ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!

Acum
nu este sfârșitul. Nu este nici măcar începutul sfârșitului. Dar este, poate,
sfârșitul începutului.
Winston
Churchill
Realitatea
intensificată și accelerată pe care o trăim, în direct, aici, în România, și
indirect, din ziare, dă un efect ca de coadă cețoasă a unei comete. Ceva trece
în mare viteză și ne antrenează în mers spre nu știm unde. Ceva care,
deocamdată, până la alte clarificări, pare a fi, pur și simplu, istoria.
Sentimentul pe
care îl am este că istoria, înlănțuită și lâncezind, undeva, pe platou, între
sfârșitul pe care i-l prevedea, auto-suficient, Francis Fukuyama, și cel în
care încercau s-o îndese ONU și Forumul Economic Mondial (WEF), cu ale lor
Agendă 2030 și capitalism „stakeholder”, s-a trezit, s-a scuturat, și e
foarte nervoasă.
O secvență
curioasă
Motiv pentru care
mi-a și sărit în ochi o remarcă făcută de președintele și directorul general al
WEF, Børge Brende,
la Davos, la final de ianuarie 2025. Nu trecuse nici măcar o lună din noul an,
Trump se așezase la Casa Albă de doar câteva zile, iar Brende a spus:
„Trăim azi un
moment de turnură. 2025 va fi un an extrem de important. El va afecta cursul
evenimentelor la un nivel pe care poate nu l-am mai văzut în istorie, ca 1918,
1945, 1989… Ordinea mondială de durată, care există de trei decenii încoace,
se estompează. Acum suntem între două ordini, iar cea care vine nu a prins încă
formă. …
„În acest moment
critic, trebuie să veghem ca jungla geopolitică să nu crească din nou. Forța nu
poate înlocui discursul. Lipsa de cooperare nu poate deveni noua regulă. Tocmai
s-a încheiat cel mai fierbinte an înregistrat vreodată în istorie, numărul și intensitatea
conflictelor din lume a sporit mult și posibilitatea unei noi crize sanitare
globale se profilează la orizont.”
Bau-bau ia o pauză
Ultimul pasaj nu
mă miră; e, totuși, Brende, la Davos. Deși vechile marote ale virușilor și
caniculei sună, parcă, stingher, mai mult ca o asigurare pentru participanții
zgribuliți de frigul politic de-afară: nu, nu am uitat de bau-bau.
Între timp, odată
cu stoparea activității USAID, propaganda pe aceste subiecte s-a mai înmuiat;
i-o fi foame. Oricum, după retragerea SUA din OMS (nu mai zic de numirea lui
Robert F. Kennedy Jr. la cârma sănătății publice americane și de MAHA) și din Acordul
de la Paris („drill baby drill”), bau-bau însuși nu se simte prea bine.
Nu știu dacă ați citit,
dar anul ăsta la Davos a fost jale mare; atât de mare încât, după declarațiile
unei dame de însoțire (una din sutele invitate la ostilități) – numită, nu-i așa, Salomeea – aleșii planetei erau atât
de devastați încât până și orgiile au fost un fel de conferințe climatice de
adio.
Materie organică
Dar mai importantă
decât disfuncția erectilă a elitelor globaliste este, cel puțin pentru noi,
amenințarea resimțită de Brende et al. ca „jungla geopolitică” să capete,
iarăși, amploare – adică toate planurile pătrățoase la cap și lemnoase la vorbă
cu care s-a ocupat Davos până acum să fie năpădite de vegetația vie a intereselor
concurente ale diferitelor state (interpretez eu).
Era așa frumos,
când era toată lumea aliniată la Agendă, avea aceleași „țeluri”, urmărite cu
religiozitate; devenea totul „sustenabil” (mai puțin viața și normalitatea):
creștere zero, făină de viermi, nu tu o moleculă de carbon să-ți înfunde nasul
pe crestele alpine, ordine, echitate, vaccinuri obligatorii și androginie cât
vezi cu ochii… un vis.
Acum, treaba se
ciufulește considerabil. Și, trebuie să admit, cu riscul să par ușor scăpată
din frâie, că, parcă, altfel respir. Față de sentimentul de vită dusă în turmă
la abatorul globalist de identități, față de senzația că totul curge în acea
direcție, ineluctabil, și birocrați orbi, surzi și muți ne vând la mezat, în
masă, unor interese sinistre, iar noi, cu masca pe față și seringa în venă,
nici hăăăi! nu putem spune fără să fim etichetați de „fasciști” și
„conspiraționiști” – ei bine, acest
haos, această tulburare, acest mare vânt care bate în lume aduce cu el și
speranță.
