ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!

Asistăm la o falie care se
adâncește rapid între America și Europa. De asemenea, dezbinări tot mai toxice subminează
coeziunea Europei. Mai poate fi vorba de o Alianță Occidentală?

Un editorial de Frank Furedi,
publicat de The European Conservative, pe care l-am tradus pentru cititorii ActiveNews.

*

Dintr-odată, totul a devenit
cât se poate de clar. Există foarte puține lucruri care mai țin împreună ceea
ce se numea lumea occidentală.

Venirea la putere a
președintelui Trump din 2025 a accentuat tendința de fragmentare a
occidentalismului global. America privește spre interiorul său, iar o Europă
mult prea ignorată știe că fragilitatea și slăbiciunea sa au devenit vizibile
și evidente.

Conflictul actual dintre
Europa și America nu se reduce la abordări contrastante privind invazia Rusiei
în Ucraina. Nu este vorba nici de un simplu conflict privind taxele vamale și
comerțul.

Da, asistăm la afirmarea
fermă a interesului american, însă dinamica aflată în joc nu este doar ultima
versiune a poziționării concurențiale obișnuite între diferite puteri.

Recenta dezvăluire a
presupusei discuții dintre înalți funcționari ai administrației americane pe
platforma Signal a arătat că nu este vorba doar de o banală încălcare a
normelor de securitate.

Modul în care a avut loc
dezvăluirea și atitudinile exprimate de participanții la discuție au indicat că
ceea ce era cunoscut sub numele de Occident sau Alianța Vestică a devenit ceva
golit de orice conținut substanțial.

Tonul de dispreț pe care
participanții la discuție l-au avut la adresa Europei și a europenilor este
mărturia unei rupturi culturale grave între cele două continente.

Nu este nici o îndoială că o
parte a elitelor europene are sentimente similare față de verii lor americani
„neciopliți” din administrația Trump.

Este dificil de prezis cum
va evolua această dramă și dacă se va ajunge până la un familicid occidental.
Trebuie să mai fi rămas câteva minți lucide, iar ruptura geopolitică dintre
cele două continente se desfășoară în paralel cu un conflict cultural
fundamental în toate sectoarele lumii occidentale.

Totuși, rezultatul
confruntării dintre Europa și America nu va fi determinat în întregime de
principalii protagoniști. Există forțe puternice la nivel mondial care
contribuie la intensificarea rivalităților politice și economice.

Poziționarea strategică
indusă de această situație anunță o nouă eră a realpolitik – una în care
principalii actori sunt din ce în ce mai puțin susceptibili să fie inhibați cu
privire la proiecția deschisă a puterii lor militare.

Desigur, China, Rusia și
India sunt gata să profite de orice oportunitate oferită de consecințele
confruntării din sânul occidental.

Problema nu este doar
detașarea SUA de Europa, ci o rupere de convențiile de după cel de-Al Doilea
Război Mondial, care au oferit cadrul pentru derularea relațiilor
intra-occidentale.

De multă vreme, NATO este
menținut artificial în viață. Acum, Washingtonul a decis să îl deconecteze de
la aparate.

Este important de remarcat
faptul că aparenta indiferență a lui Trump față de soarta NATO și dezinteresul
său de a continua să trateze Europa ca pe un partener serios erau previzibile.
Liniile generale ale situației actuale au fost trasate de administrația Biden
în săptămânile care au precedat invazia Rusiei în Ucraina, în 2022.

Într-adevăr, în lunile
premergătoare invaziei Rusiei, liderii europeni au fost reduși la rolul de
figuranți. Statele Unite și Rusia, Biden și Putin au fost actorii principali.

Ei au fost cei care s-au
angajat în manevre diplomatice semnificative, nu liderii Franței sau Germaniei.
Astfel, atunci când Washingtonul a decis în mod unilateral să trimită 3.000 de soldați
suplimentari în Polonia și România, în februarie 2022, nu s-a consultat în nici
un fel cu Uniunea Europeană.

Un titlu din New York Times,
din ianuarie 2022, descrie bine marginalizarea UE: „SUA și Rusia vor discuta
despre securitatea europeană, dar fără europeni”
.

În articol se afirmă:

„Faptul inevitabil este că
atunci când Statele Unite și Rusia se vor întâlni luni la Geneva pentru a
discuta despre Ucraina și securitatea europeană, europenii nu vor fi acolo.

