Spațiul public românesc este dominat de zgomot. Documentarul Recorder a generat o undă de șoc emoțională, scoțând oamenii în stradă și judecătorii în centrul atenției. Însă justiția, prin definiția ei structurală, nu se poate face nici la televizor, nici în piața publică, sub presiunea decibelilor.

Justiția se face în sala de judecată, exclusiv pe baza legii și a faptelor probate.

Într-un moment în care emoția colectivă tinde să țină loc de sentință, este datoria noastră să facem un pas în spate și să apelăm la rigurozitate, luciditate și gândire critică. Trebuie să trasăm o linie clară între scenariu și realitate, între narațiunea mediatică – oricât de persuasivă – și adevărul juridic.

Realitatea dincolo de scenariu: cei 99%.

Narațiunea „justiției capturate” se concentrează preponderent pe marile dosare de corupție și pe mizele politice. Este o felie de realitate, dar nu este toată realitatea.

Trebuie să fim onești cu cifrele și să refuzăm generalizările facile: dosarele penale cu mari corupți reprezintă sub 1% din volumul de activitate al instanțelor din România. Restul de 99% sunt litigii penale cu alt obiect decât marea corupție, civile, conflicte de muncă și asigurări sociale, dreptul familiei, contencios administrativ și fiscal, insolvență și cauze rezultate din activitatea economică – cauze în care milioane de români își găsesc zilnic dreptatea, judecați de magistrați anonimi, care își fac datoria cu onestitate și discreție.

Focalizarea excesivă pe Curtea de Apel București (CAB) creează o distorsiune de percepție. Deși este a doua instanță ca importanță din țară, CAB este doar una dintre cele 243 de instanțe existente în România. A extinde suspiciunile de la un caz particular la întregul corp profesional este o eroare de logică pe care gândirea critică – instrumentul de bază al oricărui jurist – o respinge.

Magistratul nu este un funcționar care execută ordine, ci un intelectual antrenat să pună totul sub semnul întrebării. Gândirea critică este inerentă profesiei. Un judecător care nu se îndoiește, care nu disecă probele și nu caută fisuri în argumentație, este un pericol.

Aceeași gândire critică se aplică și privirii spre interior. Libertatea de exprimare a magistraților, garantată de CEDO, nu este un privilegiu sindical, ci o necesitate vitală pentru sănătatea statului de drept. Atunci când magistrații vorbesc despre disfuncționalități, despre presiuni sau despre lipsa de resurse, ei nu fac politică. Ei trag un semnal de alarmă tocmai pentru a proteja actul de justiție.

Obligația de rezervă nu înseamnă obligația de tăcere în fața abuzului. Dimpotrivă, tăcerea în fața unor mecanisme care șubrezesc independența ar fi o complicitate vinovată. Magistratul are datoria morală de a fi lucid și vocal atunci când însăși fundația profesiei – independența – este amenințată.

Totuși, soluția nu poate veni din stradă și nici din birourile partidelor politice. Un sistem matur are obligația de autoreglare, obligație care decurge chiar din principiul constituțional al independenței și din prevederile legilor de organizare judiciară în vigoare, după analiza și dovada riguroasă a faptelor ce se impută public.

Justiția trebuie să aibă anticorpii necesari pentru a elimina singură „infecțiile”, fie că vorbim de incompetență sau de lipsă de integritate. Imaginea justiției și statutul de putere constituțională trebuie apărată în primul rând de magistrați.

Dacă așteptăm ca reforma să vină exclusiv din exterior, admitem implicit că am eșuat ca putere independentă. Autoreglarea înseamnă mecanisme interne funcționale conform legii.

În acest context, invitația președintelui Nicușor Dan la Palatul Cotroceni (22 decembrie) trebuie privită cu responsabilitate, dar și cu precauție.

Administrația Prezidențială este, prin excelență, o instituție politică. Puterea judecătorească este o putere separată, reprezentată legal de CSM. Există un risc real ca nemulțumirile legitime ale magistraților să fie deturnate politic. Magistrații care vor alege să meargă acolo trebuie să fie conștienți că independența se apără nu doar față de vulnerabilitățile interne, ci și față de „salvatorii” externi.

Noi pierdem de ani de zile energie într-o luptă de uzură între palatele puterii și puterea judecătorească. Aceasta este o abordare veche, care nu a rezolvat nimic.

Ca judecător și reprezentant NextJudex, vă spun ferm opinia mea liberă de zgomotul mediatic din ultima perioadă: o procesiune a magistraților la Cotroceni ar fi doar o continuare a acestei logici greșite. Ne-ar plasa într-o zonă de vulnerabilitate politică. Nu putem rezolva problemele justiției transformând judecătorii în actori politici sau petiționari la ușa Executivului.

Problema nu e că nu avem unde să ne plângem. Adevărata criză nu este una de procedură, ci una de valoare.

Într-un climat dominat de suspiciune, avem nevoie de terenul neutru al faptelor verificabile.

Pe 22 decembrie și în zilele ce vor urma, avem datoria să rămânem lucizi. Să nu confundăm excepția cu regula, să ne exercităm libertatea de exprimare cu demnitate profesională și să ne amintim că, la finalul zilei, statul de drept se bazează pe probe și proceduri, nu pe scenarii.