Paul Cruşcov: „Librăria Humanitas mi-a dat o a doua viață”

Timp de 17 ani a fost sufletul Librăriei Humanitas, de pe strada Mercy din Timişoara. Cel mai cunoscut şi cel mai longeviv librar. Spune că acea librărie i-a oferit ceea ce nu sperase: o a doua viaţă.

La aproape 15 ani de când a ieşit de pe această scenă, l-am invitat pe Paul Cruşcov la un dialog. Despre ce a însemnat acea librărie, atât de îndrăgită în Timişoara, despre atrmosfera de atunci, despre titluri-vedetă ale anilor 1090-2000, despre cartea scrisă şi bucuria lecturii, dar şi despre Salonul de Carte Bookfest de la Timişoara, care va începe peste câteva zile, deschis dintr-o idee de a sa.

„Du-te, e o ocazie unică în viața ta”

Domnule Paul Cruşcov, aţi fost cel mai cunoscut, cel mai longeviv librar al primei librării Humanitas din Timişoara, deschisă în anii ’90.

Vă referiți la Librăria de pe strada Mercy. Înainte, însă, a funcționat o librărie în clădirea actualei Case Maghiare. În 1993 s-a închis, cărțile au fost depozitate la Augusta (fosta Universitate Tibiscus – n.r.) și în 1995 Humanitas a primit spațiul de pe strada Mercy, care era al Primăriei. În 30 mai 1995 a fost deschisă librăria. Eu am ajuns acolo adus de Dorina Gagyi. Ne ştiam din studenție, soțul ei, Sandu Gagyi, fiindu-mi coleg. Amândoi lucraseră la ziarul Timișoara. În studenție ne recomandam unul celuilalt cărțile citite.

Când am primit propunerea, am tot oscilat, mă gândeam că pentru un inginer venit de pe șantierele patriei într-un domeniu de cultură de primă mărime totuși pasul e prea mare. Într-un final, s-a hotărât în consiliul de familie: “Du-te, e o ocazie unică în viața ta, va fi bine!”. Așa am intrat în echipa Humanitas în iunie 1995.

„În cazul cărților Monicăi Lovinescu și ale lui Virgil Ierunca, ale lui Paul Goma, tirajul era de 150.000”

În anii ’90 se mai stătea la coadă la cărțile Humanitas, erau publicați o serie de autori interziși sau inaccesibili înainte de 1989. Vă amintiți care erau titlurile pentru care se formau cozi?

Erau mai cu seamă pentru volumele autorilor interziși înainte de ’89. Tirajele erau foarte mari. Lumea era ahtiată să citească, să vadă, să descopere. De exemplu, în cazul cărților Monicăi Lovinescu și ale lui Virgil Ierunca, ale lui Paul Goma, tirajul era de 150.000. De numele acestea cititorii auziseră la Europa Liberă. Emil Cioran, Lucian Blaga, Constantin Noica, Mircea Eliade se vindeau, şi ei, foarte bine, la fel, Eugen Ionesco. Pe urmă a apărut Gabriel Liiceanu, cu Apel către lichele, Apocalipsa după Cioran, Interviurile cu Petre Țuțea și Horia Roman Patapievici cu al său Politice. Au rupt tot! Și interesant era că la început cărțile apăreau pe o hârtie de proastă calitate. După niște ani, cărțile au arătat cu totul altfel. Domnul Liiceanu ține enorm la prezentare, la copertă, la hârtie, la tot. Spunea: „Cartea este lucrul cel mai de preț”.

 

Ani de zile, ați fost un reper local pentru cititorii din Timișoara. Vi se solicitau recomandări de lectură?

Da, mi s-au cerut. Aveam și cititori care veneau și ziceau: “Îmi puteți recomanda o carte de istorie pe care să o fac cadou unei persoane care a trăit anii aceia?” Și atunci îi recomandam cartea Elizabetei Rizea, de exemplu. La un moment dat a venit un inginer, nu-l cunoșteam, a lăsat o sumă impresionantă și a zis: “Vă rog frumos să-mi faceți niște lăzi cu cărți pentru copilul meu care are opt ani. Eu n-am avut timp să citesc, dar vreau să-i imprim copilului meu gustul pentru lectură.” Apoi un alt inginer a venit și mi-a cerut o carte pe care nu o aveam. Am scris la editură și mi-au trimis-o. Ca răsplată, mi-a făcut gratuit mobilierul de prezentare a cărților din vitrină!

Librăria era tot timpul plină, nici nu aveai loc să te miști în ea. După București, noi eram cea mai bună. Dacă în București se vindeau cărți de, să zicem, două milioane de lei pe lună, noi vindeam de 800.000 de lei. M-am implicat enorm în viața librăriei pentru că ea mi-a dat ceea ce n-am sperat în viața mea, o a doua viață.

