ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!

„Credința mea
cea mai sinceră este că Europa nu este o fermă în care trebuie să lucrăm toți;
este o stare de spirit, este o sumă de valori morale, spirituale și
democratice: Europa înseamnă libertate de expresie și respect lucid […] față de
tradițiile fiecărei culturi
…”

Eugen Simion,
revista Secolul 20 (1999/2000)

Dacă asculți,
zilele astea, vociferările și campaniile online isterice pro-Uniunea Europeană
și te uiți la agitația spasmodică de stegulețe albastre, ai spune că România e
în prag de alegeri pentru Bruxelles, nu pentru București. Și că ar fi pentru
prima dată pe traseul nostru milenar, ca țară, când oamenii își pun întrebări
legitime despre viitor.

Nu e prima dată,
firește, dar pare că azi, mai mult decât alte dăți, această reacție populară
firească trezește panică și chiar furie printre cei care, în ciuda furtunii
care bântuie geopolitica mondială – zgâlțâind și Uniunea Europeană din țâțâni –
vor să creadă că totul e zidit în piatră, clar stabilit, imuabil.

Dincolo de
faptul că nu e – nimic nu e zidit în piatră și imuabil în politică, iar istoria
își vede de treaba ei, lucru pe care, poate, unii agitatori de beculețe sunt
prea tineri să și-l aducă aminte – ce mă frapează este ferocitatea, disprețul
și ura cu care se zbiară la mulții oameni care, până la urmă, sunt, potrivit
Constituției, legilor, și chiar pretinselor „valori europene”, îndreptățiți la
opinia lor; și nici nu poți spune c-o fac din capriciu, câtă vreme toți știm că
trăim vremuri grele, iar orizontul nu-i deloc roz.

Înțelegerea mea
este că nu avem în țara asta o mișcare propriu-zis anti-Uniunea Europeană, ci,
mai degrabă, oameni care au critici la adresa direcției în care această
organizație dă semne limpezi că merge, sub conducerea actuală.

Care direcție,
fiind noi situați geografic unde suntem situați, ne poate afecta mai mult
decât, să zicem, pe parizieni sau pe madrileni – deși, per total, suntem cu
toții cam în aceeași găleată.

Care direcție,
în plus, și mai important, a deviat mult de la proiectul inițial al Uniunii
Europene – cel puțin așa cum a fost el prezentat populației și la care România
a aderat.

Românii nu sunt
singurii europeni îngrijorați de această evoluție; francezi, germani, italieni, spanioli, greci – ca să dau numai câteva exemple, exprimă temeri
similare.

Iar britanicii,
după cum se știe, au făcut pasul afară acum câțiva ani; faptul că actualul
guvern laburist (extraordinar de nepopular) încearcă să răstoarne cu totul acel vot, în colaborare cu
Comisia Europeană, ar trebui să dea de gândit oricui vrea să trăiască într-o
democrație.

Și ar mai trebui
să dea de gândit și celor care se uită cu teamă la legislația
aberantă
 care se adoptă în Marea Britanie și care, în cazul că
Brexitul va fi anulat, ar putea intra în circuitul judiciar al Uniunii, prin
mecanismele existente, fără a mai trece, neapărat, prin parlamente.

„Uniunea
Europeană este pace, democrație, prosperitate” – bilanț 2025

Un articol
recent apărut în presa franceză remarcă: „De la o promisiune de pace,
democrație și prosperitate, eșuăm azi într-un marasm al războiului,
supravegherii și recesiunii”:

„Pacea.Ea ar fi trebuit să fie baza tuturor lucrurilor, fundamentul construcției
europene în raport cu tragedia Celui de-al Doilea Război Mondial. […]

Azi,
UE este în război cvasi-deschis contra Rusiei și promovează o intervenție
directă în Ucraina, în condițiile în care SUA ar vrea să negocieze pacea cu
rușii. Ce poate fi o mai splendidă reușită a diplomației europene decât să
sponsorizeze un conflict care ar putea declanșa Al Treilea Război Mondial și
sfârșitul nuclear al civilizației.

Așadar,
pentru conducerea Uniunii Europene, pacea înseamnă război.”

