Trump ca generatoare a unui conflict nejustificat și păgubos pentru cetățenii țării sale.

Cheia principală a mesajului e, în opinia noastră, diferențierea între popor și guvern. Pezeshkian insistă pe ideea că poporul iranian nu are nicio dușmănie față de cetățenii americani sau europeni. Mesajul încearcă să creeze o punte directă cu poporul Statelor Unite, sugerînd că ostilitatea este un produs al deciziilor politice de la nivel înalt, nu o dorință a oamenilor de rînd.

El poziționează Iranul ca victima, nu ca agresor subliniind că țara are o istorie modernă fără nicio agresiune inițiată de ea, în ciuda capacităților sale militare. El prezintă acțiunile militare ale Iranului ca fiind exclusiv „autoapărare legitimă” și un răspuns măsurat la prezența bazelor militare americane care încercuiesc țara.
Comunicatul invocă lovitura de stat din 1953 orchestrată de CIA ca punct de cotitură care a distrus încrederea. Prin această referință, el explică scepticismul actual al Iranului față de politicile SUA, prezentîndu-l nu ca pe un fanatism ideologic, ci ca pe o reacție logică la intervenționismul istoric ilegal.

Pezeshkian argumentează totodată că portretizarea Iranului ca „amenințare” este o construcție artificială menită să servească industria de armament, menținerea dominației militare a SUA și controlul piețelor strategice.
El pune sub semnul întrebării dacă cetățeanul american de rînd are vreun beneficiu real de pe urma acestor conflicte. Mesajul transmite ideea că presiunile externe nu au îngenuncheat țara. Sunt citate progrese în educație, sănătate și infrastructură pentru a demonstra că Iranul este o națiune stabilă și în dezvoltare, în ciuda „impactului inuman al sancțiunilor”.

Un punct central este sugestia că Statele Unite sunt manipulate de interesele Israelului. Pezeshkian afirmă că Israelul dorește să implice SUA într-un război cu Iranul „pînă la ultimul soldat american”, sugerînd că politica „America First” este compromisă de influențe externe.
Finalul comunicatului – care comunicat, interesant, începe cu formula ”în numele lui Dumnezeu cel milostiv” și nu Allah -, este un avertisment amestecat cu o invitație la diplomație. El prezintă două căi: confruntarea e costisitoare, riscantă și sortită eșecului istoric pentru agresori, în timp ce dialogul e calea care ar putea modela un viitor mai bun.

În concluzie, am spune că mesajul lui Pezeshkian este un exercițiu de „soft power”, o mănușă de catifea ce îmbracă, totuși, un pumn de fier, încercînd să submineze narațiunea oficială a Washingtonului prin apelul la valorile umanitare ale poporului american și prin prezentarea Iranului ca o civilizație milenară demnă, care dorește respect, nu război.

Vă prezentăm textul integral al mesajului:

”În numele lui Dumnezeu Cel Milostiv, Cel Îndurător

Către poporul Statelor Unite ale Americii și către toți cei care, în mijlocul unui potop de distorsiuni și narațiuni fabricate, continuă să caute adevărul și aspiră la o viață mai bună.

Iranul – prin chiar acest nume, caracter și identitate – este una dintre cele mai vechi civilizații continue din istoria umanității. În ciuda avantajelor sale istorice și geografice de-a lungul timpului, Iranul nu a inițiat niciodată, în istoria sa modernă, un război, o agresiune, o expansiune, un colonialism sau o dominație. Chiar și după ce a îndurat ocupație, invazie și presiuni susținute din partea puterilor globale – și în ciuda superiorității militare față de mulți dintre vecinii săi – Iranul nu a inițiat niciodată un război.

Cu toate acestea, a respins cu hotărîre și curaj pe cei care l-au atacat. Poporul iranian nu poartă nicio dușmănie față de alte națiuni, inclusiv față de poporul Americii, Europei sau al țărilor vecine. Chiar și în fața intervențiilor și presiunilor străine repetate, iranienii au trasat în mod constant o distincție clară între guverne și popoarele pe care acestea le guvernează. Acesta este un principiu profund înrădăcinat în cultura iraniană și în conștiința colectivă – nu o poziție politică temporară.

De aceea, portretizarea Iranului ca o amenințare nu este susținută nici de realitatea istorică, nici de faptele observabile din prezent. O astfel de percepție este produsul capriciilor politice și economice ale celor puternici – nevoia de a fabrica un inamic pentru a justifica presiunea, a menține dominația militară, a susține industria de arme și a controla piețele strategice. Într-un astfel de mediu, dacă o amenințare nu există, ea este inventată.

În același cadru, Statele Unite și-au concentrat cel mai mare număr de forțe, baze și capabilități militare în jurul Iranului – o țară care, cel puțin de la fondarea Statelor Unite, nu a inițiat niciodată un război. Agresiunile americane recente lansate chiar din aceste baze au demonstrat cît de amenințătoare este o astfel de prezență militară. Nicio țară confruntată cu astfel de condiții nu ar renunța la întărirea capacităților sale defensive. Ceea ce a făcut Iranul – și continuă să facă – este un răspuns măsurat, bazat pe autoapărare legitimă, și nicidecum o inițiere de război sau agresiune.