Davos & Co. au
spus mereu că orice criză este și o oportunitate – mai ales pentru ei, mai ales
când crizele erau atent fabricate.
Iată, acum, și o
criză reală – nu una, ci multe, venite așa, de undeva, din vintrele lumii, care
pot fi o oportunitate și pentru noi. Și sunt multe lucruri în acest vârtej
zilnic care ne dor; dar sunt și semne bune; chiar, pe alocuri, miraculoase.
Simt, de pildă, că
era costumelor scumpe și goale pe post de conducători a apus. Epoca lui
re-think, re-start, re-set, re-whatever s-a dus și asta. Re-ject. Cuvintele,
treptat, vin înapoi la matca lor de sens. Oamenii vin înapoi, treptat, la ideea
că este, totuși, ok să fii om. E posibil ca acest moment istoric să constea în
ceva foarte simplu: au venit înapoi, printre noi, și vorbesc adevărul, realul
și realitatea.
Rien
ne va plus
Dar ce mi-a atras
atenția la remarca lui Brende este seria de date istorice cu care compară el anul
2025: 1918, 1945, 1989. În fiecare din
acești ani, s-a terminat un mare război: Primul Război Mondial (1918), Al
Doilea Război Mondial (în Europa; 1945) și Războiul Rece (1989).
În această logică,
2025 ar fi anul care marchează și el un sfârșit de război, cel din Ucraina – evitându-se
acel Al Treilea Război Mondial despre care avertiza președintele Trump în deja faimoasa lui altercație cu
președintele ucrainean, Volodimir Zelenski.
Iar evenimentele
din ultimele zile par să confirme că nu, nu vom avea o confruntare directă
SUA/NATO – Rusia. Președintele Trump a afirmat în repetate rânduri că vrea
pace.
Ministrul american
al apărării, Pete Hegseth, a declarat,
la Bruxelles, pe 12 februarie, că SUA nu va contribui cu soldați în Ucraina,
nici măcar ca „trupe de menținere a păcii”; că țările europene pot trimite
astfel de trupe, dacă vor, dar nu ca parte a unei misiuni NATO; și că, în cazul
unei reacții rusești împotriva vreuneia dintre ele, Articolul 5 din Tratatul Nord-Atlantic
nu va fi activat.
În alți termeni,
în ce privește conflictul cu Rusia, NATO nu mai este, de facto, alianța
pe care o cunoaștem.
Un caz special
În viteza nebună a
derapajelor, a părut, până la un punct – cel puțin după declarațiile tunătoare
ale unor lideri europeni – că UE va prelua ea, integral, calitatea de mandant
în acest război by proxy. Asta deși, desigur, UE nu are teritorii, nu
are armată, nu are o istorie de apărat, dincolo de cea birocratică, și nici
măcar membră NATO nu e.
Să ne uităm, pentru
exemplificare, la Kaja Kallas, Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe și
Securitate al UE (pentru că ministru de externe, ceea ce e, n-are voie să fie).
Kaja Kallas — al cărei tată a fost membru al Congresului deputaților poporului
din URSS (înainte de a deveni prim-ministru al Estoniei și comisar european) și
care a fost și ea prim-ministrul Estoniei – ne informează că UE „trebuie să se
concentreze pe Rusia înainte de a se ocupa de China”.
Ceea ce ar trebui
să ne spună totul despre ce fel de gândire în general, nu mai zic diplomatică, are
„șefa diplomației europene”. Kaja Kallas nu doar visează să spargă Rusia în
mici bucăți,
cele existente fiind mult prea mari să le ronțăie (e și o tipă subțirică), dar,
nu demult, în octombrie trecut, înainte să se schimbe prompterele din SUA, a
inventat chiar o nouă categorie de state: statele „parțial maligne” printre care, s-a gândit ea, ar fi China.
Nu știu dacă a
fost atentă, dar șefa ei, Ursula von der Leyen, a spus, între timp, că, de-acum,suntem prieteni cu China. Mai grav, se pare că nici nu avem de ales, într-acolo ne împinge, pasămite, venirea lui
Trump la putere.