Vorbind, mai
departe, despre democrație, autorul, Jean-Paul Foscarvel, spune:

„Democrația. Democrația
era, pe vremuri, replica dată sferei sovietice. […] La ei era dictatură,
protejată de un zid al rușinii; la noi, se punea în scenă o epocă a libertății.
Cadrul fiind definit de tratatele de la Maastricht și, apoi, de constituție.”

Dar ceva a fost
putred de la început în această construcție, remarcă Foscarvel:

„Comisia,
care este numită, nu aleasă, este cea care propune reglementările unui
parlament care este ales, dar nu are capacitatea de a crea el însuși
legislație. Ciudat parlament, lipsit de inițiativă legislativă, și care aprobă
propunerile Comisiei Europene cu majoritate simplă, dar are nevoie de
majoritate specială ca să le respingă.”

Asta dacă
Parlamentul European nu este ignorat cu totul, așa cum încearcă președinta
Comisiei Europene să facă acum, pentru aprobarea unui împrumut colosal de 800
de miliarde de euro în vederea înarmării (proiectul ReArm Europa) – și cum s-a făcut și pentru măsuri
din timpul zisei pandemii. Altfel spus, acolo unde chiar contează, Parlamentul
European, și-așa lipsit de putere, este complet ocolit.

Este o
construcție contrară principiului separării puterilor. Comisia Europeană decide
ce anume și cum se legiferează, pune în executare legile și sancționează
statele membre care nu „corespund exigențelor”.

Dau un exemplu
curent de legislație pe care o propune Comisia Europeană și cam care este
procesul decizional: în pregătirea „strategiei LGBT pentru 2026-2030” (asta lipsea; în rest,
totul este perfect stabilit și merge bine), se organizează acum „consultări
populare”.

Minunat, veți
spune; democratic. Da, numai că, de fapt, „consultarea”, nu e o consultare, ci
o invitație adresată membrilor „comunității” respective de a oferi probe (call for evidence) ale „discriminării împotriva persoanelor
lesbiene, gay, bisexuale, transgender, non-binare, intersex și queer”. În alți
termeni, este o preconstituire de probe pentru o strategie și niște
reglementări deja pregătite, iar nu un efort democratic de a afla ce gândesc
cetățenii europeni non-minoritari despre aceste politici.

Un alt exemplu:
mare scandal la UE pentru că, s-a descoperit, ONG-uri care făceau lobby pentru
politicile „climatice” la Bruxelles și în capitalele statelor membre ar fi fost
sponsorizate chiar de UE, din banii contribuabilului european. Scandal care, ca
și altele, dă semne că va fi mușamalizat.

Alt exemplu: UE
finanțează organizațiile „progresiste”, dar închide ușa în nas bisericilor.

Ce democrație
este aceea în care popoarele sunt ocolite? – se întreabă autorul articolului,
reamintind că francezii și olandezii au respins constituția europeană – motiv
pentru care niciun alt popor european nu a mai fost întrebat.

În prezent,
spune Foscarvel:

„A
apărut un întreg sistem de control, cenzură, sancțiuni, represiune contra celor
care se opun unei viziuni despre democrație redusă la buna funcționare a pieței
capitaliste în numele democrației […] Piața însăși, alfa și omega Uniunii
Europene, nu mai este liberă, ci complet controlată.

Astfel
că nu mai există libertate pentru cetățean în termeni de politică, fie că
vorbim de opțiunile electorale, fie chiar și de gândirea liberă, dar nici
pentru actorul social al libertății de alegere în ce privește producția și
consumul. Totul este complet controlat și supravegheat.”

Cât despre
prosperitate, alt „pilon” al Uniunii Europene, autorul enumeră efectele
dezastruoase pe care restricțiile birocratice impuse de UE, privatizarea
forțată a serviciilor publice, moneda comună le-au avut și le au asupra
nivelului de trai al europeanului de rând și a drepturilor lui sociale, care
s-au „evaporat progresiv”:

„Astăzi,
odată cu războiul, care privează UE de gaze – rusești, drept e, dar ieftine –
combinat cu exigențele impuse asupra propriei producții de energie, prețurile
la energie au explodat, pe fondul unei rețele de distribuție care stă în pragul
colapsului… Marile întreprinderi producătoare fie s-au închis, fie s-au mutat…”

Foscarvel
încheie astfel:

„Prăbușirea. Nimic
nu este inexorabil, dar, dacă Uniunea Europeană continuă pe această
traiectorie, vom ajunge la catastrofă.