Relațiile dintre Iran și Statele Unite nu au fost inițial ostile, iar interacțiunile timpurii dintre poporul iranian și cel american nu au fost marcate de ostilitate sau lovitură de stat. Punctul de cotitură a fost însă intervenția americană ilegală din 1953. Aceasta a vizat împiedicarea naționalizării resurselor proprii ale Iranului, a perturbat procesul democratic iranian, a reinstaurat dictatura și a semănat o profundă neîncredere printre iranieni față de politicile SUA. Această neîncredere s-a adîncit și mai mult odată cu sprijinul SUA pentru regimul Șahului, susținerea lui Saddam Hussein în războiul impus din anii 1980, impunerea celor mai lungi și mai cuprinzătoare sancțiuni din istoria modernă și, în cele din urmă, agresiunea militară neprovocată – de două ori – în mijlocul negocierilor împotriva Iranului.

Toate aceste presiuni nu au slăbit Iranul. Dimpotrivă, țara a devenit mai puternică înainte de Revoluția Islamică din 1979 în multe domenii: ratele de alfabetizare s-au triplat, educația superioară s-a extins dramatic, speranța de viață a crescut semnificativ, serviciile de sănătate s-au îmbunătățit, iar infrastructura s-a dezvoltat într-un ritm și la o scară incomparabile cu trecutul. Acestea sunt realități măsurabile și observabile, independente de narațiunile fabricate.

În același timp, impactul distructiv și inuman al sancțiunilor, războiului și agresiunii asupra vieților poporului iranian rezilient nu trebuie subestimat. Continuarea agresiunii militare și bombardamentele recente afectează profund viețile, atitudinile și perspectivele oamenilor. Aceasta reflectă un adevăr uman fundamental: cînd războiul provoacă daune ireparabile asupra vieților, caselor, orașelor și viitorurilor, oamenii nu vor rămîne indiferenți față de cei responsabili.

Aceasta ridică o întrebare fundamentală: Exact ale căror interese ale poporului american sunt servite cu adevărat de acest război? A existat vreo amenințare obiectivă din partea Iranului care să justifice un astfel de comportament? Masacrarea copiilor inocenți, distrugerea facilităților farmaceutice sau bombardarea unei țări spre trimitere „înapoi în epoca de piatră” servesc vreunui alt scop decît deteriorarea suplimentară a poziției globale a Statelor Unite?

Iranul a urmărit negocieri, a ajuns la un acord și și-a îndeplinit toate angajamentele. Decizia de a se retrage din acord, de a escalada către confruntare și de a lansa două acte de agresiune în mijlocul negocierilor au fost alegeri distructive făcute de guvernul SUA – alegeri care au servit iluziile unui agresor străin.

Atacarea infrastructurii vitale a Iranului – inclusiv facilitățile energetice și industriale – vizează direct poporul iranian. Dincolo de a constitui o crimă de război, astfel de acțiuni au consecințe care se extind mult dincolo de frontierele Iranului. Ele generează instabilitate, cresc costurile umane și economice și perpetuează cicluri de tensiune care vor dura ani de zile. Aceasta nu este o demonstrație de putere; este un semn de slăbiciune strategică și incapacitate de a obține o soluție durabilă.

Nu este oare și cazul că America a intrat ca susținător pentru Israel, influențată și manipulată de acel regim? Nu este oare evident că Israelul urmărește acum să lupte împotriva Iranului pînă la ultimul soldat american și ultimul dolar al contribuabilului american – transferînd povara iluziilor sale asupra Iranului, regiunii și Statelor Unite însele?

„America First” este cu adevărat printre prioritățile guvernului SUA astăzi? Vă invit să priviți dincolo de mașinăria dezinformării – o parte integrantă a acestei agresiuni – și să vorbiți în schimb cu cei care au vizitat Iranul. Observați numeroșii imigranți iranieni educați în Iran care predau și desfășoară cercetări la cele mai prestigioase universități din lume sau contribuie la cele mai avansate firme de tehnologie din Occident. Se aliniază aceste realități cu distorsiunile care vi se prezintă?

Astăzi, lumea se află la o răscruce. Continuarea pe calea confruntării este mai costisitoare și mai plină de riscuri ca niciodată. Alegerea între confruntare și angajare este atît reală, cît și consecvențială; istoria noastră va modela viitorul generațiilor care vin. De-a lungul mileniilor de mîndrie a istoriei sale, Iranul a supraviețuit multor agresori. Toți au rămas cu nume pătate în istorie, în timp ce Iranul a rezistat – rezilient, demn și mîndru”. (Bogdan Tiberiu Iacob)

sursă: inpolitics.ro