Publicul era format în special din oameni de cultură, profesori, judecători, avocați, medici, profesori universitari. Mulți își făceau bibliografia pe baza cărților apărute la Humanitas. Așa că veneau și elevi, și studenți.

Aveam și un caiet în care scriam ce cărți noi intraseră în librărie în săptămâna respectivă, menționând autorul, titlul și domeniul. Era un caiet pe care îl putea răsfoi oricine, pus pe un birou la intrarea în librărie. Erau cititori pe care îi vedeam săptămânal. Unii, îmbrăcați mai sărăcăcios, veneau să cumpere doar o carte. Îmi pare rău că n-am ţinut un jurnal să descriu atmosfera, să scriu cine venea și ce cărți căutau.

În schimb mi-am notat câteva “perle”. Întrebări primite de la unii care intraseră în librărie. Vă spun câteva: “Dicționar de anonime aveți?”, “Curicule vitale aveți?” – asta mă întrebase un gardian public. “Până la câte sunteți deschiși azi?”. “Codul lui Da Vinci îl aveți?”. “La ce preţ este Fraţii Karamazov?”, “Pioneze aveți?”. Sau un dialog cu o doamnă: -“Carnete de sănătate aveți?” -“Nu.” -“Dar coli de alea albe?” -“Nu.” -“Aaa, deci nu sunteți librărie, sunteți altceva…”. Sau un dialog surprins, în timp ce o domnișoară vorbea la telefon: “Mi-am luat cărți. Vreo trei”. “Ce cărți?” – întrebase, probabil, interlocutorul. “De citit.”

 

Dumneavoastră ați asigurat și managementul librăriei, nu doar erați un vânzător de carte…

În special de asta mă ocupam, dar îmi scoteam capul tot timpul să văd cum se comportă librarii.

Dacă m-am hotărât să vin la Humanitas, mi-am zis: “Trebuie să fac ceva ca să-mi dovedesc bunele intenții. Să duc la bun sfârșit o muncă la care mă înham”. De exemplu, timp de un an de zile, am lucrat pe un document cumulativ, în care am notat toate aparițiile editoriale din 1990 până în 1995 inclusiv: cu nume de autori, titluri de carte, nume de colecții, număr de cărți intrate / vândute, procentul. Asta a însemnat o muncă titanică.

 

Uitându-mă, acum la acest document, observ că majoritatea cărților Humanitas se vindeau în procent de 100 la sută.

Da, da. Şi uitați-vă ce titluri a scos Humanitas-ul!

Când angajam librari, aveam de ales între 10-15 câți veneau o dată. Una din primele întrebări pe care le adresam era: „Ce sunt Librăriile Humanitas și cine este directorul editurii?” Dacă nu știau, nu mergeam mai departe cu ei. Ce să caute la Humanitas fără să știe nici măcar ce reprezintă Humanitas-ul? De la librarii angajați aveam pretenția să observe totul în librărie, să aranjeze cărțile, să întâmpine fiecare om care intra în librărie și să fie amabili tot timpul.

„M-aș fi luptat să rămânem în acel spațiu”

Cum a fost ultima zi în librărie? E greu să te desparți de un loc în care ai lăsat aproape 20 de ani din viață…

Când am plecat le-am lăsat un mesaj. Vi-l citesc: “Io, Paul Cruşcov, angajat la Librăriile Humanitas din 1 iunie 1995, în mare parte simpatizat, apreciat și mai ales modest, vă aduc vouă, urmașilor mei, salutul meu de grație și urarea «S-auzim numai de bine!». De la 1 august 2012 m-am pensionat definitiv. Adio, dar rămân cu voi. Trebuie s-o spun: Grupul Humanitas a însemnat enorm pentru dezvoltarea mea ca om și mi-a înlesnit accesul pe o poziție socială superioară. Mulțumesc. Dar repet, rămân cu voi! Bookfest 2013, Radu Paraschivescu la Lugoj, lansări de carte la Timișoara, etc. etc. Voi fi viu. Cu mult drag, Paul Crușcov”.

Printre mesajele primite atunci, ca răspuns, vă citesc două: De exemplu, Radu Paraschivescu mi-a scris: “Paul, drăguțule, vezi c-am luat-o în serios. Așa că te aștept și la Lugoj, și la Bookfest, și la Timişoara, când o fi să fie. Îți doresc pensie lungă și zile pe măsura firii tale vesele. Te îmbrățișez plenar și humanitar, Radu.”

Lidia Bodea: “Dragă domnule Crușcov, o să-mi lipsiți vineri la ședința de-aici! Dar mă bucur că n-o să ne lipsiți cu totul de entuziasmul dumneavoastră, statornic, pentru care eu vă mulțumesc. Cu drag, Lidia.”

