Într-o carte cu scrieri de demult, Grigore T. Popa observa că „avocații uită că fac adeseori educația publicului mai mult decât apărarea acuzaților”[1]… N-am a-l contrazice pe eminentul nostru biolog, am asistat și eu la multe asemenea spectacole în sala de judecată, așa că m-am ferit din răsputeri să pledez pentru strânsura aflată la fața locului. Astăzi, însă, declamările teatrale, bătutul apei în piua judiciară, nici nu mai sunt posibile, ca pe vremuri, îndeosebi în perioada interbelică, încărcătura unei ședințe fiind uriașă. Poate că s-a pierdut astfel efectul retoric al dezbaterii, dar timpul curge altcumva în zilele noastre, iar răbdarea ni s-a șubrezit. Lumea trăiește în ritmuri trepidante, nu-și mai permite luxul perorației la nesfârșit. Flamboiantă și înșelătoare, în care forma eclipsa fondul. Dacă îmi cereți mie părerea, sunt partizanul comprimării discursului (de orice fel, nu doar cel din fața judecătorului!), convins că mesajul concis are o forță de penetrare superioară a auditorului.

Tot în același sens, am găsit și următoarele idei la care mă văd silit să reflectez în cunoștință de cauză, ca jurist ce sunt de-o veșnicie, parcă.

Așadar, cică „nu trebuie să avem încredere în justiția noastră, ci trebuie s-o amenințăm pentru a câștiga procesul”…

Apoi, „dreptatea nu contează și influența primează”…

Și, în cele din urmă, „nu mai este nădejde de îndreptare la noi, prin noi, ci trebuie să reclamăm pe ticăloșii autohtoni străinilor”…

S-a scurs de atunci aproape un secol și lucrurile nu s-au schimbat neam în România, aceleași nemulțumiri, aceleași năravuri… Ne învârtim, ce blestem!, într-un cerc vicios și nimeni nu se încumetă să-l rupă… Ori nu-și dorește? Mă tem că da, o țară fără reguli precise și cu inși dispuși să-și tranzacționeze oricând și oricum conștiința, reprezintă o pradă facilă pentru oricine, din interior și din exterior.

Iar de nădăjdea pusă în străini s-a ales praful, întrucât ăștia și-au urmărit interesele și ne-au desmădulat, instituție cu instituție, de ne-au transformat în… scutlâc.Dreptatea înfăptuită de ei n-a fost și a noastră, din contră, iar prin campania anticorupție și-au însușit… România întreagă. În numele democrației, bineînțeles! Dumnezeu să ne ierte nouă lichelismul și ăstora de afară, demagogia! În rest, neîncrederea în justiție și presiunile concertate mediatic și oficial asupra justiției au atins cote inimaginabile, de-o perversitate scabroasă… Nu exagerez cu nimic, am proprietatea termenilor și instincte încă loiale, că nu degeaba sunt avocat! Or, „avocații, popii, doctorii, politicienii, ziariștii – ăștia sunt șarlatanii care simt pulsul lumii”[2]!

*

„Martorii sunt ochii și urechile justiției” ne asigură Jeremy Bentham[3]. Într-adevăr, englezul are dreptate, dar cu o condiție esențială: martorul să fie de bună-credință! Altminteri, scopul justiției este deturnat în folosul statului acuzator. Ehe, câți ochi și urechi mi-au ieșit în cale prin „câmpul tactic”, orbi și surzi la adevăr… Se îmbolnăviseră subit de cataractă și de timpan, cu dezlegare de la dresorii ascunși în subteranele „Statului Paralel” și, de frică, recitau ca papagalii partiturile încropite din rațiuni superioare de gașcă… Deh, șantajul și… dosarul!

De aceea, înainte de a vă folosi de ochii și urechile anexe, dragi magistrați, supuneți-le controlului medical pentru a nu risca să vă contaminați și voi cu bolile lor cronice!

