ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!

Revoluția materialist-transumanistă (cu toate dilemele bioetice
generate de ea) nu reprezintă doar ultima mare provocare a lumii
postmoderne, tehnologizată până a devenit chiar împotriva firii și
vieții, ci și cea mai vicleană uneltire diavolească de proporții globale
care tinde să infecteze (și să „reseteze”) aproape toate valorile și
domeniile vieții noastre personale și sociale omenești: credința,
familia, națiunea, educația, alimentația, medicina, economia și
politica.

Biserica lui Hristos, Biserica Ortodoxă, având și vocația/datoria profetică a îndrumării și păstoririi credincioșilor ei[1],
trebuie să ofere din timp răspunsuri clare la întrebările reale și
corecte ale omului sufocat de agresiva propagandă anticreștină și
antiumană susținută intens de cercuri de putere globalistă și să nu se
lase intimidată de ele în mărturisirea Adevărului[2].
De dragul unui rai pământesc iluzoriu și trecător, chiar dacă se vrea a
fi prelungit prin tehnologie cât mai mult, creștinul nu trebuie să se
lase vrăjit de lozincile amăgitoare cu care vrăjmașii (văzuți și
nevăzuți ai) Adevărului vor să-i fure și viața veșnică în Dumnezeu, nu
doar pe cea vremelnică în natură…

Evident, nici problema transplantului de organe la oameni nu poate fi
abordată superficial, sub presiunea propagandei mediatice
agresiv-hipnotice a ideologiei materialist-transumaniste sau a unor
urgențe medicale punctuale care necesită o rezolvare grabnică. Chiar
dacă tehnologia poate permite o anume intruziune în natura și biologia
omului, totuși nu ne putem permite să facem orice, deoarece există
limitări biologice, bioetice, juridice și teologice de care trebuie să
ținem seama, dacă vrem să ne împlinim în credința creștină și să ne
mântuim prin unirea iubitor-sacramentală cu Creatorul Dumnezeu și
Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Expun în continuare câteva considerații teologice și medicale referitoare la acest subiect.

1.Viața umană este sacră și este rodul
lucrării creatoare a Dumnezeului celui Viu, Sfânt și Iubitor care a
imprimat chipul Său nemuritor în fiecare om. Viața nu este doar
o mișcare a electronilor, atomilor și ionilor organizați în molecule,
celule și țesuturi într-o formă uluitor de complexă și de specific
diferențiată[3], ci este dată de prezența[4] Duhul Sfânt Dătător de viață, de înțelepciune și de iubire care le ține pe toate într-o simfonie inefabilă, la toate nivelurile
(biochimic, celular, tisular, neuro-endocrin, psihologic și
duhovnicesc). Este adevărat că viața trupului trebuie prețuită și
respectată în mod deosebit, dar ea nu este ultima realitate[5],
ci ea trebuie integrată/armonizată în viața sufletului unit cu Dumnezeu
spre dobândirea vieții veșnice și fericite întru El. În corpul uman
există cea mai mare concentrare de rațiune/inteligență plasticizată în
minunatele structuri și relații, a căror diversitate, complexitate,
stabilitate, conectivitate și sincronicitate depășesc înțelegerea
omenească[6]. De aceea, trupul
nu poate fi văzut și tratat în mod mecanicist-reducționist doar ca un
automat biologic format din piese interconectate și reparabile în mod
izolat una de cealaltă; el este un întreg bine coordonat de sufletul
care-l ține în viață și-n armonie[7].
Pentru că datorită sufletului nemuritor (creat de Dumnezeu odată cu
trupul și orientat în mod natural cu fața spre El) și negrăitei
legături/potriviri dintre suflet și trup, pe care Duhul Sfânt o
coordonează în mod natural de la cel mai intim început și până la cel
mai înalt grad de desăvârșire în Dumnezeu, ființa umană are o demnitate infinit superioară/transcendentă lumii materiale,
iar sănătatea reprezintă starea ei naturală/firească de viață, armonie
și bunăstare sufletească și trupească în Dumnezeu (potrivit legilor
Lui).

