Dezvrăjirea Europei

Marile evenimente, mai ales cele de
natură internă, au fost întotdeauna precedate de prevalența unui misticism
bizar la curtea conducătorului acelei țări.

Baronul Alphonse de Rothschild către
contele rus Serghei Witte, Paris, 1903

Am simțit nevoia, în acest moment de grea
și apăsătoare criză, prin ploaia de proiectile media, amenințări isterice și
atacuri de panică televizate, să mă întorc puțin la temeliile teoretice ale
statului și puterii.

Nu mă refer la textele
constituționale, despre a căror șocant de gravă încălcare s-au publicat deja
comentarii și analize excelente, și
nici la „democrație” și „libertate” nu mă refer, nu doar pentru că și despre
asta s-a scris, inclusiv în presa externă, în comentarii îndoliate despre
România, ci pentru că aceste concepte au fost smulse din mâinile beneficiarului
lor, mutilate orwellian și întoarse împotriva poporului ca arme.

În România suspendată, democrația nu
mai este puterea exercitată de popor prin intermediul alegerilor libere – adică
alegeri în care oamenii votează potrivit propriei conștiințe și propriilor
convingeri (că sunt ele dobândite de pe TikTok, Facebook, de la Kant ori Dostoievski,
este perfect irelevant), iar statul asigură respectarea procedurilor de vot și
punerea în operă a voinței majorității, așa cum scrie la lege.

Democrația este acum un set de
„valori” predefinite în care ești obligat să crezi, altfel ești
„anti-democratic” – ba și extremist, fascist și „legionar”, dacă nu cumva de-a
dreptul o amenințare cruntă la adresa siguranței naționale. În acest ultim caz,
trebuie, totuși, să faci întâi niște manevre de turnir medieval prin manejul
școlii de echitație din vecinătate, pregătindu-te, se presupune, pentru șarja
cavaleriei devastator de ușoare asupra tanchetelor stăpânirii. Sau să-și uite
ăla mic un pistol cu apă prin mașină.

Valori fără
virtute

Sigur că, în aceste condiții, nu mai poate fi vorba de libertate, inclusiv cea de conștiință și cea politică – ci doar de „libertatea” de a crede (sau măcar a ne face să credem, achiesând apatic) în același set predeterminat de valori presupus a face din om un cetățean de nădejde al „democrației”.

Cine, cum, de ce și cu ce drept ori
legitimitate a predeterminat aceste „valori” obligatorii sunt alte subiecte.
Dar este foarte ușor de observat că ele s-au modificat substanțial chiar și la
nivel declarativ față de decadele anterioare, fiind cotropite de o ideologie nouă,
care se afirmă tot mai fățiș și deranjează tot mai vizibil corpul social chiar
și în democrațiile mai vechi, nu doar în România.

Mă rezum la un exemplu din prea multe.
Nu știu dacă vă mai amintiți că, în perioada Războiului Rece, una dintre cele
mai des utilizate și mai eficiente politic acuzații aduse URSS în occident era
cuprinsă în sintagma „Godless Empire” – „Imperiul fără de Dumnezeu”,
parte integrantă din Doctrina Reagan. Imperiul ateist. Nimic mai înfricoșător,
cel puțin pentru largi segmente de populație din Statele Unite ale Americii,
care-și scuipau în sân de groază la ideea unei țări în care creștinii pot fi
prigoniți.

Între timp, în l’Empire du jour,
creștinii au devenit „deplorabili”, manifestările Bisericii în spațiul public au
devenit o amenințare cu „teocrația”, expresiile publice ale credinței sunt sursă
de suspiciune și dispreț, iar încălcarea flagrantă și programatică a celor mai
elementare comandamente creștine – cele intrate deja în fibra morală profundă a
societăților – devine tot mai apăsat politică de stat.  

Așa ajung și la rezultatul recentului
tur de alegeri din țara noastră. Puteam să le numesc non-alegeri, câtă vreme par
să fi fost definitiv desființate, dar nu ar fi adevărat; realitatea este că,
indiferent de anularea rezultatului formal al votului, votul propriu-zis, adică
dorințele și opțiunile românilor, expresia instinctului lor istoric, nu au fost
anulate.

Dimpotrivă, aș spune, au fost întărite de comportamentul
autorităților, care nu a făcut decât să confirme românilor că alegerea lor – credință,
patrie și pace – este cea corectă.