Oricum ar fi, având
în vedere planurile Kajei Kallas de a face ordine pe planetă, mă gândesc că
știe ea ceva ce noi nu știm despre imensele forțe militare care zac în țările
UE; de exemplu, în Estonia ei natală, o țară cu o populație de 1,3 milioane
locuitori (cu jumătate de milion mai puțin decât Bucureștiul).
Între timp,
experții spun că Europa nu prea are cu ce ajuta Ucraina, în afară de bani,
pentru că nu are sisteme defensive și nici industrie de armament,
iar, pe 20 februarie anul ăsta, The Independent se minuna, cu privire la
Marea Britanie: „Douăzeci și cinci de mii de soldați? Noi nu avem decât 25 de
tancuri funcționale”.
Cât despre banii
pe care-i poate da Europa, se vorbește mult de fondurile suverane ale rușilor, confiscate
de Occident,
cu care se garantează, pare-se, mare parte din împrumuturile acordate de țările
europene Ucrainei, inclusiv ultimul împrumut, de 2,6 miliarde de lire sterline,
oferit generos de Marea Britanie pe 2 martie.
Nu știu rușii ce
părere au, dar, în timpul vizitei lui la Washington, pe 24 februarie a.c., Macron
a primit un „S-o crezi tu” sec de la Trump când a spus că UE își va recupera
banii investiți în Ucraina din fondurile înghețate ale rușilor… care, sigur,
sunt ale rușilor… nu pot fi luate ilegal… dar, poate, la final, rușii vor
accepta să le dea europenilor…
În plus (sau, mai
degrabă, în minus), știri recent apărute în spațiul românesc sugerează că vom
rămâne fără bani de PNRR (planul prin care UE urma să ne ajute să ne înverzim,
digitalizăm și înmulțim în materie de genuri, precum și să recuperăm pierderile
din plandemie), fondurile urmând să se ducă spre Ucraina și înarmare.
Până acum, înțeleg
că țările europene au dat Ucrainei undeva pe la 140 de miliarde de euro, din
care numai vreo 30% în împrumuturi. În paralel, planul de refacere economică a
Europei, propus de Mario Draghi, fără de care dragul nostru continent ar cădea
în bernă și UE se duce la coșul de gunoi al istoriei, ar costa Europa undeva pe
la 800 de miliarde de euro.
Trai, neneacă. Dar
să revenim la Kaja Kallas, că ar fi păcat să nu ne bucurăm de ea cât mai putem.
În ciuda hotărârii ei nestrămutate și a vitejiei incontestabile, Kaja Kallas a
afirmat, nu demult, că „singurul lucru care funcționează cu adevărat, singura
garanție de securitate care funcționează, este umbrela NATO” –
pe care umbrelă, cum spuneam mai sus, a cam strâns-o proprietarul.
Tant mieux,
o fi spus Kaja Kallas în estoniană, pentru că, oricum, ea nu acceptă nici măcar
NATO în orice condiții. Acum două zile, după meciul dezastruos Trump-Vance-Zelenski
din Biroul Oval, ea a proclamat pe platforma „nazistului” Elon Musk: „Azi a
devenit clar că lumea liberă are nevoie de un nou lider” –
și mă tem că nu se referea la înlocuirea lui Zelenski, care este, după cum
știm, „noul Churchill al secolului XXI”.
Cum va face ea, Kaja
Kallas, regime change în SUA, nu ne-a spus încă, dar am câteva găleți de
floricele de porumb pregătite pentru eveniment.
Mă rog, Kaja
Kallas este un caz special. Suficient de special ca Marco Rubio, ministrul de
externe al SUA, să anuleze o
întrevedere programată cu ea după ce Kallas bătuse deja drumul aerului până la
Washington; alți mii de litri de kerosen arși degeaba în dauna mediului
înconjurător.
La cât de
imperioasă e doamna și cât de turbată furtuna, Kaja Kallas promitea să fie
protagonista unui serial de acțiune feminist demn de Netflix. Aș fi urmărit cu
sufletul la gură, dar văd că la întrunirea liderilor europeni de la Londra, pe
2 martie, n-a apărut. De fapt, nici țara ei, Estonia, nici Letonia, nici
Lituania nu au fost invitate, deși din Țările Baltice provin unii dintre cei
mai curajoși lideri europeni în relația de dușmănie cu Rusia. De pildă, ministrul
lituanian de externe, Gabrielius Landsbergis, e foarte hotărât ca Franța să
trimită soldați în Ucraina.
