Folosim mereu o expresie ce sună cam așa: ”Ce-i mult e mult!” Uneori, poate nu realizăm profunzimea expresiei din perspectiva psihologică a faptei sau a gestului la care facem referire. Dar asta este o retorică în care intră bine chiar și un țăran (în cel mai pur sens al cuvântului) cu bun simț. Părinții ne-au învățat despre anumite evidențe sau chiar fragmente ale unor realități că ”asta se face” sau că ”asta nu se face”, punând măsură în gesturile noastre, în atitudinile văzute și în a celor nevăzute. Încerc să fac o introducere despre modul în care, în timp, în istorie, s-au abătut de la toate normele legate de calitatea vieții celor mulți sau despre drepturile lor la normalitate (normalități) doar dictatorii. Da, numai ei! Ei sunt cei care spuneau (spun): ”Eu așa vreau!” sau ”Eu spun când trebuie”, iar ”sărmanul” Alexandru Lăpușneanu, rămas în istorie ca un dictator al Moldovei medievale, care, în plus, a glăsuit: ”Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau!”, a avut parte de un sfârșit tragic. Așa, să se știe!

Nu are rost să mai facem
recapitulare (ca pe o mamă a înțelepciunii) a grotescului Ceaușescu, care ne-a ținut
în întuneric, mâncare pe cartelă, care țipa că România este pe drumul
construirii socialismului multilateral dezvoltat, că suntem unici în univers
(de fapt, asta se vede și în zilele noastre, nu-i așa?), el, dictatorul,
crezând că este ”cel mai iubit fiu al poporului”… La această minciună a
contribuit din plin clica (acum îi zice gașcă) din jurul său, exprimând,
nefast, laude și osanale către ”mult iubitul dictator”. Asta li se întâmplă
tuturor dictatorilor, indiferent de aria lor de manifestare.

Avem și noi, ca niște cetățeni din estul Europei, cu tarele noastre dobândite genetic, diferite suferințe. Aici, în Timișoara, în ultima vreme, cam multe: orașul este (din nou) foarte murdar, aerul poluat face victime între copii și adulți, la fel, circulația este un infern ”organizat”, agresivitate în trafic, și ea, crescută proporțional cu dezordinea, peste care se suprapune poluarea fonică de noapte. În mod special, în nopțile de vineri și sâmbătă, când grosolănia și obrăznicia cresc proporțional cu numărul paharelor date peste capul petrecăreților (constanți sau de ocazie). Primarul nostru (al lor, al vostru, al ei, al lui, al tău, al meu), Nicolae Robu, încercând cu disperare să demonstreze lumii că este original, haios, nepăsător, smulgând (nici nu-și dă seama, asta este grav!) șiruri lungi de cuvinte, încărcate de dispreț, pe facebook, face un gest absolut halucinant: spune, pe propriul profil de FB: ”Asta este Timișoara pe care mi-o doresc!”, referindu-se la gălăgia din toiul nopții, sfidând cartiere întregi din care lumea, sculată din pat cu palpitații de la bașii dezlănțuiți, cere poliției să intervină.

De ce și-o fi dorind o așa
Timișoara? Pentru prietenii prietenilor săi care au cluburi pe Bega? Pentru cei
din Piața Unirii? Pentru cei din Piața Operei? Pentru un grup mic de oameni (de
la vreo 20 – 30 de cluburi) despre care speră că l-ar putea vota? Dacă apucă,
sărmanii pierzători de nopți, de auz, de minți, că lucrurile pentru domnul
Robu, din păcate, nu arată prea bine…

Cum își permite cineva, oricine,
dar mai ales un primar, să spună ”Așa vreau să fie”, când vrerea aceea este
legată de încălcarea legii, a normelor, a directivelor europene, raportate la
poluarea fonică?

Cum se poate lăuda un
primar că susține încălcarea legii?

Cine se crede acel
primar? Cine crede el că este? Cine credem noi că este el?

Și cine este el? Cine mai
este el?

Cine (mai) este Nicolae
Robu?

Comentarii

comentarii