Tensiunea între votul popular și
„valorile” zilei nu se limitează la România, deși, deocamdată, avem aici
expresia ei cea mai severă, constând în zdrobirea statului de drept. Ea se
manifestă și în alte țări europene – în Franța, în Germania, în Austria, în
Spania, unde partidele și liderii care se opun „valorilor” sunt vânați prin
propagandă și prin proceduri judiciare pentru a fi eliminați de pe scena
politică, în timp ce popularitatea lor în sânul electoratului crește de la zi
la zi.

Persuasiune versus coerciție

Unde „democrația” și „libertatea” au
devenite simple sloganuri, înlocuite, în esență, cu obligația de a adera la o
anumită ideologie, analiza situației necesită alți termeni. Un bun punct de
start este eterna dualitate dintre așa-zisul „stat democratic” și așa-zisul
„stat autocratic”, deși și-aici părerile sunt foarte împărțite.

Definind aceste două moduri opuse de
putere și guvernare („persuasiunea prin argumente” versus „coerciția prin
forță”) Hannah Arendt susținea că puterea persuasiunii trebuie să fie norma
într-o societate deschisă și constituțională. Samuel P. Huntington, pe de altă
parte (profesor la Harvard și autorul faimoasei Ciocnirea civilizațiilor)
promova ideea că, dimpotrivă, coeziunea socială nu se poate realiza decât de
sus în jos, prin coerciție, și, mai mult, că: „Puterea rămâne puternică atâta
vreme cât rămâne ascunsă în întuneric; expusă la lumina soarelui, ea începe să
se evaporeze”. 

De la Huntington până la parapolitică
și al ei concept central de „deep state” nu mai este decât un pas. Și
asta nu pentru că Huntington ar fi fost altceva decât respectabil și mainstream,
iar nu un conspiraționist și nici măcar un „parapolitolog”, ci pentru că
parapolitica pornește de la premisa bunului profesor, și anume că puterea reală
este, de regulă, ascunsă. Ceea ce pare a fi și impresia generală a populației
planetare, chit că n-a studiat ea la Harvard, exprimată prin pe cât de
enigmaticul, pe atât de explicitul „ei”.

„Misticisme extremiste”

Însă, oricât de tentantă ar fi o
analiză parapolitică, mai potrivită mi se pare subiectului de față o abordare…
să-i spunem ezoterică. Asta și pentru că una dintre povețele electorale
adresate ritos poporului cam tont și înapoiat din fire de către chiar
președintele țării, când încă se mai spera că ne vin „valorile” la cap și punem
ștampila unde trebuie, a fost să nu cumva să votăm pentru, citez, incredibil:
„misticisme extremiste”.

Mi-a luat minute bune să absorb șocul
cauzat de această sintagmă, de mine, una, nemaiauzită. Există, înțeleg eu de
aici, „misticisme” normale – „de centru” sau „moderate”, cum s-ar spune, ca
„rebelii” din Siria, de exemplu – pentru care putem admite că ai avea voie să
votezi. De exemplu, o cruce-două atârnate la gâtul candidatului; nimic
ostentativ. 

Dar se pare că există și niște „misticisme
extremiste”, categorie din care nici nu-mi pot închipui ce-ar putea face parte.
Să vezi că-s Jocurile Olimpice de la Paris, mi-am zis; sau vreo entitate incorporală
care controlează din mistica Shambala destinele planetei și comunică intens și
parapsihologic cu diverse organizații și persoane de la ONU; ori
acei Rebis care se tot multiplică pe la Eurovision, cu rochie roz-bombon și
barbă.

Oricum ar fi, văzând eu că până și birocrații
cu ștaif care îi scriu discursurile domnului președinte au luat act de această
dimensiune oareșcât de nișă a realităților politice (de azi, de ieri,
dintotdeauna), găsind de cuviință să o includă într-un comunicat pe care întreg
poporul l-a urmărit cu sufletul la gură, m-am simțit un pic eliberată. Păi dacă
e pe-așa… Pentru că și eu tot la astfel aspecte mă tot gândesc de-o vreme. Și
găsesc că ele oferă o prismă foarte utilă prin care putem analiza situația.

Eretici de ieri și azi

Mai exact, mă tot gândesc la
dihotomia Stat-magician vs. Stat-polițist pe care a propus-o al nostru Ioan
Petru Culianu, istoric al religiilor, executat cu un glonț în ceafă la Chicago,
în 1991, de un criminal neidentificat, pentru motive niciodată lămurite.