2. Noi, creștinii, nu trebuie să uităm că o faptă (inclusiv medicală, terapeutică) este bună atunci când toate componentele ei sunt bune și, deci, sunt potrivite firii[8],
restaurând în omul bolnav armonia sufletului și a trupului (ca făptură
creată de Dumnezeu după chipul Său ca să trăiască veșnic în comuniune cu
El, cu semenii și cu îngerii), fără să se profite de neștiința altora
și fără să se provoace efecte secundare[9] (daune colaterale) mai grave decât boala în sine care trebuia tratată.
Știința medicală nu trebuie să prelungească viața trupească a omului cu
orice preț (călcând pe cadavre, la propriu chiar, disprețuind lucrarea
creatoare a lui Dumnezeu și încălcând dreptul la viață și demnitatea,
eterne, ale altor semeni), ci trebuie să urmărească întâi de toate
prevenirea bolilor (sufletești și trupești), eliminarea cauzelor bolilor
și apoi ameliorarea suferințelor și vindecarea bolilor, respectând
legile naturii „bune foarte” (care sunt poruncile lui Dumnezeu imprimate
în creație) și normele creștine[10] de bioetică. Transplantul are mai toate componentele forțate, imorale
și chiar antinaturale, cea mai fioroasă fiind „vânătoarea” și rezervarea
urgentă a „donatorului” cu maximă compatibilitate (aici se învârt banii
cei mai negri care schimbă prioritățile „clienților”/primitorilor în
listele de așteptare). Iar fără o tehnologie medicală avansată (imense
baze de date medicale și sisteme expert cu inteligență artificială
conectate prin internetul lucrurilor), căutarea în timp util a
„donatorului” și transplantul sunt imposibil de realizat.

3.Dumnezeu, ca un Atotînțelept Creator
dătător de viață, Mântuitor și Părinte iubitor al tuturor, îngăduie
fiecărui om boala (mai gravă sau mai ușoară) în mod pedagogic:
a) ca urmare și mustrare pentru păcatele personale sau ale părinților;
b) ca încercare a credinței omului (inclusiv a ierarhiei valorilor lui);
c) ca încercare a credinței și solidarității celor din jur; și d) ca să
se arate slava, puterea și iubirea lui Dumnezeu față de noi. Testul
bolii/suferinței/crucii are, așadar, rolul de a ne trezi din părutul
nostru confort trupesc și sufletesc și din visarea că Dumnezeu ne
ocrotește doar când „ne merge bine” (avem sănătate, pace și spor în
casă) și de a ne chema prin pocăință trează spre Dumnezeu cel Viu și a
cărui purtare de grijă este atotînțeleaptă.

4.Dumnezeu – Doctorul suprem (Care nu trece
cu vederea nici o fărâmă din viața noastră, nici o suferință a trupului
și nici o vibrație a sufletului) folosește totdeauna boala grea sau
chiar incurabilă a trupului ca terapie intensivă a sufletului,
căci, de cele mai multe ori, atunci când își simte moartea la ușă, omul
problematizează, se cercetează mai intens pe sine, se interiorizează
precum fiul risipitor, și se pocăiește spre împăcarea cu Dumnezeu,
reordonându-și viața în conformitate cu rânduielile Lui prezente în
natură, în Scriptură și în cerul inimii lui (oricât ar încerca unii prin
propagandă materialistă să astupe acest glas al conștiinței). Astfel,
în atotștiința divină, boala este uneori ocazia cea mai potrivită pentru
pocăința omului, este o nevoință necesară pentru purificarea noastră
sufletească și pentru transfigurarea blestemului suferinței trupului în
binecuvântarea mântuirii sufletului (de moartea veșnică prin
îndepărtarea de Dumnezeu).

5.Chiar dacă uneori trupul omului nu poate
fi salvat din boală și moarte, sufletul poate fi salvat prin pocăință
din moartea veșnică și din cel mai întunecos iad al patimilor,
necredinței și mândriei, acceptând că Dumnezeu știe mai bine ca noi ce
ne este de folos pentru mântuire. Deci, cu smerenie și respect
trebuie să ne tăiem voia proprie (legată de conservarea și prelungirea
cu orice chip a vieții trupești, mai ales când pentru aceasta sunt
afectate viața vremelnică și cea veșnică ale altui om) ca să împlinim
voia lui Dumnezeu care vizează mântuirea noastră a tuturor.