Portret istoric cu
SUA în centru
Între timp, hămăielile
mici dar furioase se mai estompează. Pentru că istoria, cum spuneam.
Întorcându-mă la
succesiunea de date a lui Brende: în ambele războaie mondiale, SUA a început de
pe poziții de neutralitate și a fost atrasă în război cu precădere prin
eforturile diplomatice oficiale și neoficiale ale Marii Britanii (precum și
prin tragice coincidențe precum scufundarea Lusitaniei și atacul de la
Pearl Harbor, care se pot întâmpla oricând).
Iar Războiul Rece
a fost gestionat, în cea mare parte, în
Europa de Vest, tot în strânsă cooperare cu SUA. Operațiunea Gladio,
de pildă, care a debutat ca mișcare clandestină de rezistență în caz de invazie
sovietică, a fost desfășurată de SUA (prin NATO și CIA), în colaborare cu mai
multe servicii secrete europene.
Ulterior, cum
invazia sovietică nu mai venea și era păcat ca atâtea unități stay-behind,
atâția luptători de gherilă, atâtea planuri de sabotaj și acțiuni subversive și
atâtea depozite clandestine de armament să rămână nefolosite, Gladio s-a
transformat într-o operațiune de luptă internă împotriva organizațiilor
politice de stânga. Adică un fel de război civil, dar cu operațiuni „sub
stindard fals” (atribuite adversarului politic).
Operațiunea Gladio
se poate mândri, printre altele, cu atacurile teroriste de la Piazza Fontana
(Milano, 1969) sau cele din Gara Bologna (1980) – dar ea s-a manifestat nu doar
în Italia, ci și în alte țări vest-europene, că erau ele sau nu membre NATO
(Marea Britanie, Belgia, Danemarca, Franța, Germania, Grecia, Olanda, Norvegia,
Portugalia, Austria, Finlanda, Spania, Suedia, Elveția).
O Ialta cum chiar
că nu a mai fost niciodată
Nu vreau să alunec
prea mult, dar, dacă tot facem această scurtă incursiune istorică, nu pot să nu
remarc că anunțatele negocieri dintre americani și ruși în vederea încetării
războiului din Ucraina au fost comparate cu Ialta –
diverși lideri europeni protestând scandalizați că nu sunt și ei invitați la
masa negocierilor.
Dar Ialta nu a
fost o negociere între învingători și învinși, sau, ca să fim mai eleganți,
între părți implicate, direct sau indirect, în conflict, în tabere adverse – cazul
nostru. În alți termeni, Ialta nu a fost o negociere între Churchill și Hitler,
că tot se abuzează azi de numele astea până la refuz.
Ialta a fost o negociere
între Aliații învingători în Al Doilea Război Mondial, care s-au întrunit să-și
împartă sferele de influență.
Iar „europenii” nu
au fost invitați nici atunci – cu excepția lui Churchill, despre care se știe
că, perfect conștient de diferența de magnitudine între forțele lui și cele ale
coloșilor SUA și URSS, s-a simțit pe un loc trei destul de retras la Ialta.
Spunea:
„Este un club
foarte exclusivist. Taxa de intrare este 5 milioane de soldați sau echivalentul.”
Ca atare, Roosevelt
și Stalin au discutat în absența lui Churchill chestiuni importante, cum ar fi
războiul din Pacific, rolul Rusiei acolo, și prețul în kilometri pătrați.
În afară de
Churchill, niciun european, nici măcar generalul de Gaulle – care luptase în
război, în fruntea francezilor liberi, cât s-a putut, apărând, cât s-a putut,
resturile Imperiului francez de manevrele anglo-americane în Orientul Mijlociu –
nu a fost primit la masa învingătorilor de la Ialta. Pe de Gaulle nu l-au vrut
acolo nici Stalin, nici Roosevelt. Iar cei care le-au dat francezilor un sector
în Berlinul ocupat, după război, au fost britanicii, renunțând la ceva din
propria felie.
Trei misiuni
eșuate…
Pe scurt spus,
istoria Europei occidentale în secolul XX este atât de strâns împletită în
jurul Statelor Unite ale Americii, mai ales în ce privește raporturile cu
Rusia, încât a spune că nu va exista un război între SUA/NATO și Rusia implică,
prin definiție, în această tradiție, că nu va exista nici un război între UE și
Rusia.