De
ce, în loc să redreseze cârma, UE insistă să prelungească și să accentueze
efectele politicilor sale? De ce nu-și repune în discuție deciziile
catastrofale?

Pur
și simplu pentru că elita europeană are întotdeauna dreptate. Sunt oameni cu
funcții înalte, de răspundere; au făcut studii scumpe pe la școli elitiste,
provin din medii privilegiate, au puterea de a decide fără a putea fi
contestați și sunt înconjurați de un sistem de comunicare care le este cu totul
loial. Nu primesc niciun semnal care să le indice că ar fi făcut cea mai mică
greșeală. Sunt protejați de orice critică posibilă. Cât despre oamenii care
încearcă să se revolte, aceștia nu sunt decât niște ignoranți fără creier și
dinți, deplorabili incapabili de orice altceva decât decizii proaste.”

Aroganță
distructivă și autodistructivă despre care scriam și eu într-un articol
recent
.

Vocile
nuanțate ale lucidității

Pe vremuri,
părinții mei aveau întreaga colecție a revistei Secolul 20,
devenită, între timp, odată cu vremurile, Secolul 21. Numărul din
octombrie-decembrie 1999/ ianuarie-martie 2000 este ultimul pe care l-am
cumpărat. Se intitulează „Europele din Europa”.

Era perioada în
care România făcea eforturi să fie primită în Uniunea Europeană. Eu și toți
tinerii pe care îi cunoșteam pe atunci ne doream mult să fim „în Europa”.
Crescuserăm cu admirație, cu iubire, cu nesaț de Europa, de care fuseserăm pe
nedrept despărțiți. Am citit acea revistă atunci; o recitesc azi cu alți ochi.
Articolele sunt în continuare relevante – iar lucrul cel mai important pe care
îl remarc este nuanța, distanța inteligentă, incursiunea istorică – lucruri
care azi au dispărut complet din dezbaterea publică. Astăzi avem un cor de
sloganuri atât de stupide, un efort de propagandă atât de vizibil, încât ar
discredita orice subiect.

Într-un articol
publicat în acea colecție sub titlul „Europa. Ieri, azi, mâine”,
profesorul Virgil Nemoianu se declara preocupat de construcția numită Uniunea
Europeană, pe care o analiza în aspectul ei „exterior”, dar și în cel
„interior”.

Constatând că
Europa de Vest a devenit subsumată Statelor Unite ale Americii și că „economic,
cultural, civilizațional, această Europă înseamnă nimic sau puțin”, fiind
aliniată cu supunere „ordinelor de la Wall Street, de la Hollywood, de la
Pentagon”, autorul remarca:

„Într-un
cuvânt, nu văd niciun motiv pentru a crede că «unificarea Europei» ar putea
duce la constituirea unui centru de putere alternativ, adică de a înmulți și de
a întări pluralismul planetar.

Dimpotrivă,
unificarea aceasta vrea să se întindă, cu binele, dacă se poate, dar cu
brutalitate neînfrânată, la nevoie, peste alte zone ale Europei și Asiei, să
impună «valori» care nici măcar nu-i sunt întru totul proprii.

Iată
deci că din punct de vedere exterior, nu prea avem motive de optimism în ce
privește o «renaștere» a culturii și/sau civilizației europene”.

Comentariu și
mai pertinent astăzi, când Uniunea Europeană dă semne de ruptură cu Statele
Unite ale Americii – din motive de nealiniere politică și ideologică cu
administrația Trump – fără a avea, însă, pare-se, vreo alternativă viabilă; pe
niciun plan. Cel puțin, nu una care să respecte drepturile și libertățile
cetățenilor – lucru pe care noi, toți europenii, am fost umiliți să-l auzim din
gura vicepreședintelui american, J.D. Vance,
la München
, în februarie 2025.