În 1984, Culianu publica, în limba
franceză, volumul Eros și magie în Renaștere. 1484, apărut în limba
română la editura Nemira, în 1994 (ediție din care provin și citatele de mai
jos), în care analizează, printre altele, opera lui Giordano Bruno, marele
ezoterist și alchimist renascentist, executat și el, la 1600, prin ardere pe
rug, deși, în cazul lui se cunosc și autorii (Inchiziția) și motivul (erezie).

Pornind, în particular, de la lucrareaDe vinculis in genere (Despre legături în general), scrisă de
Bruno în 1591, care descrie manipularea magică (de masă sau individuală) din perspectiva
magicianului, Culianu distinge între Statul-magician (prin care se înțelege, în
esență, zisul stat democratic) și Statul-polițist (statul autocratic).

În paranteză fie spus, Culianu găsea
volumul altminteri obscur al lui Bruno mult mai relevant în chestiunile
puterii, mult mai profund și mai întunecat în adevărul lui decât vestitul Principeal lui Machiavelli, ceea ce spune multe.

Premisa lui Culianu este că, în ciuda
convingerilor contrare ale unei modernități reducționist-materialiste, a cărei
percepție despre natura omului și a realității e ciuntită, magia nu a dispărut.
Dimpotrivă, cei trei exponenți tradiționali ai magiei continuă să opereze.

Primul dintre ei ar fi medicul, deși, desigur, și din prea multă ușurătate, poate,
medicina nu mai este astăzi considerată o formă de magie.

Ceilalți doi sunt
profetul și magicianul, despre care Culianu spune că, în modernitate, „s-au
camuflat pur și simplu sub niște aparențe sobre și legale”.

Profeți și magi, azi ca și altă dată

Profeți moderni le-am putea spune
celor care ne avertizează tot mai prăpăstios despre catastrofele care ne pasc, potrivit
unor calcule ezoteric de obscure, menționând surprinzător de des chiar și data mult-așteptatului
cataclism (2030 și 2050 par a fi preferate), lucru pe care nici Nostradamus nu
se prea aventura să-l facă.

Ideea fiind, desigur, ca la orice profeție, că
trebuie să ne căim de-atâta huzur termic, fripturi și libertate și să ne restructurăm
urgent ca să evităm năpasta. Cum? Adoptând imediat măsurile înscrise în vastul
document (utopic și milenarist) care este Agenda 2030 a ONU.

Îmi amintesc, în paranteză, un
articol apărut prin 2020, în care Bill Gates se – dar mai ales neîntreba dacă nu cumva covidul este o pedeapsă pentru comportamentul lacom al nostru,
al omenirii. Îmi pare rău că nu mai știu unde a fost publicată această perlă,
cert e că, iată, putem avea chiar și un mega-miliardar sau altceva prozaic și
modest de felul ăsta care să funcționeze, magic, ca profet.

Nici Yuval Harari
nu se dă înapoi de la preziceri catastrofale, pe care le face cu o expresie
straniu de avidă, cât despre ditamai clarviziunile lui Klaus Schwab, ele sunt
notorii.

Trec de profet și ajung la magician, care,
spune Culianu, „se ocupă azi de relații publice, de propagandă, de prospectarea
pieței, de anchete sociologice, de publicitate, de informație,
contra-informație și dez-informație, de cenzură, de operațiuni de spionaj și
chiar de criptografie, această știință fiind, în veacul al XVI-lea, o ramură a
magiei. Această figură-cheie a societății actuale nu reprezintă decât o
prelungire a manipulatorului brunian, ale cărui principii continuă să le
urmeze, având grijă să le dea o formă tehnică și impersonală.”

Tehnologia a substituit o parte a
magiei, scutind magicianul de a mai produce „efecte speciale” cu fum, oglinzi
și ectoplasme. Deși tentația e încă mare și magicianul modern nu se poate
abține să nu mai dea, din când în când, cu câte-un OZN, vreo IA „conștientă”
ori vreun val de drone misterioase la New Jersey.

Dar, spune Culianu, „nimic nu a
înlocuit magia pe terenul care-i era propriu, acela al relațiilor
intersubiective. În măsura în care au întotdeauna o parte operațională,
sociologia, psihologia și psihosociologia aplicate reprezintă, în zilele
noastre, prelungirile directe ale magiei renascentiste”.