De altfel, în
aceeași bună tradiție, după discursul scurt și cutremurător al lui Hegseth,
europenii au încercat să-l convingă pe Trump să revină – altfel spus, au
încercat să atragă SUA (înapoi) în război, la fel ca în cele două războaie
mondiale. Cele trei misiuni de până acum: Macron, Starmer și Zelenski, au
eșuat, mai mult sau mai puțin dezastruos.
În cazul lui
Starmer, momentul culminant al întâlnirii a fost cel în care, după ce a spus
că, dacă rușii atacă Marea Britanie, le va veni britanicilor în ajutor (lucru
de care nu cred că se îndoia nimeni, dar nu un atac al Rusiei asupra Marii
Britanii era premisa de lucru), Trump l-a întrebat pe Starmer frontal și mai la
obiect: „Dar voi sunteți în stare să vă luați singuri de Rusia?”
La care toată lumea a râs.
…și retur
În siajul imediat
al catastrofei Trump-Vance-Zelenski din Biroul Oval, liderii europeni i-au transmis
președintelui ucrainean același (i.e., copy-paste) mesaj de
susținere: „Fii puternic, fii curajos, fii neînfricat”. Asta era în noaptea de 28 februarie spre 1
martie.
A doua zi, pe
lumină, șeful NATO, Mark Rutte, i-a spus lui Zelenski să facă bine să se împace
cu Trump. Tot a doua zi, Keir Starmer i-a spus lui Zelenski, venit la Londra pentru întrunirea
liderilor europeni, să se ducă înapoi la Washington și să repare căruța cu
Trump.
La finalul zilei
de discuții, titlul cel mare care vine de la Londra este: Marea Britanie,
Franța și Ucraina (plus alte țări, nenumite) vor lucra la un plan de pace pe
care… i-l vor prezenta președintelui Trump.
Prim-ministrul
Starmer a adăugat, pentru evitarea oricărui dubiu, că:
„Suntem la o
răscruce a istoriei. Acesta nu este un
moment pentru vorbe. Este un moment pentru fapte…. Dar, pentru a
susține pacea pe continentul nostru, acest efort trebuie să aibă un suport
puternic din partea SUA”.
Sesizez un tipar.
Pare-se că, până nu se schimbă liderul lumii libere, după cum i se pare evident
și imperios necesar Kajei Kallas, tot cu Trump vor trebui să discute.
Situația președintelui
Zelenski, pe de altă parte, pare ceva mai volatilă. Senatorul Lindsay Graham,
care a fost unul dintre cei mai mari susținători ai Ucrainei sub mandatul
Biden, a declarat că Zelenski trebuie să demisioneze.
Mike Johnson,
președintele camerei inferioare a Congresului american, a spus același lucru.
Mike Walz,
consilier pe probleme de securitate națională la Casa Albă, a declarat la CNN
că Ucraina are nevoie de un lider care să poată conlucra cu Rusia și SUA pentru
pace.
Înțeleg că urmează
un nou summit european pe tema Ucraina pe 6 martie. Deși, la Londra,
prim-ministrul Italiei, Giorgia Melloni, a propus, mai bine, direct un summit
UE-SUA, propunere susținută de Donald Tusk, prim-ministrul Poloniei – țară din
care, se tem europenii, americanii își vor retrage trupele.
Vom vedea. Suntem
în focul evenimentelor și nu pot eu să știu ce va face Europa, dacă visul ei aparent
de a lupta în continuare cu Rusia, chiar și atunci când SUA decide să facă
pace, se va împlini.
Dar umblă vorba
prin târg că s-ar redeschide Nordstream și americanii ar primi o felie din
operațiunea de transport Rusia-Germania – „ca parte din îmbunătățirea
relațiilor cu Moscova”.
Liga Națiunilor,
ONU, X…?
Pe de altă parte,
seria lui Brende: 1918 – 1945 – 1989 – 2025 poate spune și altceva. Nici cu
gândul nu apucasem să gândesc, când, ieri, Elon Musk scrie pe X că e de acord
cu un mesaj care spune:
„E momentul să ne
retragem din NATO și ONU”.
Și ONU?!
Asta o fi vrut să
spună Brende? După Primul Război Mondial, s-a creat Liga Națiunilor. Care, fără
SUA, nu a rezistat. S-au supărat unii, s-au supărat alții, cel mai tare s-au
supărat toți pe Germania: alt război mondial.