*

Destui sunt de părere că „avocatul este persoana care respectă legea proprie – nimeni nu este vinovat”[4] și, ca atare, nu-l luați în serios! Un purtător de cuvânt al clientului său și nimic altceva, un mercenar plătit ca să-și salveze angajatorul de răspundere penală… Corul cu pricina nici nu se sinchisește să-ți asculte argumentele, e tare în prințipii, însă când unul dintre ei se nimerește la cremenal, își reneagă vehement vechile susțineri…

*

Citesc o hotărâre judecătorească și mă minunez, deși, la viața mea, am văzut destule… Vasăzică, i se impută unui inculpat comportamentul procesual al… apărătorilor săi!? Să te crucești, nu alta! Cică ăștia din urmă au cerut recuzarea judecătorilor de la fond, cărora le-au și adus la cunoștință că au sesizat inclusiv Inspecția Judiciară de la Consiliul Superior al Magistraturii! Ce mai, o „presiune inoportună” și de neiertat! Bașca „solicitarea unui probatoriu care să demonstreze eventuale probleme de sănătate ale victimelor și care, departe de a avea legătură cu cauza, mai degrabă a demonstrat o lipsă de asumare față de cele întâmplate și, în sfârșit, pornind de la statutul de persoană publică a inculpatului, crearea unui climat de suspiciune față de imparțialitatea completului de judecată”! (n.r. Este vorba despre fostul ministru de Finanțe Daniel Chițoiu, condamnat în ianuarie 2026 de Curtea de Apel Pitești la 4 ani de închisoare cu executare pentru ucidere din culpă în dosarul accidentului rutier soldat cu moartea a două persoane. În apriie 2025, Tribunalul Argeș îi dăduse 3 ani cu suspendare.)

Ptiu, drace, să te ferească sfântu’ să propui probe în apărare! În concepția patologică a unor onorabili, toți inculpații sunt vinovați și ei trebuie să cerșească doar milă și îndurare, atât! Restul înseamnă ba tergiversare, ba obrăznicie, o insultă la adresa dumnezeului din jilțul sacrosanct! A cărui răzbunare nu va întârzia… Din răfuiala cu pricina va pierde, mereu și mereu, nenorocitul acuzat penal…

Înțelegeți acum de ce astfel de magistrați s-au înghesuit să semneze lista rușinii, instigați de un președinte rătăcit din eroare pe la Cotroceni? Și de ce urlă ca apucații că vor să-și ia înapoi justiția samavolnicirii normelor de drept?

Ce mai încoace și-ncolo, „avocatul trăiește periculos”… Dintotdeauna, Petre Pandrea nu s-a înșelat!

*

Când să-mi închei reflecțiile, o știre a cutremurat din temelii șandramaua valahă, nu vă îmbrobodesc, parol, monșer! Dinspre ținuturile napocitane s-a pornit ditamai taifunul, unul urzit să năruie, cică, injustiția de azi. Acolo, în capitala Ardealului, niște unii, pensionari speciali – Andreea Chiș, Crin Bologa și Cristi Dănileț – s-au întrolocat la ceas de seară ca să ni se confeseze grețos. Da, fiindcă fostul șef al Direcției Naționale Anticorupție l-a sifonat pe ex-președintele Klaus Iohannis, care i-ar fi zis că „oamenii politici au nevoie de liniște, indiferent ce se întâmplă”, mai ușor cu pianu’ pe scări, adică! De aici și „regresul statului de drept și al independenței Justiției din România”, din cauza unui șef de stat „pasiv și captiv al grupurilor de interese”, mamă, ce dezvăluire! Nu că e o bombă de presă? Mă scutur iute de efectele de sunet și lumină ale șuetei organizate de Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană și mă întreb aidoma lu’ Moromete: „Băi, Crin, de ce ai așteptat cogeamitea anii ca să-l dai pe goarnă pe ăla din Deal, de ce n-ai țipat atunci? Și de ce, împiedicat să-i cureți pe corupți, te-ai încăpățânat să candidezi iarăși, tot în mandatul iohannist?” Mda, „Școala de la Cluj”, apărută inițial pe scena judiciar-penală dâmbovițeană deodată cu înfundarea șoltuțiană a „trădătorului” Lucrețiu Pătrășcanu, nu încetează să mă surprindă prin avântu-i revoluționar. De data aceasta, printr-un trio de pomină – „Tusea, Junghiul și Strănutul”, vorba unui neisprăvit de lângă mine -, faimoasa instituție de bune practici europene (chipurile!) în „câmpul tactic” se smiorcăie amintindu-și că, nu demult, „Tândală”, sibianul, le-a impus un „pact monstruos” (sic!)… Numai că lașitatea în care bingănitorul de acum s-a complăcut, sperând să-și păstreze înalta funcție peste procurorii anticorupție români, se întoarce împotriva lui și compromite o mișcare oricum obscenă, ticluită și recorderizată în subteranele insalubre ale serviciilor secrete.