6.Dumnezeu ne-a dat cele 10 porunci cu titlu obligatoriu, nu facultativ, ele fiind potrivite și benefice firii noastre, și în ele găsim, pe lângă celelalte: să
nu ucizi, să nu furi și să nu poftești nimic din ce este al aproapelui
tău (și nu doar soțul, soția sau obiectele exterioare, ci nici organele
interne!). Așadar, lăcomia și obrăznicia unora de a atenta la
jefuirea unui semen de organe (fie așa zisul primitor „salvat”, fie
medicii și asistenții complici la disecție, furt și crimă, fie
aparținătorii „donatorului” care consimt la transplant fără să știe miza
lui reală) sunt cauza primordială a acestui lanț de păcate care
formează „mafia transplanturilor de organe”. Un creștin adevărat
nu ar trebui să apeleze niciodată la transplant (mai ales de organe
nepereche) și nu trebuie să fie părtaș niciodată la păcatele aferente
acestuia, mai ales când știe că „trupul este templu al Duhului Sfânt”
(și va învia cândva unit cu sufletul care l-a locuit, mișcat și modelat)
și nu are dreptul de a abuza de vreo bucată nici din trupul lui, nici
din al altui om, aflat și el în pronia lui Dumnezeu îndemnătoare la
pocăință și mântuire[11]. Și pentru acesta (pentru „donatorul” posibil de organe) a murit
Mântuitorul Iisus Hristos pe Cruce, ca el să se pocăiască și să creadă
în El, chemat fiind de Dumnezeu inclusiv prin suferința accidentului și a
comei trupești (prea adesea confundată cu „moartea cerebrală”).

7.Trupul omului are valoare eternă pentru
toți (fiind destinat sfințirii și îndumnezeirii), inclusiv după moartea
biologică, de aceea se cuvinte a fi respectat ca „templu al lui
Dumnezeu” și al sufletului uman nemuritor; trupul este o taină ce poartă
în veșnicie pecetea, voința și lucrarea sufletului și nu poate fi
considerat o simplă marfă de larg consum[12] accesibilă „clienților” bogați sau disperați după viața pământească. Din
punct de vedere teologic, așadar, și „primitorul” și medicii implicați,
dar și „donatorul” (dezinformat, păcălit sau neîntrebat deloc mai
înainte, în caz că era conștient) și aparținătorii lui fac păcate mari
acceptând, dorind și implementând transplantul, reprezentând un abuz de
putere înaintea Creatorului trupului și sufletului uman. Nu poți
pretinde că iubești pe un om (copil, prieten, soț, etc.) încălcând
iubirea de Dumnezeu și nerespectând nici poruncile și pronia Lui, nici
viața și taina altui om suferind (a „donatorului”) de care vrei să
profiți.

 

8. Conceptul de „moarte cerebrală”[13] (care, de fapt, este o comă profundă, considerată ireversibilă, uneori
indusă deliberat) a fost inventat și promovat după anii 1970 în special
pentru a da acoperire medicală intervenției de jaf asupra „donatorului”[14] care, oricum, după cum zic medicii criminali, nu s-ar mai putea
recupera din starea de m.c.. Pentru acești măcelari, m.c. este egală cu
moartea biologică, ireversibilă, dar acest lucru este o minciună[15].
Conectați la aparate, pacienții considerați „donatori” în m.c. sunt
vii, unii chiar aud, înțeleg, dar nu se pot mișca uneori și din cauza
anestezicelor administrate (nu cumva să-și revină din m.c.). Din
punct de vedere teologic, moartea înseamnă despărțirea sufletului de
trup și încetarea oricărei funcționări a organelor constatată clinic,
fiind un proces mai complex decât încetarea oricărei activități
cerebrale (și cardio-respiratorii).