O cacofonie de
inițiative economice, politice și militare care de care mai amenințătoare, mai
nefezabile și mai abandonate a doua zi umple zilnic primele pagini ale ziarelor
de trei luni încoace. Toate aceste inițiative presupun sacrificii enorme din
partea populației – pe plan economic, financiar, în termeni de drepturi și
libertăți individuale. Opt sute de miliarde împrumut pentru ReArm, alte 800 sau mai multe pentru proiectul
economic al lui Mario Draghi
, alte nu știm câte zeci, sute de miliarde
pentru „Scut”
și restul cazematei
 în care tot noi vom trăi.

Ce se va adopta,
care dintre proiecte, pe ce bani, cu ce efecte pentru suveranitatea națională
și libertățile individuale, e neclar în această atmosferă de surdă
degringoladă, în care toată lumea pare să știe că împăratul e gol, dar speră,
cumva, că nimeni altcineva nu a observat și continuă să-i admire hermina.

Un lucru pare,
totuși, cert: anumite politici care s-au dovedit păguboase – pe alocuri,
catastrofale – continuă. De exemplu, raportul Draghi vede „decarbonizarea” ca element fundamental al „noii strategii
industriale europene”.

Până și un
globalist de prim rang ca Tony Blair a spus că această politică este o prostie
falimentară – ba chiar și că politicienii știu perfect acest lucru; dar ea
apare, în continuare, în proiectele Uniunii Europene.

Pare-se că, în
timp ce SUA încearcă, sub Trump, să se redreseze economic și să ușureze sarcina
fiscală pentru propriii cetățeni, UE vrea să devină ultima redută a
globalismului, pe modelul, deja compromis, al Marii Resetări și Agendei 2030
impuse de WEF și de ONU.

Mai nou, UE se oferă să angajeze „oameni de știință” aserviți
ideologiilor woke, cărora Trump le-a tăiat finanțarea, invitându-i
în Europa, să ne fericească pe noi.

Continuând
analiza pe planul intern al Uniunii, atunci, la anul 1999-2000, profesorul
Nemoianu scria:

„Aici,
de asemenea, opțiunile păreau două, ne spune bunul simț. Prima opțiune: O
Europă unită poate fi un acoperiș pentru o anumită «regionalizare» a Europei: o
federalizare autentică. […]

A
doua opțiune: Unificare în toată puterea cuvântului. Hai să stabilim încă un
nivel de birocrație opresivă peste cele de care avem și-așa parte; hai să
ștergem diversitățile locale (câte au mai rămas) și să stabilim o putere
centrală eliminatorie, cu severe comandamente.

În
care direcție merge Europa postfederalizată de azi? […] Tare mi-e teamă că
mintea dreaptă vede că direcția mărșăluiește spre a doua soluție, nu spre
prima: spre omogenizare silnică, iar nu spre carnavalul creator al
multiplicității.”

Comentariu
făcut, repet, acum 25 de ani; azi, se dovedește profetic. Nu știu dacă autorul
și-ar fi imaginat că se va ajunge la ce s-a ajuns astăzi; comentam, acum ceva
vreme, o rezoluție a Parlamentului
European care edictează, pur și simplu, o conștiință europeană
 –
nu un comportament juridic, nu un set de reglementări economice, ci conștiința „cetățeanului
european” apropo de propria istorie și identitate.

„Experții”
europeni, aleși pe sprânceană și adunați ciopor în jurul acestei rezoluții –
cum se face în sufocanta tehnocrație de la Bruxelles, ca să „informeze corect”
parlamentarii – notau, dezolați, că Europa de Est are anumite credințe,
percepții, tradiții istorice și, larg spus, „culturale”, diferite de cele din
Europa de Vest, unde procesul de omogenizare condus de UE este mult mai
avansat.

Constatau asta
și propuneau soluții nu de respectare a acestor diferențe – nu mai spun soluții
de canalizare a acestor resurse de vigoare, sănătate și creativitate în
beneficiul întregului continent – ci, dimpotrivă, de dizolvare, ocolire,
escamotare, stârpire, inclusiv prin forțarea unor programe de învățământ
antinațional.