Regret și acum că m-am pensionat cu un an înainte de a se închide librăria. S-a închis definitiv, când spațiul de pe strada Mercy a fost câștigat de proprietar. M-aș fi luptat să rămânem în acel spațiu.

 

„Librăriile arată extraordinar, însă nu mai au căutare…”

Chiar dacă nu mai sunteți la Humanitas, ați rămas în lumea cărților. În ultimii ani ne-am întâlnit frecvent pe la târguri de carte, pe la lansări prin librării, adică dumneavoastră ați rămas, cum ați promis, ați rămas în branșă. Ce diferență e între librăriile anilor 1990, 2000 și cele de azi?

Dacă în anii ’90, librăriile erau invadate de public, tirajele erau enorme, acum, știți, s-a ajuns la tiraje de 2000-3000 de exemplare. Piața de carte a scăzut drastic. E dureros. Nu se mai citește, studenții sunt din ce în ce mai prost pregătiți, unii profesori universitari mi-au și zis: “Paul, de abia am așteptat să ies la pensie, sunt din ce în ce mai prost pregătiți studenții noștri”. Spre deosebire de acei ani, acum librăriile, majoritatea, arată extraordinar, însă nu mai au căutare și se tot închid…

 

Ați mai profesa ca librar, în condițiile de azi?

Cum spuneam, adio, dar rămân cu voi… Librăria a rămas marea dragoste, este ceea ce mi-a oferit mai bun în viața aceasta. Aș răspunde afirmativ dacă aș primi o astfel de invitație, dar deja am o vârstă, anul acesta împlinesc 80 de ani. Și nu-l pot părăsi pe Mircea Mihăieș la Revista Orizont.

 

„Îmi place să ating cartea, să am grijă de ea”

Dacă ați fi invitat să vorbiți în fața unui public foarte tânăr despre importanța lecturii, a relației cu cartea scrisă, la ce argumente ați recurge?

Aș începe cu o statistică făcută la nivel național, care arată că analfabetismul funcțional la noi  în țară e în creștere continuă. De aceea și avem partide pline de semidocți. Păi, dacă nu citești despre democrație, despre civilizația omenirii, dacă nu cunoști, nu înțelegi fiecare epocă?… Lectura înseamnă enorm pentru dezvoltarea spirituală a individului și duce la un progres în toate sferele societății.

 

Dar cărți în format electronic citiți, vă plac?

Nu, nu, nu! Când iau o carte sau o revistă și o răsfoiesc, parcă văd perindându-se personajele în fața mea. Îmi place să ating cartea, să am grijă de ea. De exemplu, când termin de citit, folosesc semnul de carte, nu o așez niciodată deschisă, cu fața în jos, nu îndoi paginile. Lectura în format electronic e impersonală.

„Ne vedem la Bookfest!”

Ne despart câteva zile de Târgul de Carte Bookfest din Timişoara. Înțeleg că aducerea acestuia la Timişoara vi se datorează. Cum ați adus Bookfest-ul la Timișoara?

E un subiect despre care vorbesc cu mare drag. În 2011, a venit la noi în librărie juristul Lucian Bruznican, de la Camera de Comerț și Industrie, care era cititor Humanitas, și îmi sugerează: “Paul, vrem să facem un târg de carte, vino la CRAFT.” I-am scris domnului Liiceanu că avem posibilitatea să facem un târg de carte. Fiind în comitetul de conducere al Asociației Editorilor din România, a făcut propunerea acolo. Marea șansă a proiectului meu a fost că la sfârșitul anului 2011 s-a organizat concurs pentru funcția de director executiv la AER, iar cel care a câștigat concursul, Mihai Mitrică, a propus și el ca Târgul de carte Bookfest să nu fie strict al Bucureștiului. Mi-a telefonat și mi-a zis să ne grăbim să îl organizăm. Ceea ce am și făcut, imediat. Am primit și ajutorul domnului Mihăieș. Prima ediție, cea din aprilie 2012, s-a bucurat de un succes fenomenal, așa că Bookfest s-a ținut și al doilea an, și al treilea și iată-ne și azi organizând o nouă ediție. Trebuie să menționez că la început am fost sponsorizați de Consiliul Județean Timiș, colaborând foarte bine cu Răzvan Hrenoschi, care era şeful Serviciului Cultură la CJ Timiş. De atunci am rămas împuternicit al AER pentru Salonul de Carte Bookfest de la Timişoara, un eveniment finanțat de Primăria Timişoara, un ajutor care înseamnă enorm pentru noi și pentru piața cărții. După București am ajuns cel mai bun târg, iar Salonul de Carte s-a extins și la Chișinău, la Cluj, la Brașov și Târgu Mureș. Așadar, ne vedem la Bookfest în 19-22 martie 2026, Ediția a XIII-a!

 

Interviu publicat şi în Puterae a Cincea.