După cum stau mărturie miile de
studii în care fiecare gând care ne-ar putea trece prin cap e pus la microscop
și folosit pentru proiectarea de planuri și măsuri (spre binele nostru, fără
îndoială), instrumentele menționate mai sus se află la dispoziția Statului, în
sens larg – sau, mai exact, în viziunea lui Culianu, a „Statului-magician”, echivalent
al statului democratic. Statul-polițist (autocratic) nu folosește, de regulă,
astfel de finețuri și subtilități, preferând coerciția și bâta.

„Nu e necesar să ai imaginație ca să
înțelegi că funcția manipulatorului brunian a fost preluată de Stat și că acest
nou «magician integral» are în sarcină să producă instrumentele ideologice
necesare în vederea obținerii unei societăți uniforme”, spune Culianu.

Cronica dorințelor așteptate

„Manipulatorul brunian” în citatul de
mai sus este magicianul pe care îl descrie Bruno în De vinculis. Foarte
pe scurt spus, acesta este magicianul complet, sau „manipulatorul total”, acela
care „este cu totul conștient de faptul că, spre a-și atașa masele, ca și spre
a-și atașa un individ, trebuie să țină seama de toată complexitatea
așteptărilor subiecților, trebuie să creeze iluzia totală [că dă fiecăruia ce
își dorește]. De aceea, manipularea bruniană necesită o cunoaștere perfectă a
subiectului și dorințelor sale, fără de care nu poate exista legătura, vinculum”.

În această perspectivă, acele sute de
studii sociologice, psihologice, psiho-sociologice șiproiecte pilot,
toate acele mii și mii de sondaje, toate acele modelări pe computer, toate
acele „simulații”,
toate acele date strânse de pe platformele de socializare, toate datele
medicale, toate „datele personale” etc. etc. – sunt mijloace prin care
„manipulatorul total” își cunoaște, din ce în ce mai bine, ținta, pentru a o
manipula mai eficient.

O altă metodă, paralelă, de
cunoaștere foarte bună a țintei este „fabricarea” ei, în sensul că
Statul-magician își creează cetățenii după chipul și asemănarea ideologiei sale
dominante prin educație/îndoctrinare. Însuși Bruno spunea, cu secole în urmă:

„Trebuie îndeosebi să avem o grijă extremă cu privire la locul și la modul în
care cineva este educat, la studiile pe care le-a urmat, sub înrâurirea cărei
pedagogii, cărei religii, cărui cult, cu ce cărți și cu ce autori. Căci aceasta
generează prin sine, iar nu prin accident, toate calitățile subiectului…”.

Acest Stat-magician crește și
formează cetățeni cu anumite așteptări – acele așteptări pe care el le poate
satisface.

Nici pe acest plan nu ducem lipsă de exemple contemporane; de pildă,
programele școlare sunt tot mai vizibil croite azi pentru a crea acel „cetățean
global”, cu identitate fluidă, incert, apolitic, anistoric, doar vag
reproducător și ușor antrenabil în vânători de vânt – altfel spus, acel individ
practic interșanjabil cu oricare altul care să populeze utopia globalistă.

Eros și magie

Principiul de funcționare a magiei
bruniene este iubirea, în sens cel mai larg:

„Supoziția fundamentală este că
există un mare instrument de manipulare și acesta este Erosul în sensul cel mai
general: ceea ce iubim, de la plăcere fizică până la lucruri nebănuite,
trecând, desigur, prin bogăție, putere etc.”

Ecartul este aici imens; în plus,
el conține și afecțiuni aparent contrare (invidia, ura, furia) care sunt
considerate doar expresii inverse ori deviate ale principiului iubirii. În
această perspectivă, Culianu reamintește că „platonicienii au numit iubirea
Marele Demon, daemon magnus”.

Concret vorbind, „acțiunea magică are
loc printr-un contact indirect… prin sunete și figuri care își
exercită puterea asupra simțurilor văzului și auzului”, ca porți către
„legătura legăturilor”, „intrarea principală… a tuturor operațiunilor magice,
care este fantezia” și care, la rândul ei, „este capabilă să subjuge sufletul”.

Bruno spunea: „nu există nimic în
rațiune care să nu fi fost în prealabil perceput de simțuri… și nu există
nimic care, plecând de la simțuri, să poată ajunge la rațiune fără mijlocirea
fanteziei”.

Astăzi, bombardamentul media la care
suntem supuși fără încetare stimulează în noi, prin funcția imaginației, frică,
încredere, furie, atașament, dedicare către o cauză – după nevoi. Internetul
este o uzină de fantasme.

Filmele ne „programează predictiv” pentru diverse
catastrofe.

Codurile de alarmă cu culori de semafor setează în noi reacții
somatice.