9. Noi știm că de la început diavolul a fost
mincinos, urâtor și ucigaș de oameni și a căutat mereu să-i atragă pe
oameni în răzvrătirea lui (sin)ucigașă față de Creatorul și
Binefăcătorul lor, evident nu numai prin instigări pline de violență, ci
mai ales prin viclenii mieroase, prin pretexte „retorice”, uneori cu
argumente părut științifice și chiar fantastice, care oferă, chipurile,
justificări convingătoare sub masca binelui. Așa face și în
cazul transplantului: aduce ca argument „salvarea” uneia sau mai multor
vieți trupești trecătoare prin jefuirea și omorârea „donatorilor” care,
din purtarea de grijă pedagogică a lui Dumnezeu cu ei, au suferit
diverse accidente grave (și au ajuns pe mâna medicilor, dintre care
unii, lipsiți de orice perspectivă creștină a gândirii și de orice
moralitate, se și grăbesc să profite… și încă bine de tot). Oricum,
„primitorul” unui organ transplantat nu are garantată prelungirea vieții
trupești nici măcar cu 3-7 ani (cât ar fi estimativ, chipurile,
„termenul de garanție” al noului organ), de multe ori moartea lui
intervenind destul de repede fie datorită complicațiilor legate de
(ne)adaptarea organului nou la trupul vechi, fie scăderii imunității
generale[16] (necesare adaptării cu noul organ în vederea micșorării riscului
apariției fenomenului de respingere), fie repetării transplantului în
cazul îmbolnăvirii noului organ (adesea tot de boala veche[17] existentă în întregul corp, în sânge și în limfă), ș.a….

10. Din perspectivă creștină, singurele acceptate ar
putea fi transfuzia de sânge și transplantul de măduvă (care nu
vatămă/afectează viața „donatorului”), când acestea sunt efectuate cu
consimțământul real[18] al donatorului și în condiții de maximă igienă, responsabilitate și
siguranță (de exemplu: nu se acceptă recoltări de la oameni afectați de
boli genetice sau contagioase, etc.). Oricum, prelevarea organelor de la
„donatori” reprezintă un „ritual” sinistru, despre care mulți habar nu
au. Astfel, prelevarea unui organ vital/nepereche (inimă, ficat, etc.)
înseamnă în mod limpede crimă (suprimarea vieții „donatorului”), oricât
de mult încearcă propagandiștii să camufleze această realitate prin
argumente log(ore)ice. De asemenea, prelevarea unui organ pereche
(rinichi, plămâni, etc) conduce de multe ori la îmbolnăvirea și, în
timp, chiar la moartea accelerată a donatorului. Există statisticile
unui ziarist american care a constatat că, la trei ani după prelevarea
unui organ pereche (da!), donatorii muriseră în proporție de peste 70%
(dr. Pavel Chirilă are aceste date). Deci donatorii care-și vând organe
pe bani sunt considerați nu doar lacomi și vicleni, ci și sinucigași,
contribuind la automutilarea și la autodistrugerea trupului propriu în
care ar trebui să lucreze faptele sfințeniei și ale mântuirii.

În concluzie, transplantul se înscrie în panoplia mai nouă de
viclenii postmoderniste, „progresiste” și materialist-transumaniste[19] cu care diavolul (începătorul răutății și al hulei) caută să
întortocheze mintea omului pe căile minciunii, pervertirii și ale
răzvrătirii față de Dumnezeu-Creatorul Atotînțelept și față de legile
Lui „bune foarte” (întemeiate în Logosul divin – prin Care toate s-au
făcut) prezente în natură, în Scriptură și în Biserică. Prin cele mai
sofisticate meșteșugiri contemporane, diavolul încearcă să-l ispitească
pe om cu aceeași ofertă a fericirii și „nemuririi” orizontale, a
„autodivinizării” prin tehnologia folosită nu spre înmulțirea iubirii de
Dumnezeu și de semeni, ci spre edificarea unui „paradis” pământesc ateu
și a unei vieți terestre cât mai lungi, indiferent de câte victime sunt
lăsate în urmă…

 

 

Câteva repere bibliografice:

 

Alte lămuriri teologice

Să nu uităm! Biserica Dreptslăvitoare a lui Hristos a căutat
dintotdeauna să elimine necredința, neștiința și suferința din oameni
prin activitățile ei evanghelic-misionare și cultural-filantropice. Ea a
propovăduit mereu viața veșnică și vindecarea sufletească și trupească a
oamenilor prin credința vie în Hristos – Domnul Vieții și printr-o
comportare conformă cu legile vieții întemeiate de Creatorul cel
Atotputernic. Biserica Creștină a prețuit totdeauna viața, gândirea și
sănătatea omului ca daruri ale lui Dumnezeu și de aceea a purtat grijă
de cei orfani/părăsiți, bolnavi și bătrâni, creând primele școli,
orfelinate și spitale accesibile tuturor oamenilor. Dar în primul rând,
Biserica a prețuit sufletele nemuritoare ale oamenilor, pe care s-a
străduit să le educe/îndrume spre Dumnezeu și spre viața veșnică întru
El. Ea a promovat și promovează între oameni credința în Dumnezeu cel
Viu, Sfânt și Iubitor, cunoașterea și iubirea creatoare în toate
dimensiunile vieții, culturii și societății omenești, știința și
conștiința nedespărțite.