În 1945, s-a creat
ONU. Că tot am pomenit de Ialta, ONU a fost visul președintelui Roosevelt.
Colegii lui numeau duios acest proiect „globaloney” (adică, pardon de
expresie, „aberații globaliste”).
La Ialta, Stalin a
acceptat ideea (spre marea bucurie a lui Roosevelt și mirarea lui Churchill),
dar, pare-se, pentru că și-a imaginat că este o altă schemă occidentală fără
cap și coadă. Cam cum fusese Carta Atlanticului, care, în ciuda a ce spune Wikipedia,
nu s-a semnat niciodată oficial.
Citez din
Churchill însuși (The Second Word War. Volumul VI, Triumph and
Tragedy, Penguin, 1985, p. 344):
„Dar o Constituție
nescrisă este mai bună decât una scrisă. Precum Carta Atlanticului; documentul
nu exista, dar toată lumea știa despre el. [Roosevelt] găsise printre hârtiile
lui o copie semnată de el și de mine, dar, ciudat, ambele semnături erau făcute
de mâna lui. I-am replicat: Carta Atlanticului nu este o lege, este o stea”.
De ce nu semnase
Churchill Carta Atlanticului este o poveste lungă, dar ușor de rezumat: ideea
de autodeterminare a popoarelor era mai dificil de înghițit pentru un imperiu. La
Ialta, de câte ori se vorbea de dreptul popoarelor la autodeterminare, Stalin
îl tachina pe Churchill cu India.
Cert este că, la
Ialta, când i s-a propus să facă parte dintr-o organizație în care toate țările
au ceva de spus, Stalin s-a gândit că o fi ceva cam ca iluzoria Cartă a
Atlanticului. Faptul că Churchill a improvizat pe marginea unui pasaj celebru
din Shakespeare (Titus Andronicus): „Vulturul ar trebui să permită și
păsărilor mici să cânte” mă îndoiesc că a impresionat partea sovietică.
De altfel, tot
Churchill a emis și splendida perlă contrară: „Când vulturii tac, încep să
croncăne toți papagalii”.
Reformă – reformă,
dar să știm și noi
Scuze de ocol.
Revin la ce spuneam: în această lectură a succesiunii lui Brende, avem Liga
Națiunilor (defunctă), ONU – și apoi, începând cu 1989, tot ONU, dar într-o
nouă etapă, după căderea blocului comunist.
Brende se referă
la această fază ca „ordinea mondială de durată, de trei decenii încoace” – sugerând
ceva stabil, previzibil, o continuitate.
Această „ordine
mondială” 1989-2025 a fost definită de mulți experți în multe feluri. Unii spun
că a fost „momentul unipolar” al Americii. Alții, că ar fi fost un
multipolarism, în care SUA a fost polul militar, la care au aderat celelalte
țări, de regulă occidentale, la cererea SUA (de exemplu, la primul război din
Irak), iar ONU a fost polul de guvernare globalistă. Opinii, opinii.
Cert este că ONU a
păstrat până azi o structură a Consiliului de Securitate care reflectă
rezultatele Celui de-al Doilea Război Mondial, lucru pe care unele țări vor
să-l schimbe (e.g., Germania). Scriam într-un alt articol că subiectul reformării Consiliului de Securitate este peren și intens pe
agenda ONU de ani de zile și s-a sperat un progres la Summit-ul pentru Viitor
din toamna trecută. Nu s-a întâmplat – grație opoziției mai mult sau mai puțin
fățișe a membrelor actuale ale Consiliului de Securitate.
Rusia, în
particular, a exprimat în repetate rânduri nevoia recunoașterii rezultatelor
Celui de-al Doilea Război Mondial, pe care se bazează și autoritatea ONU;
printre altele, o astfel de clauză apare și în Declarația Comună a Rusiei și
Chinei privind relațiile internaționale în „noua eră”.
Dar ce nus-ar deduce din remarca lui Brende este că, de fapt, între 1989 și 2025, ONU
s-a reformat deja, substanțial, încercând să inducă și o „nouă ordine mondială”
– liberal-globalist-super-centralizată. O reformă revoluționară de-a dreptul,
formalizată prin „parteneriatul strategic” încheiat de ONU și WEF în 2019, pe
care nicio țară membră nu l-a semnat și care tinde să transforme omenirea după
modelul Agendei 2030 combinat cu „stakeholder capitalism” (parteneriate public-private în care averile publice sunt supte în proiecte private sub variate pretexte).