Pe scene uriașe, văzute de zeci, sute de mii de oameni, se desfășoară
ritualuri obscene, adesea cu sugestii sângeroase.

Te întrebi ce așteptări vrea
să nască în oameni acest Stat-magician, căci un lucru este cert: tocmai pe-alea
este pregătit să le îndeplinească.

Pentru succesul operațiunii, „trebuie
ca operatorul și subiecții să fie deopotrivă de convinși de eficacitatea ei. Credințaeste o condiție prealabilă a magiei”. Cu o interdicție fermă: magicianul nu are
voie să se lasă niciodată sedus de fantasmele pe care le produce.

Culturi, contra-culturi și alte
artefacte

Scopul magiei este de a crea „o
societate omogenă, ideologic sănătoasă și guvernabilă”.

Pentru asta, Statul-magician
va produce nu doar „cultura” (aparținând majorității), ci și, la nevoie, „contra-cultura”
(minoritară):

„De aceea, un Stat care vrea să subziste trebuie să fie în stare
să asigure cetățenilor săi o educație infailibilă și, în măsura posibilului, să
le poată satisface dorințele. Dacă nu izbutește, trebuie să aibă grijă să-și
producă el însuși propria contra-cultură, ale cărei componente ideologice se
cer organizate spre a se evita coeziunea marginalilor și sporirea puterii lor”.

Un bun exemplu aici ar fi așa-zisa „opoziție controlată” în politică.

Un Stat-magician performant este
acela care reușește să controleze contra-culturile apărute „spontan” ori
„natural” și care riscă să afecteze cultura principală.

Dacă nu o face,
fenomenul de proliferare a unor ideologii care deviază de la cea oficială, sau
chiar i se opun, poate „lua asemenea proporții încât, practic, scapă de sub
controlul manipulatorilor direcți ori al Statului însuși… O nouă violență
izbucnește, pe care Statul nu o programase.” 

„Avantajul acestor operațiuni subtile
este de a evita represiunea directă și de a salvgarda ideea de libertate, a
cărei importanță cu greu ar putea fi subestimată”.

Altfel spus, respectarea
liberului arbitru (sau măcar a iluziei de liber arbitru) este un principiu
fundamental al magiei și al politicii eficiente deopotrivă.

Prin urmare, Statul-magician, deci
democratic, nu cultivă ideologii în contra culturii majoritare, ci, dimpotrivă,
încearcă să le țină sub control și în niciun caz nu anulează niște alegeri
perfect legale doar fiindcă nu convin entităților din spatele cortinei.

Avem de-ales: Gandalf, Sauron sau
orcii

Așadar: Statul-magician este statul
inteligent, flexibil, capabil de enormă subtilitate, statul care își cunoaște
cetățenii – pentru că, pe de o parte, îi formează, și, pe de altă parte, îi
studiază și îi manipulează în scopul de a crea și perpetua o societate omogenă
și guvernabilă.

Sigur că sună insidios și total
„nedemocratic”. Se pare că versiunea statului democratic de prin manuale nu
există în ocultism, așa cum nu există nici în parapolitică; ba chiar, după cum
arătam mai sus, nu există nici printre politologi serioși, ca Samuel
Huntington.

Dar, spune Culianu, alternativele la Statul-magician sunt mult mai
rele. Statul-vrăjitor, de pildă, care spre deosebire de magician, „stăpânind
spiritele după voința sa, le îndreaptă împotriva subiectului pasiv, care va fi
posedat de ele în pofida voinței sale”. Ca să nu mai vorbim de un stat redus la
nivelul de biet „prestidigitator vulgar”.

Dar, mai presus de toate,
Statul-magician „este de departe preferabil Statului-polițist, Statului care,
ca să-și apere propria-i «cultură» perimată, nu șovăie să reprime toate
libertățile și iluziile de libertate, transformându-se într-o închisoare în
care orice speranță e pierdută.”

Comparând mai departe cele două
tipuri de stat (adică, în esență, comparând, la anul 1984, SUA și, în sens mai
larg, occidentul, cu sistemul socialist), Culianu notează:

„Prea multă
subtilitate și o prea mare suplețe sunt defectele majore ale Statului-magician,
care se poate degrada și transforma în Stat-vrăjitor; o lipsă totală de
subtilitate și suplețe este defectul major al Statului-polițist, care s-a
degradat la rangul de Stat-temnicer. Dar diferența esențială dintre cele două,
total favorabilă celui dintâi, este că magia e o știință a metamorfozelor, ea
are capacitatea de a se schimba, de a se adapta la toate împrejurările, de a se
ameliora, în timp ce, dimpotrivă, poliția nu rămâne niciodată decât ceea ce
este: în cazul e față, apărătoarea înverșunată a unor valori perimate, a unei
oligarhii politice inutile și dăunătoare vieții națiunilor.”

