Justiția oarbă. Un caz despre încrederea publică în actul de justiție

Scriem acest articol în contextul unei dezbateri publice necesare privind încrederea cetățenilor în actul de justiție și rolul judecătorului într-un stat de drept. Am ales, în mod deliberat și corect, să informăm opinia publică abia după pronunțarea definitivă a Curții de Apel Timișoara, tocmai pentru a evita orice acuzație de intimidare a instanței sau de exercitare a unor presiuni pe durata judecății.

Acum, când procesul s-a încheiat, apreciem că este obligatoriu, din perspectiva interesului public, ca acest caz să fie cunoscut. Nu pentru a ataca persoane, ci pentru a evidenția un model periculos de funcționare a justiției, un model care, dacă este tolerat, riscă să devină regulă.

Este un caz care, în opinia noastră, poate ajunge pe masa Consiliului Superior al Magistraturii și, posibil, în atenția Președintelui României, întrucât relevă modul în care factori de decizie din sistem – în special procurori – pot ajunge să acopere, din interese obscure, fapte penale ale unui „denunțător de serviciu”, doar pentru a menține artificial „viabil” un rechizitoriu.

Acest rechizitoriu este construit pe:

• speculații,

• interpretări subiective ale stării de fapt,

• ignorarea datelor concrete,

• răstălmăcirea probelor,

• și, nu în ultimul rând, pe o protecție inexplicabilă acordată denunțătorului.

Totul pentru ca alții să fie condamnați și „pedepsiți” prin motivări de tip clișeu, cu consecințe uneori devastatoare asupra vieților celor anchetați.

Nu este important că acest proces a vizat persoanele X sau Y. Important este că el reprezintă exact tipul de proces pe care sistemul de justiție NU trebuie să-l ofere societății.

Nu ascundem faptul că vom sesiza Înalta Curte de Casație și Justiție, prin recurs în casație, precum și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, deoarece o asemenea manieră de „judecată”, bazată pe un rechizitoriu profund viciat, nu poate și nu trebuie menținută. Mai ales pentru a preveni ca alți cetățeni să devină victime ale unor astfel de conduite.

Cazul concret

În acest dosar, vorbim despre un denunțător, Roman Florin Octavian, arhitect-șef în județul Timiș, comuna Giroc. Acesta a susținut existența unei presupuse mite de 100.000 de euro, mită pretins propusă, dar niciodată remisă, pentru eliberarea unor documente care ar fi transformat un PUZ aferent unor terenuri din extravilan în intravilan.

Denunțătorul i-a acuzat pe Pascu Ionel Dan și Al Shawish Mueenca (cu acordul expres al acestora, le facem publice numele) că i-ar fi propus această sumă – afirmație neadevărată care, prin interpretarea unor probe neconfirmate de specialiști, a dus la condamnarea acestora.

Proba centrală a fost o înregistrare audio pusă la dispoziție de denunțător.

Această înregistrare audio:

• nu a fost verificată de INEC,

• nu a fost expertizată de experți judiciari autorizați sub aspectul autenticității,

• nu a avut la bază dispozitivul original,

• nu a fost realizată pe un telefon pus la dispoziția instanței.

Mai mult, denunțătorul susține că ar fi utilizat un iPhone 12 Pro Max, model care nu exista pe piața din România la data pretinsei înregistrări.

Atragem atenția asupra pericolului major pe care îl reprezintă folosirea unor astfel de înregistrări private, realizate pe telefoane aparent „sofisticate”, atunci când ele devin singura probă. În asemenea condiții, procurori și judecători pot distruge destine.

Deosebit de grav este faptul că judecători care:

• nu au dispozitivul original,

• nu au suportul inițial al înregistrării,

• ignoră opiniile experților,
  ajung să preia mecanic argumentele procurorilor și să condamne oameni.

Acest denunțător, un arhitect-șef cu averi impresionante, niciodată justificate în mod real, beneficiază de o protecție inexplicabilă. Orice procuror onest s-ar fi sesizat din oficiu cu privire la discrepanța evidentă dintre venituri și avere.

Ne întrebăm legitim:

• De ce acest denunțător este protejat?

• De ce plângerile formulate împotriva lui sunt clasate?

• De ce informații relevante sunt ignorate sau ascunse?

Problema nu este persoana denunțătorului, ci conduita organelor de urmărire penală din Timiș și atitudinea unor completuri de judecată care au preluat, din păcate, o motivare neprofesionistă.

Sistemul de justiție are lacune, influențe și slăbiciuni. Istoria recentă arată că Înalta Curte a desființat numeroase soluții pronunțate de instanțele inferioare. Acest fapt ar trebui să dea de gândit.

Este timpul ca, și în acest dosar, CSM să se sesizeze din oficiu și să inițieze o investigație.

Suntem convinși că lucrurile nu vor rămâne așa. Credem că credibilitatea actului de justiție va fi reparată, inclusiv în acest caz, de instanțele superioare. Vom face tot ceea ce este legal pentru ca „denunțătorii de serviciu” să nu mai creadă că pot fi protejați la nesfârșit și că justiția poate fi „păcălită”.

Justiția este oarbă.

În acest caz, o vom ajuta să vadă clar adevărul.