În plus, a apărut,
totuși, BRICS. Din care fac parte țări cu importanță economică și militară
majoră. China a dat emoții SUA în materie de IA la acest început de an; s-a
spus că e vorba de un „nou moment Sputnik”. Indonezia, cea mai mare țară musulmană, în termeni de populație, tocmai a aderat la BRICS.
Etc.
Astfel că, în
final, afirmația lui Brende, că ultimii treizeci de ani ar fi fost o etapă de
continuitate, fără tulburări majore, la nivelul „ordinii mondiale”, nu se
verifică. Dar cea că 2025 e un moment de turnură, cam da. Numai lectura, de
câteva luni încoace, a titlurilor de ziar, în care apar tot mai des nume de
țări – mari, mici – mie îmi spune că „jungla geopolitică” a cam revenit, în
detrimentul supei de acronime a structurilor supra- și trans-naționale cu care
ne-am înecat în ultimii ani.
Revenind la 2025:
poate fi turnura la care se referă Brende o reformare majoră a ONU, de astă
dată publică, asumată și pusă în discuția țărilor? Nu știu. Poate.
Sau poate fi chiar
o înlocuire a ONU cu o organizație mai performantă – dacă Elon Musk găsește
ideea retragerii din ONU (după retragerea din OMS) destul de tentantă încât să
convingă SUA să facă acest pas… cine știe? Dacă e Elon acolo, pariul meu e că
se va chema ceva cu „X”.
Revoluție sau
contrarevoluție umanistă?
În fine, seria
1918-1945-1989-2025 mai poate însemna ceva. 1918 a marcat începutul unei etape
ideologice complexe în istoria Europei, în care cele două fructe perverse ale
umanismului liberal au luat amploare: umanismul socialist (în care omul fără de
Dumnezeu rămâne măsura tuturor lucrurilor, dar reprezentat de instituții
colectiviste și totalitare) și umanismul evolutiv (în care omul e, teoretic,
centrul universului, dar numai atunci când vorbim de indivizii excepționali;
restul sunt sclavi).
Umanismul liberal
a rămas în Occident, cel socialist s-a instalat în Rusia, distrugând-o și
creând URSS, iar cel evolutiv și nietzschean a cuprins în principal Germania.
Al Doilea Război
Mondial a opus cele trei forme de umanism, dar mai ales, și mai feroce, extremele:
socialism și fascism. După război, lumea s-a împărțit, în mare, în blocul
vestic, liberal, și cel estic, socialist, care s-au confruntat în cadrul
Războiului Rece. Resturile ideologiei umanist-evolutive (fasciste) au rămas
presărate, ici-colo, printre elite, dar ăsta e alt subiect.
La 1989, a căzut
blocul estic, iar Francis Fukuyama anunța curând după victoria întru eternitate
a liberalismului. Moartea istoriei. Pe acest platou de certitudini, simțindu-se
lipsit de un oponent, liberalismul a început să abereze, împrumutând diverse
trăsături de la alternativele lui extremiste – atât socialiste, cât și
nietzscheene – și devenind globalist.
Peste toate, liberalismul
globalist a devenit dominat de ideea de a croi omul și lumea după un anume
proiect, departe de datele lor naturale și chiar împotriva acestora. Acest
proiect profund ocult a pătruns întâi în laboratoarele de științe sociale și în
marile instituții internaționale pentru a deveni, în câteva decenii, un colosal
program de inginerie socială la nivel planetar, exprimat azi prin agenda
ONU-WEF.
Implicațiile
spirituale ale acestui proiect milenarist sunt ceea ce se cheamă „noua religie
mondială”.
Elitele globaliste
au reușit să atragă în proiect, prin „educație”, o strat subțire de populație,
mai ales din orașele mari și centrele universitare, mai ales în Occident. Îl
ascultam recent pe Elon Musk la CPAC spunând că, tot uitându-se pe cine plătea USAID – ce oameni, ce idei, ce
organizații – și-a dat seama că „stânga progresistă” nu prea există – dacă nu o
plătești.
Pe de altă parte,
vaste populații nu încap în proiect – nici numeric, nici identitar. Cei mulți,
de peste tot din lume, care țin la tradițiile lor, care își iubesc familia,
țara și civilizația și se opun înregimentării în planurile de reformatare a
Creației, sunt eliminați din discurs cu etichete calomnioase.
