Mulți am plâns ordinea mondială de dinainte de pornirea „operațiunii speciale” a rușilor spre Kiev. Se termina cam un treisfert de veac de pace în ceea ce numim noi civilizația nord-atlantică. Marea Britanie a mai trecut prin câteva zile de război în primăvara lui 1982, când Argentina și-a amintit că colonialismul britanic s-a terminat, iar recuperarea de teritorii se poate face prin forță. Patru decenii mai târziu, Rusia lui Putin s-a căcat în diplomație, în legislația și normele internaționale și a intrat cu bocancul în Ucraina. Deși unele puteri incert aliniate au pus de o alianță economică numită BRICS, nederanjate de ce fac rușii, civilizația euroatlantică așa cum o știam a mai supraviețuit câțiva ani, neimaginându-se altfel.

Mulți ne temeam de revenirea lui Trump, dar nu credeam că agresivitatea și „diplomația” de grotă ne va șoca după reînscăunarea de la Washington, chiar dacă episodul Capitoliu de acum patru ani era un semnal. Politica este cinică uneori, nu am trăit aproape un secol în Rai, ca acum să redescoperim Iadul, dar felul de a te poziționa în fața interlocutorului cu atâta aroganță, precum cea americană de acum, nu-l întâlnești nici măcar la Moscova. Evident că acolo e ipocrizia infinit mai mare, Kremlinul te minte în față, contracandidații mor în pușcării, iar disidenții cad de prin balcoane. Cu toate acestea, povestea spusă arată un reflex și-un joc diplomatice, cu limbaj de lemn și mesaje interpretate.

Ce vedem acuma venind din SUA e o bădărănie sinistră. Iar bădărănia asta devine cu atât mai toxică cu cât legitimează felul de a face politică al imperialismului rus sau chinez, dar și curente politice excentrice susținute comun în întreaga Europă. Nu cred că Statele Unite vor ocupa Groenlanda, nici măcar Panama, dar asaltul „berbecului” în politică fără să se jeneze că este trompeta lui Putin, dansul „musk”-ului în diplomație șochează în egală măsură venind dintr-o țară care a experimentat reușit și secular o frumoasă democrație. Altfel, mesajele puterii politice de la Washington nu trebuie să șocheze, dincolo de îmbrăcătura lor, felul lor de a fi transmis: arogant, agresiv și lipsit de eleganță față de aliați tradiționali. Ce ni se cere nu ne-ar fi șocat neapărat, era cumva previzibil, dacă diplomația nu ieșea atât de abrupt pe arătură.

Dar ce ni se cere? Ni se mai cere să o lăsăm mai moale cu „pactul verde”, cu excesele ecologiștilor din democrațiile euro-atlantice, cu tema identității de gen, cu o migrație devenită obligație în strategiile demografice naționale și cu corectitudinea politică ce impunea o așezare algoritmică a societății. Economiile au devenit mai vulnerabile sub presiunea unor strategii energetice și de protecție a mediului, lucruri care sunt incontestabil sănătoase, dacă nu ar fi fost întratât de accelerate, ajungând deranjante prin modelarea prea bruscă a unor moduri de viață mai mult sau mai puțin tradiționale, astfel că le-a grăbit sfârșitul, fie și unul de etapă.

Ni se cere să nu mai stăm ca niște asistați din punctul de vedere al securității, înghesuiți sub umbrela SUA vopsită cu sigla NATO. Europenii s-au mulțumit – și acum se vede că au greșit făcând asta – doar să cumpere armament american sub formă de taxă de protecție, nefiind în stare să coaguleze o reacție rapidă la un eventual atac din afara bulei de civilizație în care trăiau. Acum aflăm că avem nevoie să ne păzim pepenii. Și economic, și militar, iar asta nu ar fi o treabă atât de anormală, dacă nu ar fi fost spusă obraznic din capitala Statelor Unite sau chiar la tine acasă, în capitala Bavariei.

Aristocrații nordului cred că sunt șocați astăzi. Cum este să-ți vină un ciumpalac din ăsta la tine acasă și să-ți bată cu pumnul în masă? Cum e să vină în țara ta și să refuze un schimb diplomatic cu șeful guvernului, dar merge să se vadă cu liderului unui partid extremist, intervenind astfel în jocul electoral al Germaniei, care zilele astea are alegeri anticipate. Și nu numai în Germania, Elon Musk susține „suveranitatea” propusă de Călin Georgescu, teribilă intervenție, culmea, în ton cu „actorul străin” cunoscut deja nouă. De partea cealaltă, din Rusia, implicarea era evidentă în astfel de jocuri, război hibrid, manipularea alegerilor, sabotaje și alte acțiuni deloc elegante, lucruri care nu le-ar recunoaște niciodată precum o afișează de sub buric un oficial american.

Unii se vor bucura acum să se întrebe care e diferența dintre american și rus, ajungând negreșit la vorba aia atât de incorectă și toxică cum că „toți sunt la fel”, că „niciunul nu e mai bun decât călălalt”, nelăsându-ți șansa alegerii. Probabil că diferența e în gestică, într-o lipsă de educație ce duce în bădărănie, de o parte, în ipocrizie, mega cinism și crimă, de partea cealaltă. Alții ar zice că „numai gura este de ei”, de americani, că e un fundament de negociere, că e o înțărcare a celor care li se înghesuiau comod sub umbrelă, dar că finalmente nord-altlanticul nu se va destrăma. Îți pică greu să vezi că fluieratul devine egal cu o rugăciune-n biserică. Însă cel mai toxic va fi modelul de comportament. Mitocănia și manelismul ăsta american ne mai trebuia, de parcă nu era suficientă lipsa noastră de educație.