Mai devreme? Mai târziu? Mai vedem

Alexandru PRIPON

Atunci când îmbătrânim puțin, iar gândurile se așază pe un alt făgaș, curgând ceva mai domol către concluzii, pricepem că nimic din adevărata înțelepciune nu s-a născut și nici nu va muri odată cu noi. Ca și cum ea era, este și va fi deja acolo, sau, cum spunea Brian Aldiss, „toată înțelepciunea lumii a existat dintotdeauna”. Iar aceasta este o concluzie menită nu să descurajeze gândirea, ci, dimpotrivă, să o potențeze. Și, poate, să mai stopeze împăunarea unora, lauda de sine, uneori invers proporțională cu numărul de neuroni investit în procesul de emitere a unei idei importante.

Dacă admitem că înțelepciunea există deja, fără să aștepte construcțiile noastre adesea rudimentare pe plaiurile gândirii, aceasta nu înseamnă că există un fond comun de idei complexe, accesibile, la cerere, omenirii, nici că marile gânduri ar subzista într-o dimensiune aparte, dincolo de multul sau puținul cotidian. Totul este mult mai simplu, odată ce suntem dispuși să acceptăm (pre)existența unei împliniri deja suficient plinite, a unui deplin care nu are nevoie ca intelectul uman, fragil, să alcătuiască mici înjghebări ideatice, spre a veni cu vreun crâmpei nou de cuget. Ceea ce raționăm astăzi, bine sau rău, duce la schițarea incompletă, copilărească, a câte unui fragment din întreg. Acțiune pe care o întreprindem pentru noi și pentru alții, spre a progresa, nu spre a ne bate cu pumnii în piept.

Atunci când percepem (sau ni se induce) dificultatea de a cuprinde, într-o frântură, deplinul, fără a pricepe fragilitatea firească a înțelegerii umane și importanța sorbirii treptate din șipotul înțelepciunii, ajungem să transferăm abrupt povara deciziei de pe un umăr ideatic pe altul, ajungând prea adesea într-o situație ingrată: de a gândi prin intermediul altora. Așa cum sistemele politice actuale presupun desemnarea unui reprezentant care să ia ori să negocieze deciziile, în funcție de interesul prezumtiv al alegătorilor, le dăruim altora puterea de a stabili care sunt gândurile bune și cum pot fi acestea răspândite.

Pare un joc al minții, dar este, mai degrabă, un joc al perpetuei renunțări. Ideile devin, astfel, prestabilite și vorbele – prefabricate. Nu provin din acea înțelepciune mereu existentă pe care am postulat-o mai sus, ci din izvorul intereselor meschine, cel ce-și schimbă locul, debitul și pâraiele temporar alimentate în funcție de momentul epocii și de câteva coordonate arbitrare ale istoriei. Purcedem să gândim cum se vrea și să rostim cum se cere. Neoriginal, desigur, dar și în detrimentul nostru, mai mereu. Este firesc să decidem prin reprezentanți? Nu mă pricep la subtilități, deci nu mă pronunț. Este firesc să grăiască aceștia prin intermediul nostru? Din nou, îmi recunosc nepriceperea. Ajungem, astfel, să și trăim prin reprezentanți? Aici am câteva păreri, a căror exprimare o amân.

Între înțelepciunea preexistentă și ideea prefabricată există uriașe diferențe. Iar cea mai importantă este legată de timp. Veșnicia și vremea propice nu sunt congruente. Simpla repetare a gândurilor dintr-un alt veac, eventual sub forma altor lozinci, nu duce la proiectarea lor în infinit, ci doar la fireasca monotonie a cugetării prin intermediari. Istoria capătă, privită prin această lentilă, alte valențe și alte înțelesuri, iar împăunarea noastră cu idei apropriate pare ușor amuzantă, așa cum sunt, privite în ansamblu, mai toate micile și marile tragedii existențiale.

Eu cred că tezaurul ideatic al omenirii se găsește în zona aceea greu de accesat, deși atât de apropiată, a împlinirii întru divin. Deoarece împlinirea presupune, dincolo de orice, înțelegerea, chiar și nedeplină, treptată. Nu ceea ce am numi, strict, știință – palparea febrilă, catalogarea, privirea din profil a parcursului. Ci priceperea liniștită a începutului, a căii și a finalității. Ideea supremă, care găzduiește concluzia tuturor gândurilor iscate și domolite în timpul vieții. Și dincolo de acest timp.

Cât despre tentativele omenești de încarcerare a veșniciei într-o clipă, acestea reprezintă nicicând încheiatele strădanii ale unora (sau altora) de acaparare a resurselor materiale și, de ce nu, spirituale. Ei devin cunoscuți până la iluștri, ceea ce-i sprijină enorm în procesul nicicând recunoscut de a avea, deposedând… Și vă reamintesc că, în textele mele, nu mă refer strict la politică și politicieni, doctrine și atitudini singulare, ci vă propun o privire de ansamblu asupra lumii în care trăim, invitându-vă sincer să îmi fiți alături în câteva exerciții menite spiritului. Aceasta este, până la urmă, dincolo de neajunsurile cotidianului, misiunea actului jurnalistic: prezentarea deschisă a câte unui fragment din deplin.

Am început un nou an, cu speranțe, îndoieli și certitudini, privind atent aceleași vechi stindarde și pancarte reutilizabile. Prea adesea, gândurile altora, exprimate prin noi. În vreme ce înțelepciunea supremă, arareori manifestată pe înțelesul tuturor, adumbrește întreg parcursul printre idei, cu răbdarea adevărului care, până la urmă, tot va fi cunoscut, înțeles, trăit. Mai devreme? Mai târziu? Mai vedem.