Biserica a susținut, a folosit și folosește cuceririle științifice
câtă vreme acestea conduc la propășirea spirituală, medicală și
materială (în această ordine) a oamenilor. A tuturor oamenilor. Nici
unul nu trebuie considerat vreodată „daună colaterală” pentru reușita
statistică a unui experiment științific, mai ales când în spatele
executanților lui sunt sponsori politici și ideologici care, dincolo de
orice justificare medicală și socială (retorica lor pare că depășește
toate acrobațiile retorico-sofistice ale anticilor), urmăresc alte
scopuri decât binele real al oamenilor, spiritual și material. Biserica
lui Dumnezeu nu încurajează sub nici un motiv crima justificată
„științific” sau ideologic și nu poate deveni remorca unor persoane
corupte, firme private interesate și organizații oculte (chiar
globaliste), nici cutia de rezonanță (generatoare de ecou
propagandistic) a unor lozinci mincinoase, viclene/dolosive și
manipulatoare, și nici brațul coercitiv al cezarului totalitarist.

Întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem acum toți, în mod îndreptățit, este: care
e granița pe care tehnologia n-ar trebui s-o depășească în aplicațiile
medicale la nivel micro- și macro- ce afectează viața și demnitatea
omului? Iar răspunsul nu este deloc ușor. Nu trebuie să uităm
că Dumnezeu a creat lumea materială și pe cea vie ca pe un templu cu
proporții perfect armonizate (în care El este prezent și lucrător
neîncetat prin energiile Sale necreate), ca pe o minunată operă de artă,
fin și continuu reglată în mod simfonic la maximul de raționalitate și
optimizare, de armonie și frumusețe. Iar această frumusețe sacră a
naturii (mai ales umane) nu trebuie alterată/profanată, zic eu, prin
intruziunea abuzivă în viața biologică ce poate strica și mai mult
rânduiala firii, la nivel genetic și intracelular, chiar sub pretextul
medical al terapiei bolilor trupești, mai ales că nu se cunosc și nici
nu se vor cunoaște real vreodată mecanismele fundamentale ale vieții și
consecințele (pe termen lung ale) intervenției umane asupra lor. Ba
mie-mi pare și o mândrie luciferică să te crezi, ca om de știință, mai
inteligent decât Dumnezeu Creatorul cel Atotînțelept, încât să crezi că
poți inventa tu un mecanism de corecție și apărare în fața bolilor mai
bun decât cel natural rânduit de Dumnezeu din veci și stabilizat în
veacurile creației și proniei Lui. Noi ar trebui să intervenim
biologic, ideologic/psihologic și tehnologic (fără nocivitate
colaterală) doar atât cât să facem posibilă racordarea traiectoriei
vieții noastre îmbolnăvite (trupești și sufletești) la voia și rânduiala
divină (naturală) dătătoare de viață („Doamne, povățuiește-mă întru dreptatea Ta din pricina dușmanilor mei! Îndreptează înaintea Ta calea mea.” – Psalmul 5, 8).

 

De
aceea, viziunea teologică și acțiunea practică a Bisericii în privința
bolii, suferinței și vindecării umane sunt bazate pe precauție și
înțelepciune, cumpătare și realism, pe respectul și prețuirea tainei
omului bolnav (care, dincolo de boala lui, rămâne un purtător veșnic al
chipului lui Dumnezeu) care nu poate fi sil(u)it/constrâns/condiționat
să fie vindecat cu forța (și printr-un tratament nesigur!). Nici
Mântuitorul nostru Iisus Hristos – Dumnezeu Întrupat nu a
vindecat/mântuit pe nimeni cu forța fizică, cu amenințări și pedepse
abuzive, ci doar a împlinit dorința, credința și rugăciunile celor
suferinzi și ale apropiaților lor, iertându-le păcatele, alungându-le
fricile trupești și deschizându-le inimile și mințile spre înțelegerea
tainelor Împărăției Cerurilor. Iar Biserica a continuat, de aproape două
milenii, lucrarea Mântuitorului de luminare și vindecare sufletească și
trupească a oamenilor și o va continua până la sfârșitul veacurilor.