Ceea ce mă aduce
la remarcile de final ale profesorului Nemoianu în acel articol vechi de un
sfert de veac, dar atât de curent:

„Constat
 însă că vorbim mai cu seamă despre Europa de Vest. Este o greșeală de
proporții! Căci dacă ne hrănim cu iluzia unei Europe care să continue să
înflorească sau care să renască într-un fel sau altul, atunci va trebui,
dimpotrivă, să ne îndreptăm ochii spre Europa Centrală și de Est. Unul dintre
motivele principale ale degringoladei istorice a Europei a fost, spuneam,
tocmai caracterul său incomplet, cu încăpățânare menținut, prin exploatare
economică, violență politico-militară (ea continuă, din păcate), viziuni
hegemoniste și schisme religioase.

Ei
bine, de ce să nu ne gândim mai curând la Europa rotunjită, ba mai mult, la
Europa în care partea dinamică și creatoare să-și vadă accentele mutate mult
mai la est… Europa de Est păstrează totuși în sine atașamentele comunicative cu
naturalul și spiritualul, nostalgia tradiționalismului, substraturi de «lume a
treia». Comunismul le-a reprimat pe toate acestea, dar în același timp, ca un
ghețar paleolitic, le-a și păstrat intacte. […]

Rănile,
buimăcelile, frustrările, refulările sunt temporare; potențialul neatins a
rămas abundent în «cealaltă jumătate a Europei». […] Meritele vestului european
vor rămâne încă multă, multă vreme nepieritoare și maiestuoase; recunoștința pe
care i-o datorăm se cuvine să rămână intactă. Dar o reînviere este, repet,
grozav de îndoielnică. Dacă într-adevăr, așa cum orice minte întreagă vrea să
nădăjduiască, viitorul planetei și al speciei noastre va fi unul al
pluralității, al heterogeniei, al diversității, atunci e preferabil să asistăm
la o deplasare a punctului gravității mai spre răsărit, mai spre sud, pentru a
asigura astfel echilibrele multiple la care (în secole trecute) știa și Europa
de Vest să participe, vioi și zămislitor.
”

Discurs perfect
lucid, în care se dă țării noastre, de exemplu, un loc onorabil în Uniunea
Europeană, un rol frumos de jucat, o recunoaștere a adevăratelor sale valori și
tradiții, ceva prețios de contribuit pentru un viitor comun înfloritor pe acest
continent.

Cât de mult se
dorește la centru acest loc și rol, cât de mult s-ar aprecia și recunoaște
valoarea pe care o aducem la masa comună rezultă, cred, cu vârf și îndesat, din
politicile de dezmembrare identitară pe care le impune azi birocrația de la
Bruxelles.

Suntem reduși la
piață de desfacere și bazin de forță de muncă ieftină dar competentă; și ar mai
și trebui să zicem mersi. Nu interesează pe nimeni acolo eroii noștri, istoria
noastră, bisericile noastre, credința, literatura noastră, limba noastră, tradițiile;
mai grav, birocrația Uniunii vrea să le uităm chiar și noi.

Trebuie să urâm
comunismul dar nu avem manuale școlare despre eroii români ai anticomunismului,
despre mucenicii și martirii români care au umplut pușcăriile. Istoria noastră
trebuie aruncată la coș ca greșită, rușinoasă – sau, în cel mai fericit caz, irelevantă:
ceva de care copiii noștri ar trebui să uite sau să se simtă jenați. Pentru că,
nu-i așa, ne-o spun chiar „elitele” noastre, suntem o cultură minoră, care,
dacă nu imită slugarnic, nu are loc la „masa celor bogați”.

Ce uită aceste
conștiințe adormite este că, fără acele sfinte ciolane de care e plin pământul
pe care călcăm, nu există nimic – nu avem trecut, nu avem nici viitor, așa cum,
mergând pe linia punctată trasată azi de la centru, ne-o sugerează deja
prezentul. Abia atunci, când vom uita de ai noștri, de noi, vom fi pleavă. Abia
atunci vom înceta să fim un mare popor.

Ni se spune că
nu suntem țară „care dă”, ci, mai degrabă, „care ia” de la Uniune. Depinde,
însă, ce e de dat și ce e de luat. Iar unele lucruri sunt mai importante,
infinit mai importante, decât banii. Alt lucru care se dorește degrabă uitat.

Ce
înseamnă european?