„Iar atunci când NATO se va
întâlni miercuri cu Rusia, Uniunea Europeană, ca instituție, nu va fi prezentă –
deși 21 de state sunt membre ale ambelor grupări.”

La momentul respectiv, New
York Times a relatat că aceste discuții bilaterale au reînviat „vechile temeri
că cele două puteri ale Războiului Rece vor încheia un acord pe cont propriu”
.

Fostul șef al politicii
externe a UE, Josep Borrell, își exprimase anterior îngrijorarea cu privire la
abordarea autoritară a SUA și a Rusiei.

„Nu mai suntem în epoca
Ialta, când marile puteri s-au întâlnit în 1945 pentru a împărți Europa
postbelică”
, a spus el. Uniunea Europeană „nu poate fi un spectator”, a continuat
el, în timp ce Statele Unite, NATO și Rusia discută despre securitatea europeană.

Însă, pe măsură ce invazia
din Ucraina s-a desfășurat, tocmai asta a fost Europa – un spectator.

În prezent, UE este rareori
invitată în teatru și face eforturi mari pentru a obține măcar statutul de spectator.

Incapacitatea elitelor
europene de a face față realităților contemporane este realmente tristă. Să luăm
ca exemplu declarația recentă a fostului prim-ministru al Olandei și actual
secretar general al NATO, Mark Rutte. Acesta s-a lăudat în fața unei audiențe,
la Varșovia că:

„Aliații NATO reprezintă
jumătate din puterea economică și militară a lumii. Două continente, 32 de națiuni
și un miliard de oameni.

„Împreună, în NATO, Europa
și America de Nord sunt invincibile.

„Astăzi, și în viitor.
Așadar, miliardului nostru de oameni le spun următoarele:

„Fiți siguri.

„Legătura transtatlantică
este puternică.

„Și, da, vom face din NATO o
alianță mai puternică, mai corectă și mai letală.

„Acesta este modul în care rămânem
cu toții în siguranță într-o lume tot mai periculoasă.”

O legătură transatlantică
puternică? Serios?

Declarația ridicol de
optimistă a lui Rutte servește ca o tristă amintire a persistenței stării
cronice de amăgire care îi afectează pe stăpânii politici lipsiți de imaginație
ai UE.

Aceasta indică faptul că, cel
puțin pe partea europeană a Atlanticului, elitele conducătoare continuă să nege
realitatea și să evite să își pregătească țările pentru a face față
provocărilor reprezentate de ordinea mondială în desfășurare.

CU ZILELE NUMĂRATE

Este evident că, de multă
vreme, Alianța Occidentală are zilele numărate. Războiul Rece dintre lumea
liberă și cea totalitară a oferit Vestului o coeziune fără precedent.

Însă a fost o coeziune care
s-a bazat pe superioritatea morală de care s-a bucurat în raport cu profund
vicioasa Uniune Sovietică.

A fost o formă negativă de
autoritate morală, bazată pe contrastul cu un sistem politic inferior moral.

Odată ce Uniunea Sovietică
s-a dezintegrat și Războiul Rece a luat sfârșit, Occidentul a trebuit să
găsească în interiorul său resursele morale pentru a dobândi legitimitate.

Faptul că sfârșitul
Războiului Rece, în 1991, se va dovedi o binecuvântare amestecată a fost
recunoscut la momentul respectiv de observatorii avizați.

Imediat ce Războiul Rece s-a
încheiat, a apărut o nostalgie față de certitudinile și claritatea morală oferite
de o lume divizată între bine și rău.

Fostul diplomat și influentul
economist John K. Galbraith a scris:

„Un fapt greu de înțeles este
că, în ultimii 45 de ani, aproape o jumătate de secol, nimeni nu a fost ucis,
exceptând accidentele, într-un conflict între țările industriale bogate și
relativ bogate de pe glob – adică între țările capitaliste… și cele care se prezentau
ca fiind comuniste”.

Regretele lui Galbraith
pentru vremurile bune ale Războiului Rece au fost reluate în Financial Times:

„Ușurarea Occidentului de a
fi pus capăt Războiului Rece este istorie. Ea a fost înlocuită de temerile
legate de instabilitatea politică și de conștientizarea faptului că integrarea
Europei de Est, ca să nu mai vorbim de Uniunea Sovietică, în economia mondială
ridică dificultăți de o complexitate de neimaginat până acum.”

