„Dupa părerea mea dl. Robu s-a ținut de cuvânt cu tot ce a promis și a făcut 1000 de lucruri în plus. Eu știu de exemplu câți câini erau în cartierul meu (Girocului – Calea Martirilor) și văd ce puțini sunt acum după ce am tot văzut hingherii la treabă. Dacă ai umbla prin Timișoara d-le Boța împreună cu cretinul ăla jegos după cum arată în poze, ca în realitate nu-l știu, numit Pîclisan, ai vedea câte trotuare au fost reparate și n-ai mai vorbi de trotuarul de pe Vasile Alecsandri despre care tot vorbești de 6 luni de parcă nu era normal să fie reparat de dl. Robu” – anonim.

Dacă fanii domnului Robu pot fi numiți robufili și dacă frica de aceștia poate fi catalogată ca fiind robufilofobie atunci de ce nu am putea defini, conform dicționarelor de specialitate, și atitudinea domnului primar ca fiind paralipofobica.

Altfel spus sau traducând banal termenul, avem de-a face cu  frica de a neglija responsabilități sau datorii asumate ori impuse.

Cum altfel decat rea voință se poate numi lipsa de recunoaștere a lucrurilor bine făcute și oferite urbei cu atâta generozitate?! Și cum te poți simți atunci când pe lângă 1000 de lucruri făcute în plus și identificate de fanii tăi, mai adaugi unul, fără să-l fi promis, dar care frizează capătul unei deșănțate campanii electorale (vorbim aici de frezele primarului, oferite președinților consiliilor consultative de cartier). Campanie care nu a încetat o secundă din momentul în care „niște băieți” au hotărât că el, numai el sa fie alesul. Alesul urbei, bine-nțeles.

Gestul de a oferi frezele nu credem că este final de campanie. Vor mai urma. Ca să fie veste-poveste, frezele ar putea drena strada aia care trebuia sa aibă scurgeri și s-a inundat. Frezele cu care defilam zi de zi, uitând să mai punem mâna pe lopeți sau pe orice alt instrument util unei dezvoltări „sustenabile” ne fac să părem ca în „O mie și una de nopți”. De așteptări. Nu de alta, dar atâtea au mai rămas până se vor trezi. Baieții.