În aceeași
foarte instructivă și-acum revistă Secolul 20 din 1999/2000,
găsesc și un articol semnat de profesorul Eugen Simion, președintele Academiei
Române între 1998 și 2006, sub titlul „Definiția europeanului”. Nu am
niciun dubiu că, pe-atunci, când procesul de degenerare nu ajunsese la
magnitudinea de astăzi, nimic din cele scrise în acest articol nu ar fi părut
disonant sau controversat.

Profesorul
Simion definea „cine nu este un spirit european” – și anume,
cel care batjocorește următoarele „valori europene”:

„a)
Cine nu acceptă democrația, toleranța, cine crede că numai el are dreptate, iar
celălalt nu poate avea în nicio împrejurare dreptate – stă departe de orice
idee de Europa.

b)
Cine crede că poate exercita puterea, indiferent în ce domeniu public, fără a
accepta opoziția față de putere, diferențierea, contestarea, schimbarea […] nu
crede în valorile democrației și, deci, nu este un european. […]

c)
Fanaticii (prefer să le zic: fanatici corupți), procurorii morali, tipii
resentimentari, complexați, iritabili și intoleranți, gata să spurce orice
valoare și să denigreze marile modele culturale ale națiunii nu trăiesc în
Europa spiritului. […]

d)
Nu poate fi niciodată european cine detestă valorile românității și declară că
îi este rușine că e român. […]

e)
Nu-i și nu poate fi european cine vrea moartea miturilor naționale, mistifică
istoria națională și, profitând de poziția lui politică, vrea să elimine
modelele culturale. […]

f)
Dacă este om de creație, nu este european cine respinge pe față sau în ascuns
democrația valorilor și morala toleranței active. […]

g)
Elitiștii care practică intoleranța și își rotunjesc averile într-o lume
culturală care crapă de foame și nu se poate exprima în chip normal nu sunt
decât geografic europeni, sunt în realitate niște cinici lacomi și înfumurați,
foarte primejdioși pentru că falsifică ideea de elită care este justă și
necesară într-o societate. […]”

Dacă n-ar fi
tragic, ar fi aproape comic – în zona burlescului: toate cele de mai sus
definesc azi aripa autoproclamat „pro-europeană”. De fapt, o aripă pro-Uniunea Europeană,
ceea ce, pare-se, nu se înțelege că e altceva. Și nu pro-UE în general, cum
este, probabil, mare majoritate a populației din Europa, ci pro-UE în
configurația ei actuală – condusă de o elită rapace și incompetentă care
bifează absolut toate punctele „anti-europenismului” enumerate mai sus, dar
pretinde, cu insuportabilă aroganță, că este însăși întruchiparea „valorilor
europene”.

Accident
sau destin?

Nu pot decât să
salut textele citate mai sus; o fac cu nostalgie. Erau vremuri când așa ceva se
mai scria, se mai gândea; când nuanța, luciditatea, interesul național,
respectul pentru istoria și cultura naționale transpăreau din scrierile
elitelor noastre. Astăzi, nu ar fi – ca să mă exprim eufemistic – de bonton.

Motiv, printre
altele, pentru care-mi pun întrebarea: Dar, oare, ce s-a întâmplat cu UE este
un accident, sau este evoluția pe un traseu urzit de la facere?

O analiză
istorică ar fi prea lungă să-ncapă aici. Mă opresc asupra unui simbol al
Uniunii Europene, care pune problema in nuce: Răpirea Europei. Este
un simbol semi-oficial, dar folosit de UE cu frecvența cu care alții își pun pe
pereți covor cu altă răpire celebră, cea din Serai: statuie în fața clădirii Consiliului UE, la
Bruxelles; statuie la Strasbourg, la Parlamentul European, mozaicuri,
fresce, timbre, monezi etc.

Povestea o știe
oricine (deși, sincer, habar nu am dacă azi, la școală, se mai citesc Legendele
Olimpului). Europa, care era o prințesă feniciană, culegea într-o zi flori pe o
pajiște cu prietenele ei. I-a atras atenția un taur alb din cireadă. S-a apropiat,
l-a mângâiat, s-a urcat pe el. Taurul a luat-o la goană cu Europa-n spinare. Ea
a strigat, pentru posteritate: „Minciună! Minciună! Minciună!”; dar era prea
târziu. Taurul a dus-o înot până în Creta, unde i-a zis cine era; previzibil:
nesătulul de Zeus. Fapta era deja consumată. Nu i-a spus, însă, și că era deja
însurat; când a aflat, Europa a vrut să se sinucidă aruncându-se-n mare. A fost
salvată de Afrodita.

