Conformismul și politețea nu sunt elementele comportamentale care îl pot valida pe Tudor Chirilă sau care i-ar putea garanta un anumit nivel de simpatie. O inteligență nativă,  însă, alăturată unui spirit civic foarte puternic și o dorință de implicare în problemele sistemice vin în compensare și construiesc o atitudine general dezirabilă pentru o persoană publică. Pentru că sunt sute de actori, cântăreți și artiști în România care trăiesc strict pentru a-și consolida succesul personal, lăsând în plan terțiar nevoile comunităților pe care le reprezintă, declarând de fiecare dată că implicarea în problemele de sorginte politică și socială nu e una care îi vizează în mod direct. Deși tocmai implicarea lor ar putea face diferența, construind în mentalul colectiv o pornire naturală către civism. Din păcate, artiștii care riscă sunt puțini și, din acest punct de vedere, Tudor Chirilă este un exemplu de urmat. Prezent la Alexandria, în calitate de mentor al Festivalului de Teatru Tânăr “Ideo Ideis”, Tudor Chirilă a acordat ziarului Liber în Teleorman un interviu în exclusivitate. Unul în care ne-a vorbit despre un sistem educațional din ce în ce mai firav și mai prost gândit, despre importanța implicării civice și identificării unei cauze pentru care merită să lupți (una mai mare decât propria carieră) și, de ce nu, despre modul în care reușește să se împace cu personajele pe care le-a asimilat uneori atât de bine, încât au rămas înrădăcinate în el. Un interviu, în ultimă instanță, despre țară și durere…

R. Cum ai perceput tu ideea desfășurării unui festival
național de teatru la Alexandria?

Tudor Chirilă: Eu am auzit că e un festival de teatru tânăr la Alexandria și, pentru că în branșă s-a vorbit foarte mult de bine despre festivalul ăsta, am început să fiu interesat. La momentul la care am auzit eu de festival nu l-am asociat în niciun fel cu răul care se întâmplă la Alexandria, dacă cumva în subteran era întrebarea asta. Anul ăsta am venit pentru prima dată la festival în calitate de mentor. Și mă simt foarte bine după aceste trei zile de festival aici.

R. Hai
să vorbim și despre partea asta a ta de activist civic.

T.C. Sunt absolut convins. Nici nu știu
de ce-ai mai pus prima întrebare… Știam de la început ce urmărești cu interviul
ăsta.

R. Te-am
auzit vorbind în mai multe ocazii despre educație și despre faptul că școlile
nu mai produc profesioniști, nici măcar în teatru, și tu spui că sunt
explicații sistemice pentru asta. Poate ai putea să dezvolți…

T.C. Cred că sunt două discuții, care se leagă
de sistemul Bologna și de capacitatea de absorbție a teatrelor, lucru pe care
l-am spus și în conferința de la Alexandria. În momentul de față, teatrele sunt
incapabile să facă absorbția unei generații care e din ce în ce mai numeroasă
și chestia asta nu are cum să se schimbe, din moment ce la nivel de organizare
și de administrare și de legiferare în cultura românească nu se face nimic.
Adică noi trăim într-o degringoladă totală, în care teatrele de stat sunt
supra-saturate, în care sectorul independent este dezorganizat și nu este
ajutat. La noi este o junglă fără infrastructură legislativă, fără arhitectură
organizațională în care niște actori termină o facultate de teatru și după aia
încep să se zbată și să dea din coate în mod individual și egoist ca să supraviețuiască
într-un sistem nereglementat.

R. Referitor
la participările tale frecvente la proteste, am o singură curiozitate: care e
cauza ta? Tu te expui la modul ăsta și nu ești chiar un cetățean comun, pui la
bătaie imaginea ta de actor și interpret. Cărei cauze îi sacrifici până la urmă
toate astea?

T.C.: Primesc tot felul de mesaje: se
taie păduri, s-a furat nu știu ce, nu sunt medicamente  în spitale, nu există autostrăzi, implică-te
în protestul autostrăzilor, implică-te în protestul împotriva tăierilor de
păduri, implică-te în protestul legat de situația actorilor cu drepturile de
autor și contractile pe PFA, care sunt neplătite de atâta timp, implică-te în
aia, implică-te în aia! Primesc zeci de astfel de mesaje.