„De ce în curând ne va fi
dor de Războiul Rece”
a fost titlul unui eseu influent publicat de cercetătorul
în relații internaționale John J. Mearsheimer, în The Atlantic, în august 1990.

Probabil cel mai influent susținător
al școlii realiste de relații internaționale, Mearsheimer a înțeles că Războiul
Rece doar a suprimat, nu a rezolvat unele dintre conflictele care au bântuit
continentul european în epoca anterioară.

El a remarcat:

„Cu toate acestea, s-ar
putea să ne trezim într-o zi deplângând pierderea ordinii pe care Războiul Rece
a dat-o anarhiei relațiilor internaționale. Pentru că anarhia sălbatică este
ceea ce a cunoscut Europa în cei patruzeci și cinci de ani ai acestui secol,
înainte de Războiul Rece, iar anarhia sălbatică – războiul lui Hobbes, al
tuturor împotriva tuturor – este o cauză principală a conflictelor armate.

„Cei care cred că
conflictele armate între statele europene sunt acum excluse, că cele două războaie
mondiale au eliminat toate războaiele din Europa, proiectează un optimism
nejustificat asupra viitorului.

„Teoriile păcii, care stau
implicit la baza acestui optimism sunt construcții extrem de superficiale.”

Mearsheimer a adăugat că:

„Perspectiva unor crize
majore, chiar a unor războaie, în Europa este probabil să crească dramatic,
acum că Războiul Rece se retrage în istorie.”

Treizeci și cinci de ani mai
târziu, este evident că anii de după Războiul Rece s-au dovedit neprietenoși
pentru cei care doreau să mențină Alianța Occidentală.

Dar nu este vorba doar de
NATO. Este important să remarcăm că ceea ce a unit Occidentul nu au fost doar
obiective strategice pragmatice. Nu a fost doar un pact de apărare. Nici
Occidentul de după 1945 nu putea fi echivalat cu un imperiu american.

Exista, de asemenea, o moștenire
morală și intelectuală comună – un sistem de valori care depășea frontierele
naționale și pe care nici măcar Hitler sau Stalin nu l-au putut submina și
distruge în întregime.

Occidentul – sau civilizația
occidentală – a avut întotdeauna o cultură internă diversă, dar, cu toate
acestea, a demonstrat întotdeauna capacitatea de a se înnoi.

De-a lungul istoriei,
Occidentul a fost afectat de diviziuni, cum ar fi împărțirea Imperiului Roman
în două jumătăți: de Vest și de Est.

Aceasta a fost urmată de
ruperea Bisericii Creștine dintre ramura Romano-Catolică și ramura Ortodoxă de
Est.

Divizarea ulterioară a
creștinismului occidental, odată cu Reforma, a dus la secole de conflicte
sângeroase între protestanți și catolici.

Bilanțul teribil al
conflictelor ideologice sângeroase din secolul XX i-a făcut pe numeroși
comentatori să facă aluzii sumbre la iminentul declin al civilizației
occidentale.

Cu toate acestea, Occidentul
și moștenirea sa istorică au supraviețuit cumva.

Putem să fim optimiști cu
privire la faptul că Occidentul mai posedă încă puterea de regenerare necesară
pentru a limita efectele corozive ale dezbinărilor pe care singur și le-a
provocat?

Este posibil, dacă suficient
de mulți oameni aflați în poziții de influență înțeleg că actuala situație dificilă
cu care se confruntă Occidentul, nu este doar geopolitică, ci și culturală.

Fiecare societate
occidentală se confruntă cu un conflict cultural intern, între cei care doresc
să se distanțeze de moștenirea civilizațională a societății respective și cei
care doresc să o păstreze.

Câștigarea acestui conflict
împotriva contestatarilor moștenirii culturii occidentale este condiția
prealabilă pentru a da sens ideii de Occident în secolul XXI.

După ce a rătăcit drumul,
Occidentul mai are o șansă să revină asupra propriilor pași și să învețe să trăiască
cu sine însuși.

Dacă nu, China și alții
așteaptă în culise.