Limitele magiei

Deși consideră că Statul-polițist
este destinat eșecului („sistemul de constrângeri este condamnat să piară, căci
ceea ce apără el nu este decât o îngrămădire de formule lipsite de orice
vitalitate”), în timp ce Statul-magician are întotdeauna la dispoziție „noi
posibilități și noi tactici”, Culianu observă că și Statul-magician este expus
la pericolul eșecului sau prăbușirii.

Și asta pentru că „Acest monstru de
inteligență se află dezarmat de îndată ce e vorba de a proiecta operațiuni pe
termen lung sau de a-și crea un chip «șarmant» în relațiile internaționale”.

Sunt limite care pun grav sub semnul
întrebării capacitatea magică a unui stat global, explicând nu doar lipsa
desăvârșită de șarm a celor care vor să-l construiască, pe care o vezi imediat
dacă nu ai căzut în plasa farmecelor lor, ci și caracterul utopic și, deci,
perfect nerealist al planurilor lor pe termen lung.

Sigur, asta nu înseamnă
decât că statul global, de-ar fi să se facă, nu va fi un Stat-magician, ci unul
polițist (deși, așa cum arătam în alte texte, sunt indicii că-și propune să fie
de-a dreptul vrăjitor de magie neagră).

Culianu își încheie astfel analiza:

„Concluzia este inevitabilă: Statul-magician își epuizează inteligența în a
crea diversiuni interne, arătându-se incapabil de a elabora o magie pe termen
lung ca să neutralizeze hipnoza provocată de înaintarea cohortelor
polițienești. Dar viitorul pare totuși să-i aparțină și chiar o victorie
provizorie a Statului-polițist n-ar lăsa nicio îndoială asupra acestui punct”.

Supremus Magus

Încercând să lecturăm situația în
care ne aflăm noi azi în paradigma propusă de Culianu, SUA se potrivește cel
mai bine profilului de Stat-magician. Exemplele de operațiuni ar putea fi
multe, dar mă rezum la a nota recentele alegeri, câștigate de Donald Trump,
care, prin prisma teoriei lui Culianu, pot fi o probă a performanței magice.

Deși nu fără tulburări și lupte
intestine, magul american pare, la acest moment, să fi realizat o sinteză de
proporții istorice, care are potențialul de a revitaliza hegemonul (lucru
surprins, de altfel, foarte bine în sloganul „Make America Great Again”).

Pe de o parte, Statul-magician american pare că a reușit, în ciuda
dificultăților și a unor întârzieri de câțiva ani, să absoarbă șocul numit
Trump. Ca bonus, asta i-a atras și un val de simpatie internațională, dacă nu
din partea elitelor europene, de exemplu, cel puțin din partea populațiilor
nemulțumite de politicile lor, ceea ce echivalează cu recuperarea unei părți
din acea „soft power” de care SUA s-a bucurat decade întregi după
război.

Pe de altă parte, a atașat valului de
imensă popularitate entuziastă de care se bucură, deocamdată, Trump, industriile
în care SUA domină astăzi piața mondială: tehnologie, inteligență artificială,
dezvoltare spațială. Toate astea reprezentate par excellence de Elon
Musk, care apare în tandem cu Trump și care mai prezintă și avantajul suplimentar
de fi proprietarul unei platforme de social media considerată, cel puțin
prin comparație cu altele, „deschisă”.

Magicianul leneș dă cu copy-paste

Dar nu numai SUA, ci și statele
europene – în particular cele din Europa de Vest și, prin extensie, UE, ca
structură politică suprastatală care dă semne tot mai insistente că se vrea
federație – pot fi analizate în logica lui Culianu, calitatea lor de
„Stat-magician” fiind dobândită atât în mod independent, prin exercițiu
istoric, cât și prin contaminare transatlantică, în această epocă a
omogenizării.

În țările din Europa de Est, însă, care,
până acum treizeci de ani, au fost Stat-polițist, modelul „magic” nu a fost
exersat suficient încât să devină performant. Mecanismele necesare actului
magic nu sunt de producție internă; operatorii locali sunt, adesea, stângaci și
neconvingători, iar populația păstrează încă un scepticism sănătos față de
vânzătorii de iluzii.