R. Și
care e cauza ta?

T.C. Cauza mea e că, implicându-mă
într-un protest legat de schimbarea politică și a liderilor politici și, mai
ales, a eșantioanelor doi, trei și patru, care sunt angajate pe nepotism în
structurile administrative și guvernamentale, să se genereze schimbarea. Nu mai
poți  să protestezi pentru cauze
punctuale, pentru că ar însemna să facem asta în fiecare zi. Toate sunt rezolvabile
doar printr-un cutremur la nivelul instituțiilor, cutremur care nu poate să rezolve
situația, pentru că, de fapt, schimbarea vine lent. Și problema noastră cea mai
mare este educația. Nu sănătatea. Educația. Educația înseamnă să îți cunoști
drepturile, să știi ce vrei, ce poți să ceri, ce votezi, și așa mai departe.
Acolo este totul. Eu pentru asta militez. Iar faptul că noi am ajuns în
momentul de față să asistăm la cazuri de o incompetență și de o dezumanizare de
neconceput… Vorbesc de reacția polițiștilor ălora în cazul Alexandrei. Asta vine
tot din educație. O să explic pe scurt: în momentul în care tu crești într-un
sistem care funcționează doar ca autoritate și nu ca parteneriat, când toată
viața ai învățat să-ți fie frică de autoritate, când toată viața ai fost speriat
de faptul că-ți vei pierde slujba, tu vei uita să fii om. În cazul Alexandrei,
oamenii ăia au uitat de ce sunt ei pe pământul ăsta. Adică au uitat exact
pentru ce  merg la biserică duminica. Și
asta vine tot din educație.

R. Cât
crezi că trebuie, ca timp, să se schimbe mentalitatea asta?

T.C. Nu știu, nu vreau să fiu pesimist. E foarte greu. Cu toate astea, niște lucruri s-au câștigat. Faptul că oamenii sunt mai conștienți de ceea ce li se face, faptul că există indignare, iată e un pas de pornire. Faptul că a fost dat un vot anti un singur partid, unul despre care toată lumea începe să înțeleagă că este vinovatul principal pentru prezervarea unei mentalități, e un pas înainte. Oamenilor simpli nu le putem reproșa mentalitatea decât în măsura în care încercăm s-o educăm. E un cerc vicios. Și atunci intervine responsabilitatea opoziției. S-a născut o mica opoziție în România, s-a început ceva, este o șansă. Vă dați seama ce responsabilitate au acești oameni? O responsabilitate istorică. Dacă ei ratează începutul de reformă, practic noi ne ducem în întuneric.

R. Și
acum am o întrebare diferită, ca să mai schimbăm subiectul. E și o curiozitate
personală: cum te împaci cu personajele care locuiesc în tine?

T.C. Ufff…. E foarte greu. Teatrul e un
exercițiu de substituție foarte periculos. În mod normal, după fiecare rol ar
trebui să ai o ședință de terapie extinsă. Am un exemplu de când am jucat
Malvolio. Chiar dacă e o comedie, Malvolio e un personaj răutăcios. Nu mă
simțeam bine, glumele mele erau răutăcioase, eram malițios, pentru că
atribuisem personajului aceste valori. Știi? Răutate, lipsă de generozitate.

R. Deci
asta ți se întâmpla în afara scenei?

T.C.: Da, începuse să mă afecteze. Vedeam
că glumele mele cu toată lumea erau răutăcioase. Și acum joc un personaj, un
tâmplar homofob, republican și redneck într-o piesă americană foarte mișto și, aparent,
moral, așa că mult din stilul lui mă afectează foarte tare. E important să fac
diferența între rol și cine sunt eu în viața mea. E posibil să se nască tot
felul de confuzii, mai ales când ești foarte implicat într-un rol. Cred că am
mai pățit chestia asta și la Tartuffe. Plus că mie îmi dau ăștia să joc personaje
negative de fiecare dată. Dacă îl jucam pe Iisus poate deveneam mai bun. Dar
așa… numai prostii fac!

R. În
Teleorman știu că ai mai fost. Cum ți se pare județul?

T.C. L-am văzut foarte puțin. Pare un
județ extrem de sărac, cu probleme comunitare, parcă ținut pe loc,  nu doar în mod voit, ci și din incompetență.
Sincer. E un cumul de factori. Nu sunt convins că incompetența e cumva mai
mare. Dar nu contează, că răul e la fel. Despre asta vorbim. Nu e Transilvania
și nu e singurul județ sărac. Dar Alexandria pare o combinație de sat cu oraș
care n-a reușit să se dezvolte. Nu știu dacă oamenii sunt fericiți. Și cu
locurile de muncă e o problemă și cred că tragedia județelor de tipul ăsta e că
oamenii pleacă, își lasă copiii să supraviețuiască, își lasă părinții. Este o
dramă. Noi creștem o generație de copii fără părinți. Iar statul în România nu
pune copilul în centrul educației și peste 30 de ani este evident că vom fi cam
în același loc.