Trebuie, de asemenea, să menționăm faptul că remediile duhovnicești
și bisericești reprezintă căi de sporire/intensificare a comuniunii
directe dintre Dumnezeu (Doctorul și Tămăduitorul suprem) și
credinciosul bolnav prin harul Duhului Sfânt, preoții de azi, ca și
Apostolii Domnului (care au fost oameni simpli majoritatea), nefiind
experți medicali (deși unii au și o pregătire medicală de specialitate),
ci mijlocitori și administratori/iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu prin
care El lucrează în Biserică și prin minuni mai presus de fire la
mântuirea și vindecarea oamenilor. Și prin aceste tămăduiri minunate
grabnice mijlocite de Sfinții Lui și de oameni rugători și jertfitori
(unii fiind clerici, dar fără să fie medici, repet), Dumnezeu Își arată
mila și puterea Lui nemărginite care copleșesc marginile și explicațiile
cauzalist-materialiste ale medicinii/științei autonome antropocentrice.
Câți oameni nu s-au vindecat așa în Biserică, după ce și-au îngropat
speranțele și finanțele în vorbele doctorilor?!

Învățătura antropologică a Bisericii ne lămurește, conform
mărturiilor biblice și experienței filocalice, că, precum omul este
suflet și trup, tot așa boala trupească are și cauze spirituale, uneori
mai importante decât cele materiale, deși sunt și mai ascunse. Din acest
motiv și procesul vindecării depline a trupului are și o componentă
spirituală obligatorie, o angajare duhovnicească pe care mai toți
medicii o apreciază, o susțin și o recomandă. Credința celor bolnavi în
Dumnezeu, pocăința, disciplina, postul și rugăciunea lor,
dragostea/solidaritatea și rugăciunea celor apropiați, slujbele
Bisericii și materia sfințită, chiar și reintegrarea în natură
(plimbare, exerciții, băi), toate acestea îmbogățesc sufletul celor
bolnavi cu harul Duhului Sfânt și puterea lui Dumnezeu dătătoare de
viață care restaurează metabolismul sufletesc și trupesc. Harul divin și
puterea încrederii și iubirii primite de la cei din jur (inclusiv de la
personalul medical) constituie suportul psihologic esențial în procesul
terapeutic, un puternic stimulent imunitar, energetic și emoțional
nebănuit, care-i mobilizează mult mai bine pe cei bolnavi de-a lungul
„canonului”/tratamentului și al recuperării medicale. De aceea,
niciodată nu trebuie izolați cei bolnavi și aruncați departe de cei
dragi, nesocotindu-le nevoile spirituale și de comunicare cu Dumnezeu și
cu semenii, desconsiderându-le demnitatea și valoarea veșnică a
sufletului lor nemuritor. Totodată, și trupul omului, ca templu viu al
Duhului Sfânt, are o valoare veșnică întrucât omul se mântuiește făcând
fapte bune cu el, și chiar în timpul bolii trebuie tratat cu respect, nu
cu indiferență sau dispreț, ca o materie inertă doar într-un mod
super-complex organizată, care se supune unui mecanicism/metabolism
electrochimic ce trebuie reglat prin tratament. Ba chiar și după moarte,
trupul omului trebuie prețuit în continuare, căci raționalitatea lui nu
se dizolvă în neantul neființei, ci rămâne într-o așteptare până la
porunca lui Dumnezeu din ziua Învierii și a Judecății de obște.

