Ralierea legislaţiei naţionale noilor curente internaţionale a atras apariţia instituţiei recunoaşterii vinovăţiei în plan penal. Acest concept a fost instituţionalizat prin Legea 202 din 2010, cunoscută şi sub denumirea de Mica Reformă în Justiţie, norma fiind păstrată şi în noul cod de procedură penală ce urmează să intre în vigoare în toamna acestui an.

Astfel, deocamdată, în reglementarea actuală, instituţia recunoaşterii vinovăţiei este prevăzută la art 320 indice 1 din Codul de Procedură Penală, sub titulatura dată de legiuitor „judecată în cazul recunoaşterii vinovăţiei”.
Beneficiile certe pe care legea le conferă inculpaţilor după adoptarea acestui text de lege sunt în planul pedepselor, ale căror limite se reduc cu o treime dacă vorbim de infracţiuni pedepsite cu închisoarea sau o pătrime în cazul infracţiunilor pedepsite cu amendă penală.
Procedura în sine, după cum reiese şi din definiţie, se aplică doar în faza de judecată, prin urmare doar în faţa judecătorului, când inculpatul este întrebat dacă se prevalează de acest text de lege. În situaţia unui răspuns afirmativ inculpatul va trebui să recunoască doar faptele după cum acestea au fost reţinute în actul de acuzare, urmând ca judecarea pricinii să se faca doar în baza dovezilor administrate în faza de urmărire penală. Singura permisiune instituită de lege în acceptarea de probe noi în această situaţie se referă la înscrisurile în circumstanţiere pe care inculpatul le poate depune la acelaşi termen de judecată.
„Oferta” pe care legiuitorul o lansează inculpatului este limitata în timp, în sensul că este valabila doar până la începerea cercetării judecătoreşti. De asemenea, inculpatul poate face declaraţia de recunoaştere a faptelor cuprinse în actul de sesizare al instanţei şi prin act autentic, aspect ce îi permite să uzeze de acest text de lege chiar dacă nu este prezent la dezbateri.
Cu toate că, aparent, norma nou introdusă aduce doar avantaje, în realitate, ea poate reprezenta un veritabil cal troian, în contextul în care multe persoane nevinovate sau împotriva cărora probele strânse de Parchet nu ar fi suficient de consistente pentru a atrage o soluţie de condamnare ar putea fi tentate să uzeze de aceasta pentru a avea garanţia unei pedepse reduse.
O atenţie deosebită trebuie acordată situaţiei recidiviştilor care pot fi sfătuiţi în mod greşit să uzeze de această procedură şi, în clipa recunoaşterii faptelor şi adoptării Sentinţei de condamnare, să realizeze că soluţia este una ce impune executarea efectivă a unei pedepse privative de libertate.
Din păcate, procedura după cum a fost prevăzută este lacunară în anumite privinţe în sensul că lasă foarte multe interpretări în situaţiile în care sunt reţinute fapte în coautorat mai multor persoane, iar unele înţeleg să uzeze de procedură, iar altele neagă comiterea acestor fapte.