Altfel spus, „magia” la noi pare, în mare parte, de
import – un import destul de forțat și de haotic de la centre care fac tot mai
puțin efortul de a-și adapta metodele și conținuturile la cultura și
circumstanțele locale.

Fie că este vorba de neglijență, fie,
mai degrabă, de-o anumită ignoranță și de convingerea propriei superiorități,
magicienii de la Bruxelles nu par atât că vor să-și cunoască subiecții și să-și
adapteze metodele în funcție de ei, cât să le impună propriul lor sistem de
„valori”. Or, pentru un Stat-magician, asta înseamnă încălcarea primei cerințe
fundamentale, aceea de a-și cunoaște extraordinar de bine ținta. Consecința fiind
că se ratează întregul exercițiu.

Faptul că există profunde diferențe
între Europa de Vest și cea de Est este consemnat oficial; de pildă, în ce
privește „istoria Europei” (selecția oficială de evenimente istorice, decupată
la sânge, din care UE vrea să extragă „identitatea europeană”). 

Prin urmare, mesajele propagandistice copiate integral din vest nu produc
neapărat în imaginația esticului aceleași efecte pe care le produc asupra
cetățeanului occidental, pentru care au fost, inițial, croite.

Îmi aduc aminte de campania de
propagandă anti-referendumul pentru familie. Dincolo de absurdul „iubirea nu se
votează”, de parcă despre asta era vorba, îmi amintesc un clip sumbru, cu femei
schingiuite la stâlpul infamiei și o cucoană corpolentă și amenințătoare, cu ceva
veșmânt monahal pe dânsa. Adică imagini din breviarul obsesiilor occidentale
despre vânători de vrăjitoare și Inchiziție, cu care noi, români ortodocși
fiind, nu avem absolut niciun vinculum.

Este adevărat că, în cazuri
deosebite, astfel de mesaje copy-paste pot crea mici turbioane contra-culturale
în jurul unor fantasme de tipul „vrem o țară ca afară”, dar menirea fundamentală
a Statului-magician nu este, cum spuneam, de a crea contra-culturi, ci o
cultură dominantă (adică majoritară) omogenă, armonioasă și guvernabilă.

Marea rocadă

Abdicând de la misiunea de bază, de
a-și cunoaște subiecții și a le croi vraja pe măsură, făcându-i să creadă după
cum spunea Bruno, că au, fiecare, ce-și doresc, Statul-magician delăsător
slăbește un alt element fundamental: credința. Or, farmecele bruniene nu se
leagă dacă nu crezi în ele.

Dar fenomenul pierderii de credință
în magia oficială nu se limitează la Europa de Est; după cum rezultă din
peisajul politic al zilelor noastre, această pierdere este tot mai accentuată
și în țări occidentale.

Motivul poate fi acela că Statul-magician pare să fi
renunțat complet la regula de a crea cultura dominantă pornind de la
așteptările cu grijă cultivate ale majorității, gestionând sau creând
contra-culturi numai la nevoie și numai pentru grupuri marginale care amenință
să afecteze echilibrul.

Or, UE pare că a decis taman pe dos: să
transforme în cultură de stat o colecție de elemente contra-culturale,
aparținând unor minorități, ideologice sau de alte tipuri, repudiind tot mai
accentuat cultura majorității, mai ales în ce privește aspectele ei
tradiționale.

Această răsturnare nu a fost
niciodată explicată corespunzător. Ea este atât de uriașă încât nu poate fi
ascunsă sub aceleași vechi etichete ale „egalității”, „libertății” și
„drepturilor omului” pentru simplul motiv că toate astea au existat bine-mersi
și fără aceste inovații.

În plus, aceste concepte au rădăcini creștine (nu
seculare ori „umaniste” cum se sugerează adesea), iar între conținutul lor
tradițional și cel care se propune astăzi există uriașe discrepanțe.

În aparență, Statul-magician își
pregătește noi generații de subiecți care, adoptând din fașă, de se poate, noile
ideologii, să transforme minoritățile de azi în majoritate. Caz în care, lipsa
de subtilitate și graba teribilă cu care o face nu anunță un succes, întrucât,
până una-alta, generațiile încă existente nu par dispuse la extincție istorică
și ideologică chiar așa, fără să spună pâs. Unde mai pui că acei copii și
tineri pe care-i formatează vrăjitorul se întâmplă că sunt copiii lor, iar nu
ai lui.