The
New Federalist
 se
întreba, acum câțiva ani, care poate fi semnificația acestui mit pentru Europa modernă:

„…
nu este violarea Europei o poveste cam ciudată să devină simbol al Uniunii
Europene? Cum poate povestea unei femei feniciene, răpită fără voia ei și
asaltată sexual de o zeitate în călduri și lipsită de scrupule să fie folosită
ca simbol pentru un proiect de pace, prosperitate și libertate unic în istoria
omenirii, constând în integrarea voluntară a diferitelor națiuni în Uniunea
Europeană? […]

Este
zeul-taur Președintele Uniunii Europene, care o răpește pe Europa, ducând-o
spre o (nedorită) unificare economică și culturală? Este cumva mesajul: dacă
intrăm în UE, suntem „trași în țeapă”? Este Europa victimă naivă și pasivă, ori
o fată aventuroasă, care ia taurul de coarne și-și caută destinul dincolo de
orizont? Sau taurul reprezintă, poate, lumea, care este îndrăgostită nebunește
de frumoasa Europă? O fi. Totul depinde de privitor și de atitudinea lui față
de Uniunea Europeană.”

Se pare că s-au
încercat în timp diverse reinterpretări care să facă povestea mai
digerabilă: cum că taurul ar fi fost naționalismul reprezentat de nazism și că
Europa nu a rezistat violenței și brutalității sale, iar integrarea este
ambiția sufletului ei rănit de a învinge această forță malefică.

Tot după război,
au zis că nu a fost un viol, ci o seducție (mă-ntreb ce-o zice #Metoo de
această rescriere), iar taurul este SUA, care o salvează pe Europa și o ia de
nevastă. Dacă-i așa, în perioada asta miroase rău a divorț.

În fine, mai
recent, a apărut interpretarea că pe taur călărește o Europă în tranziție:
adică bestia a omorât-o, în 1930-1940, dar ea a renăscut, mai puternică azi ca
oricând, ca Europă postnațională, și galopul cu pricina e acum triumfal.

Mai bine
schimbau simbolul, decât să încerce acest aggiornamento penibil,
această rescriere simplistă de scenariu hollywoodian. Mai ales că, așa cum nota
tot The New Federalist:

„Fără
a minimaliza importanța venerabilelor noastre rădăcini grecești, Europa se
caracterizează printr-o foarte mare diversitate și ar merita o istorie
fondatoare mai multiculturală”.

Mă îndoiesc că
asta a avut în vedere comentatorul de la federaliștii europeni, dar ridic și eu
două degete: de la Grecia antică încoace, a mai apărut și creștinismul, și cred
că se puteau găsi pe-acolo niște simboluri fără viol bovin.

În fine; urmare
acestei acuplări forțate între Europa și super-elitistul zeu al zeilor, s-au
născut mai mulți copii, printre care Minos, regele Cretei și întemeietorul
civilizației minoice, azi dispărută.

Mai tulburător
este că Europa însăși a dispărut cu desăvârșire, pentru că frații ei, trimiși
s-o caute peste tot, n-au reușit nicicând s-o găsească.

Acest mit
fondator al Europei – prințesa răpită, violată, trădată, salvată de la
sinucidere de iubire, devenită regină și pierdută pe veci – Uniunea Europeană
și-l ia drept simbol fără să-i priceapă esența.

Față de acest
mit, față de această combinație de etern și evanescență, de forță și
slăbiciune, de tragic triumf, zidurile birocratice, abluțiunile woke,
sloganele stupid-regulamentare, steagurile albastre și vociferările contra
tradiției, arată că Uniunea Europeană nu este Europa.

Așa cum arată UE
azi, chiar de-ar căuta Europa – ceea ce nu face – n-ar putea-o găsi.

 

Articol publicat inițial pe site-ul Mea Sponte.