Recapitulăm, așadar: 1. Biserica se străduiește să-i învețe pe
credincioși toate câte a poruncit Domnul Hristos (vezi Matei 28, 20) și
să aibă o atitudine vigilentă și profilactică/preventivă neîncetată,
moral și medical, printr-o gândire trează și conduită armonioasă în
viața personală (inclusiv biologică, purtând grijă de igiena, sănătatea
și imunitatea proprie în primul rând) și socială. 2. Dacă se
îmbolnăvește, creștinul are datoria (în virtutea prețuirii chipului
dumnezeiesc din sine) să nu piardă nici un moment în așteptări fără
scop, ci să împlinească grabnic tratamentul spiritual și medical adecvat
(remediile duhovnicești și bisericești, precum și cele medicale
prescrise de doctorii lui sufletesc și trupesc), eventual (în caz că
boala este contagioasă) avertizându-i pe cei apropiați de aceasta și
asumându-și o perioadă de carantină/izolare fizică parțială sau totală.
3. Dacă cineva dintre apropiații lui este bolnav, atunci credinciosul se
poate ruga lui Dumnezeu pentru el sau uneori îl poate și îngriji cu
dăruire și respect, fără să-L ispitească pe Dumnezeu printr-o angajare
sfidătoare și arogantă (ca și cum Dumnezeu e obligat să-i acopere
neglijența și mândria), ci cu curaj și precauție respectând normele de
igienă și protecție (potrivite cu contagiozitatea bolii), eventual
ajutând prin eforturile sale pe medicii implicați deja în actul
terapeutic.

 

Oricum,
nici o boală, oricât de gravă, nu trebuie abordată cu frică, grabă și
isterie/disperare, ci cu credință în Dumnezeu (care știe mai bine ca noi
încercarea prin care trecem și starea noastră), cu răbdare și cu
încredere în medicii devotați Lui și semenilor, care doresc vindecarea
reală a pacienților lor suferinzi pentru care se jertfesc adesea cu timp
și fără timp. Dar nu trebuie să uităm niciodată că Dumnezeu ne arată
întotdeauna pronia și pedagogia Lui iubitoare, mustrătoare și
vindecătoare, folosind și boala trupului (fie ea și de dimensiuni
epidemice, cu sau fără propaganda unor cercuri interesate de stăpânire
și câștig pământesc) ca terapie intensivă a sufletului; de aceea se
cuvine să ne asumăm perioada de refacere a sănătății fizice și ca pe un
exercițiu terapeutic de pocăință și răbdare, cu smerită rugăciune și cu
înțelegerea acestei necuprinse purtări de grijă dumnezeiești care ne
dorește mai mult ca noi mântuirea și vindecarea deplină.

[1] Biserica, prin păstorii și slujitorii ei, trebuie să arate mereu lumii
busola morală și spirituală, mustrând la nevoie, cu curaj, demnitate și
fermitate, pe dregătorii vremelnici care direcționează greșit poporul
spre moarte (trupească și sufletească) și demascându-le viclenia și
rătăcirea de la adevăr.

[2] Duhul Sfânt a grăit mereu prin Proorocii Vechiului și Noului Testament
când ei aveau să comunice înștiințări dumnezeiești mai sigure și mai
binefăcătoare oamenilor decât toate prognozele și studiile științifice.
Glasul Proorocilor și al Sfinților Părinți are și astăzi autoritate
divină, nu doar prin chemarea oamenilor la pocăință, ci și prin
demascarea preventivă a planurilor diavolești și omenești generatoare de
mult rău în lume. De aceea trebuie cercetate și urmate cu multă grijă
profețiile și sfaturile Sfinților referitoare la „vremurile din urmă” pe
care le traversăm noi acum, manifestând trezvie, cumpătare și realism,
înțelepciune și curaj, nu disperare sau delăsare fatalistă.

[3] Sub pretenția științei „atotputernice” reducționiste, propaganda
ideologică ateist-materialistă injectează minciuni care hulesc nu doar
pe Dumnezeu, Biserica și concepția creștin-ortodoxă despre Dumnezeu, ci
și omul (ca ființă transcendentă), viața și natura înconjurătoare, care
nu ar avea transparență spirituală, sacralitate internă (fiind creația
lui Dumnezeu ținută în existență de energiile divine necreate) și un
sens euharistic și eshatologic în Logosul divin.

[4] „Luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în
fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie.” – Facere 2, 7.

[5] Promisiunile utopice ale transumanismului privind o viitoare epocă
perfectă, lipsită de orice limitare și suferință provocate de
imperfecțiunile noastre corporale și mentale ar trebui privite nu doar
cu o pronunțată notă de scepticism, ci și cu teamă, deoarece nu putem
uita faptul că în secolul XX omenirea a întâlnit și alte proiecte
politice cu același caracter mesianic, universalist-utopic (fascism,
comunism) ce și-au dovedit în timp caracterul nihilist și criminal.