Vrăjit de propriul farmec

Față cu opoziția populației care pare
că se dezmeticește tot mai mult din vrajă, Statul-magician european nu pare
capabil de flexibilitate. Din contră, pare tentat să recurgă tot mai des la un
arsenal care îl apropie de alternativele lui întunecate (Statul-vrăjitor), ba
chiar de opusul său, Statul-polițist.

Se poate pune întrebarea: de ce,
văzând că ținta se desprinde tot mai mult din legătura magică, operatorul nu
renunță la acei stimuli care par să rupă vălul? Dimpotrivă, pare că îi impune
și că forțează tot mai mult.

Operațiunea magică este una subtilă, fină, de
durată; magicianul trebuie să fie, cum spune Culianu, enorm de inteligent. Ce
tip de atașament are magicianul față de aceste noi „valori” pe care le propagă?
Ce agendă magică reprezintă ele?

Las deschisă întrebarea. Ce pare,
totuși, este că Statul-magician a mai comis o eroare fundamentală: s-a lăsat
sedus de propriile vrăji. El a devenit, treptat, mai îndrăgostit de viziunea pe
care a creat-o despre sine decât sunt subiecții.

În termeni mai mundani,
propagandistul s-a lăsat sedus de propria-i propagandă. El crede într-o
democrație a minorităților, în care majoritatea, tot mai marginalizată, tot mai
eliminată din discursul public cu etichete agresive de „extremist” sau
„conspiraționist”, rămâne ignorată și tăcută.

El crede într-o cultură dominantă
care se reduce, în conținutul și reprezentativitatea sa, la o contra-cultură pe
cât de minoritară, pe atât de zgomotoasă și de bine finanțată, în timp ce
majoritatea își vede istoria și neamul șterse cu buretele și spațiul vital
invadat de imigranți. Magicianul, ratat, crede în toate astea, ținta, nu.

Furtuni la orizont

Și toate astea pe fundalul unor crize
cumulate – economică, financiară, de securitate, ca să nu mai spun de încredere
– care oricum zgâlțâie serios subiecții, riscând să-i scoată din hipnoză. UE
vorbește tot mai insistent despre război.

Un foarte recent raport, semnat
de Sauli Niinistö, consilier special al președintei Comisiei Europene, anunță
că, prin martie-aprilie la anul, urmează să avem un plan detaliat pentru „sistemul
de apărare a UE”, în care elementul central este mobilizarea centralizată la
nivel european a „întregului guvern” (whole-of-government ) și a
„întregii societăți” („whole-of-society) pentru a răspunde unei amenințări
imense și cvadruple: Rusia, schimbări climatice, viitoare pandemii și
dezinformare.

Conspiraționiștii paranoici ar putea
spune că ni se pregătește un soi de gulag, cel puțin informațional și
informatic, dar, admițând că nu este așa: oare nu ar trebui UE, dacă este,
într-adevăr, un Stat-magician, democratic, nesfârșit de subtil, inteligent și
inventiv, să-și facă treaba și să ne convingă și pe noi de realitatea celor
patru călăreți ai Apocalipsei care se vor buluci la granițe (care granițe,
menționez în treacăt, aparțin Statelor Membre, iar nu Uniunii)? Asta pe lângă
că, la cum arată raportul lui Niinistö, ar trebui să facă și efortul de a ne
vrăji convingător că nu devine, peste noapte, polițist.

N-aș fi zis eu de la mine, dar spune
în raport:

„În cele din urmă, starea de pregătire pentru a face față acestor
riscuri începe și se termină cu încrederea cetățenilor că, într-adevăr,
comunitatea politică în care trăiesc merită protejată și apărată”.

A mobiliza pentru război (ce zic eu, pentru
patru războaie concomitente) nu o populație, ci douăzeci și șapte de popoare
diferite, sub un steag care, chiar și acum, reprezintă doar sigla unei
birocrații politice – nu o țară, nu o istorie, nu un pământ în care am îngropat
strămoși, nu o datorie sacră, pe scurt, nu o iubire – cere imperativ ca
acele popoare să creadă. Să existe vraja.

În 1984, Culianu punea
întrebarea:

„Este oare Statul occidental astăzi un adevărat magician, sau un
ucenic vrăjitor care pune în mișcare forțe obscure și incontrolabile?”

Răspunsul
lui: „Foarte greu de spus”.

Al meu, azi, decembrie 2024, în România suspendată:„Cam gata cu vrăjeala”.