Una din ele este
„fascist” – o etichetă inventată de laboratoarele de inginerie socială ale
Școlii de la Frankfurt.
2025 poate fi anul
în care umanismul suferă o nouă transformare. Vântul schimbării bate peste tot
în lume și este foarte puternic în Europa. În America, l-a adus deja la putere
pe Trump. Ce pare că face acest vânt, deocamdată, este că schimbă elitele
existente, compromise, cu oameni care par, cel puțin, că răspund dorințelor
populației (de unde și termenul deloc peiorativ de „populiști”). Iar dorințele
populației sunt, punct cu punct, împotriva proiectului globalist.
Oamenii se vor
reprezentați – în credințele lor, în istoria lor, în tradiții; fantoșele
produse de Young Leaders nu corespund. După decenii în care între popoare, pe
de o parte, și elite și planurile lor, pe de alta, s-a căscat tot mai mult un
abis, oamenii simt că le sunt distruse civilizațiile, călcate în picioare.
Sunt criticați că
vor voievozi? Că le atribuie și le cer să împartă cu ei aceeași credință? Asta
e temelia civilizației creștine. Nu s-a inventat nimic mai bun până acum. Odată
ce l-au găsit pe acela, nimic nu îl mai poate da deoparte – din inima lor ori
din fruntea lor.
Poate va urma o
revoluție – pe firul unei anumite logici, ar putea fi revoluția transumanistă;
dar asta ar lăsa în urmă exact pe cei despre care am vorbit până acum. Ar fi
revolta finală a elitelor; apoteoza liberal-globalismului. Ultima lovitură dată
civilizației și omului făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, omul care
a creat civilizația.
Sau o
contrarevoluție, după un secol de derive și decenii de exces – o
contrarevoluție care să recupereze ce e mai bun din umanism. De exemplu, în
plan politic, democrația. De exemplu, în plan social, dreptul la liberă
expresie.
Oameni ca epitomă
În felul ei
misterios, istoria ne face aluzii prin oameni. Elon Musk ar putea fi văzut ca întrupare a revoluției transumaniste –
deși ar fi, poate, un pic nedrept. Deocamdată, pare că se bucură fantastic de
simpatia populară și-i place, vizibil, să facă lucruri bune.
Vice-președintele
SUA, J.D. Vance, însă, poartă alt mesaj: un mesaj recuperator, al pasului
înainte făcut fără a uita niciodată ce este înapoi.
Vance vine din
ceea ce s-ar cheamă „America profundă” – este un hillbilly, fiu de
muncitori din acea pătură a societății americane care, după ce a ridicat, cu
sacrificii enorme, țara pe umeri – în agricultură, în minele de cărbune, în
oțelării, în război – s-a trezit abandonată, alienată, săracă și batjocorită în
așa-zisa „Rust Belt” – centura de rugină a Americii. Ai lui Vance sunt, par
excellence, „deplorabilii” pe care îi scuipa Hillary Clinton.
Cartea
autobiografică a lui Vance, Hillbilly Elegy, a fost bestseller în SUA
pentru că prezintă o poveste de succes a Visului American: după o copilărie
extrem de grea, Vance a petrecut patru ani în Marine Corps, a fost admis la
Yale și, mai departe, a intrat în zona Silicon Valley – dar venind dintr-o cu
totul altă direcție decât un Musk sau un Thiel.
Mi s-a părut
extrem de relevant că Trump a ales să le transmită elitelor globalist-europene,
la München,
mesajul că au luat-o pe arătură prin Vance, nu prin altcineva. Ideea că unul ca
Vance — căruia îi punea maică-sa Coca Cola în biberon, al cărui bunic a muncit
o viață la oțelărie și a cărui munte de bunică umbla cu pistolul încărcat în
buzunarul de la capot – i-a explicat Ursulei von der Leyen că lumea ei s-a cam
terminat mă umple de-o veselie teribilă.
Și-atunci, ca să
închei – ce va fi? Nu știu; probabil că nu știe nimeni. Piesele încă nu s-au
așezat. Vedem doar prin ceață, în chip întunecos. Dar istoria n-a murit și în
ea găsim jaloane mai mari, mai concrete: 1918, 1945, 1989… 2025?
Source URL: https://www.activenews.ro/opinii/Istoria-n-a-murit.-Istoria-se-intoarce-%E2%80%93-De-ce-2025-va-fi-un-an-crucial-195622