[6] Există apofatism nu doar în cunoașterea lui Dumnezeu, ci și în cunoașterea creației Lui, mai ales a omului.

[7] Numai antropologia creștin-ortodoxă pune în lumină această minunată și
simfonică alcătuire a omului, descriptibilă științific într-o oarecare
măsură, dar și inefabilă în originea, dezvoltarea și finalitatea ei.

[8] Uneori, investigațiile medicale sau intervențiile chirurgicale modifică
pentru scurtă vreme comportamentul natural al organismului, dar ținta
și calea procesului terapeutic sunt tocmai revenirea la
ritmul/metabolismul biologic natural care este potrivit la modul optim
stării de sănătate și frumusețe a firii umane.

 

[9] Nu este adevărat că „scopul scuză mijloacele” și nici că viața
trupească trebuie prelungită cu orice chip (dar nici neglijată în mod
fatalist), ci trebuie respectată voia, pronia părintească și lucrarea
dătătoare de viață a lui Dumnezeu, care are ascunsă și în încercarea
bolii omului pedagogia Sa adesea nepătrunsă de mintea noastră.

[10] Creștinismul pune în valoare la modul deplin demnitatea umană și
sacralitatea vieții ca fiind expresii ale prezenței și lucrării Duhului
Sfânt în oameni, lucrare ce-i modelează tot mai mult, pe măsură ce și ei
doresc, „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”.

[11] „Intervenția omului, din varii motive, în lucrarea tainică a lui Dumnezeu aduce după sine consecințe tragice.” (https://www.crestinortodox.ro/sanatate-stiinta/moartea-cerebrala-72679.html)

[12] Înțelegerea strict mecanică și folosirea organelor trupului ca niște
consumabile biologice interschimbabile reflectă nu doar un dispreț la
adresa sufletului nemuritor al „donatorilor” suferinzi (și a
apropiaților acestora), ci și o blasfemie profanatoare la adresa lui
Dumnezeu care-și revarsă harul Duhului Său Sfânt asupra fiecărui om și
are relația/pronia Sa unică mântuitoare cu fiecare om în parte.

[13] Vezi detalii în articolul https://www.culturavietii.ro/2014/04/09/scoala-provita-probleme-fundamentale-de-bioetica-vii-moartea-cerebrala/.

[14] „După cum s-a spus de multe ori, „mortul cerebral” este suficient de
mort ca să fie îngropat și suficient de viu ca să fie donator de
organe.” (Mihai Parfeni, Există sau nu moarte cerebrală? – https://jurnalspiritual.eu/moartea-cerebrala/).

[15] Vezi articolul prof. Emanuil Panagópoulos (Director al Clinicii de
Chirurgie a Spitalului Sfântul Sava din Atena), „Mai este valabil astăzi
conceptul de moarte cerebrală?” (prezentat în cadrul conferinței cu
tema Transplanturile: donație sau crimă? – Pireu, Grecia, 20 aprilie 2013) – https://ro.scribd.com/document/615490851/Mai-este-valabil-ast%C4%83zi-conceptul-de-moarte-cerebral%C4%83.

[16] Este absolut necesară scăderea imunității primitorului ca să se poată
integra noul organ (în metabolismul întregului corp) și să nu fie atacat
de sistemul imunitar, dar aceasta expune primitorul la zeci de alte
infecții, boli și complicații posibile ulterioare.

[17] Orice boală instalează în corpul uman și un anume metabolism
neuro-endocrin (oglindit într-un stil de viață dereglat de la cel
natural, curat) și, datorită lui, boala poate reveni în ciuda înlocuirii
doar a „organului” bolnav. Vindecarea deplină presupune un proces
terapeutic al întregii ființe umane, începând cu sufletul pătimaș, apoi
cu trupul care doar „poartă scorul”…

[18] În multe țări „civilizate”, jaful de organe este chiar legiferat prin
acel „consimțământ prezumat”, implicit, despre care oamenii nu au fost
niciodată informați corect și obiectiv.

[19] Între care mai pot fi amintite și celelalte forme de abuz asupra vieții
și ființei umane: avort, eugenie, eutanasie, clonare, criogenie,
fertilizare in vitro, vaccinuri, manipulări și modificări/editări
genetice, homosexualitate, gender-ism, etc..

https://patermihail.wordpress.com/2023/09/15/conceptia-crestina-despre-transplant/