Industria textilă din Turcia este în colaps şi are şanse minime să îşi revină

Fabrici închise şi locuri de muncă pierdute: industria textilă din Turcia se luptă pentru supravieţuire. Expor­turile scad pe măsură ce China şi Bangladesh cuceresc pieţele UE. Companiile se plâng de costul ridicat al materiilor prime şi de creşterea costurilor de producţie, cifrele brute ilustrând amploarea crizei: 380.000 de locuri de muncă au fost pierdute în ultimii trei ani, iar 4.500 de firme s-au închis doar în 2025.

Statisticile oficiale arată că apro­ximativ 1,1 milioane de oameni lu­crează în acest sector. Dar sindicatele spun că numărul este de fapt mult mai mare, deoarece nu include numeroşii refugiaţi, femei şi copii care lucrează în afara sistemului. Cei afectaţi spun că provesc spre viitor cu pesimism, scrie Deutsche Welle.

Este o zi de iarnă extrem de rece în oraşul turcesc Tokat din centrul Ana­toliei. Termometrul arată -3 grade Celsius. Sunduz Akkan, mamă a trei copii, se îmbracă şi se îndreaptă spre fabrica Sik Makas, unde a lucrat până în octombrie.

Cei aproximativ 1.700 de angajaţi ai fabricii au încetat să mai primească salariile la mijlocul anului trecut. Pe 7 octombrie, muncitorii au intrat în grevă. Dar acest lucru produs un şoc, nu o rezolvare: chiar a doua zi, 1.000 de angajaţi Sik Makas au primit pe te­lefon mesaje text prin care erau infor­maţi că au fost concediaţi.

Sunduz Akkan şi colegii ei pro­tes­tează de atunci la porţile fostului lor angajator. Într-un cort de solidari­tate de la faţa locului, ei încearcă să atragă atenţia asupra situaţiei lor precare.

Tenacitatea lor a dat parţial roade. În ianuarie, au primit în sfârşit salariile restante.

Mai mult, au câştigat dreptul la corectări care elimină menţiunea „Cod 22“ ca motiv al concedierii lor din dosarele de muncă.

Cod 22 înseamnă „alte motive“, iar angajaţii concediaţi în baza aces­tui cod nu sunt eligibili să primească indemnizaţie de şomaj sau indemni­zaţie de concediere. Acum, distincţia temută a fost ştearsă datorită presiu­nilor din partea protestatarilor.

Dar lupta continuă. Foştii anga­jaţi încă se luptă pentru indemnizaţia de concediere.

„Am lucrat aici mai bine de trei ani“, spune Akkan. „Acum suntem tra­taţi ca nişte cerşetori, chiar dacă cerem doar ceea ce avem dreptul.“

Buse Kara, purtătorul de cuvânt al grupului, a fost unul din angajaţii con­cediaţi în octombrie.

La scurt timp după aceea, a fost anchetată pentru presupusa insultă la adresa preşedintelui turc Recep Tayyip Erdogan.

După 16 zile de arest la domi­ci­liu, ea se află din nou în prima linie a protestelor.

Când descrie compania, Kara vorbeşte despre un climat de hărţuire la locul de muncă şi cu presiune intensă pentru creşterea productivităţii. Recent, compania a decis să limiteze pauzele pentru toaletă la cinci minute şi pauzele de rugăciune la 10.

„Nu aveam voie să vedem o asistentă medicală decât dacă eram leşinaţi sau ne zvârcoleam de durere“, spune ea.

Sik Makas a negat acuzaţiile într-un răspuns la o solicitare de comentarii din partea DW. Răspunsul scris al companiei a explicat că toate acţiunile sale au fost în conformitate cu legislaţia turcă, precum şi cu reglementările sindicatelor.

Fondată în 1939, Sik Makas este una dintre cele mai mari 500 de întreprinderi industriale din Turcia. Compania spune că exportă aproximativ 20 de milioane de produse în fiecare an, în principal în Europa.

Mărci precum H&M, Jack & Jones, Levi’s, Only şi Zara îşi fabrică produsele acolo. Mai mult, compania are propria marcă internă, Cross Jeans, cu vânzări în Germania, Polonia, Cehia şi alte ţări.

Inflaţia aprigă şi ratele dobânzilor ridicate din Turcia au pus Sik Makas sub presiune. Acesta este motivul pentru care compania, la fel ca mulţi dintre concurenţii săi, şi-a mutat unele operaţiuni în Egipt, unde este mai ieftin să producă.

În mod tradiţional, industria textilă şi de îmbrăcăminte a fost unul dintre pilonii economiei turceşti şi o sursă de venit pentru sute de mii de familii.

Mehmet Turkmen, liderul sindicatului BIRTEK-SEN, subliniază că locurile de muncă din industrie sunt deja aproape exclusiv cu salariul minim, ceea ce înseamnă că salariile lunare ale lucrătorilor sunt în prezent sub pragul de sărăcie pentru o familie de patru persoane (650 euro). Orele suplimentare neplătite şi munca de sărbători sunt standard.

Turkmen critică, de asemenea, faptul că un număr tot mai mare de companii se mută în zonele rurale ale ţării pentru a profita de generozitatea guvernului. Şeful sindical spune că mutarea le permite să reducă şi mai mult salariile din cauza şomajului ridicat din aceste regiuni.

Cele mai alarmante evoluţii au loc pe cea mai importantă piaţă a sectorului: piaţa unică a Uniunii Europene.

Exporturile turceşti către UE s-au prăbuşit pe măsură ce importurile de mărfuri din China şi Bangladesh au explodat.

Potrivit Asociaţiei Exportatorilor de Textile şi Materii Prime din Istanbul (ITHIB), importurile de mărfuri chinezeşti în UE au crescut cu 21,8% între ianuarie şi mai 2025, în timp ce importurile din Bangladesh au urcat cu 17,9%.

În acelaşi timp, importurile din Turcia – al treilea cel mai mare exportator către blocul comunitar după China şi Bangladesh – au scăzut cu 5,1%.

Dintre cei mai mari 10 furnizori ai UE, doar Turcia şi Tunisia au pierdut cotă de piaţă. Cu peste 60% din producţia de îmbrăcăminte turcească destinată pentru piaţa unică a UE, acest tip de pierdere este existenţială.

Preşedintele Erdogan a promis să majoreze subvenţiile de stat în acest sector la 3.500 de lire pe lucrător (aproximativ 69 de euro) şi să ia măsuri pentru a îngheţa concedierile şi a încuraja angajările, dar angajatorii spun că acest lucru nu este nici pe departe suficient.

Mustafa Pasahan, vicepreşedinte al Asociaţiei Exportatorilor de Îmbrăcăminte din Istanbul (IHKIB), avertizează insistent: „Am ajuns jos de tot. Puterea noastră s-a epuizat.“

Preşedintele ITHIB, Jak Eskinazi, este şi mai direct, criticând actualul curs politic al guvernului ca fiind distructiv pentru industrie.

„Nu mai aşteptăm nimic de la ei. Încercăm doar să ne salvăm“, a spus el.