Marelui prieten Constantin Marafet, astăzi, ca atunci…

Alexandru PRIPON

Sunt oameni pe care îi cunoști de cinci minute și ai impresia că îi știi de o viață. Sunt oameni pe care îi știi dintotdeauna și ți se pare, mereu, că abia i-ai întâlnit. Și mai sunt oamenii aceia speciali pe care i-ai cunoscut cu multă vreme în urmă, pe care îi reîntâlnești frecvent și pe care descoperi, de fiecare dată, că încă nu îi cunoști suficient. Că încă mai ai de învățat, iar gândurile lor, presărate în cuvinte scânteietoare, sunt pagini neîntoarse, parcă abia așteptând să te surprindă.

Îl cunosc pe Constantin Marafet de o viață. De o viață culturală cel puțin. Vă mărturisesc – și nu multă lume știe asta – că panteonul pe care mi l-am amenajat în suflet găzduiește, la loc de mare cinste, trei chipuri dragi. Le asociez cu primele mele încercări literare, cu primul volum publicat și primele priviri pe care mi le-au aruncat oamenii mari ai literelor. Este vorba despre Alex Oproescu, Marin Ifrim (amândoi plecați prea curând să își recite visele înaintea Domnului) și Constantin Marafet – poetul cu rădăcini înstelate (că veni vorba, vă recomand să citiți, pe îndelete, volumul lui „Rădăcina înstelată”, Editura Mesagerul, Chișinău, 2009. Nu veți regreta).

I-am admirat eleganța de a-i lua apărarea, spre finalul anilor ’90, unui puști speriat (mie), fără prea mult aplomb stilistic, aterizat între scriitorii buzoieni, cei care au știut, întotdeauna, să ofere grațios ori să împlânte, după caz, cuvinte meșteșugite. I-am apreciat enorm inițiativa de a proteja și călăuzi printre metafore persoane care îmi sunt dragi. I-am admirat întotdeauna activitatea pe plaiurile oblăduite de muze: poet, prozator, publicist, editor…

Nonșalant, ușor ironic, cu un zâmbet subțire ivit sub mustață și cu suflet mare, așa l-am cunoscut și așa mi-a rămas întipărit în amintire, mereu tânăr – chiar dacă de ieri, sâmbătă, 16 mai, și-a îmbogățit tinerețea cu încă un an. Cum poți să nu rămâi tânăr atunci când păstrezi în jur atâția copii pe care i-ai crescut cultural, i-ai educat literar și i-ai îndrumat publicistic, până când ți-au devenit colegi (mai mici) pe calea către deplin? Le împărtășești idealurile și ai în comun cu ei, până la capăt, gândurile, privirea și, desigur, vigoarea, vârsta.

Tot ieri a avut loc o lansare de carte. Un volum pe care îl consider „altfel”, recunosc. Deoarece Constantin Marafet adună în slove bine șlefuite o proză răscolitoare, despre o durere cât un final amânat, dar, pe neașteptate, devenit inevitabil. „A căzut cerul pe tata” țese orizonturi umbroase, plămădește destine complicate, își lasă cititorii să spere până la capăt un happy-end sau măcar un prilej de mai puțin cernită bucurie, apoi croiește un final din puține tăieturi, dur, dar frumos, cum este însăși viața. Sunt explorate suferința și uitarea, dragostea și pierderea ei, ridicarea și căderea într-un roman care ne dezvăluie profunda cunoaștere, de către autor, a firii omenești, precum și nevinovatul deliciu al înfăptuitorului metaforei de a contura întorsături și prăvăliri ale soartei. Cu mișcări ample și sigure, de justificat demiurg al propriului volum, Constantin Marafet ne poartă gândurile către o altă lume, deși, cumva, aprig îngemănată cu aceea în care trăim, fără parcurs facil și fără deznodăminte dulci-milostive. Totul pare nedrept, implacabil, atât de firesc…

Regăsesc între coperțile romanului un univers familiar, o atmosferă care mi-e dragă încă din copilărie. Un parcurs narativ consistent și, în egală măsură, zvelt, cu mișcări unduitor-rapide către deznodământul care nu poate, nu trebuie să fie acela! Și, totuși, este… Îl regăsesc pe poetul mereu inspirat, revărsând metafora în paragrafe lungi, dar cu „șvungul” acela natural-liric pe care niciun (alt) stil literar nu i-l poate răpi bardului.

Am dorit mult să fiu prezent la Râmnicu Sărat, pe 16 mai, la manifestarea culturală din orașul care mi-a devenit un soi de „acasă” măcar pe plan publicistic – întrucât atât eu, cât și soția mea suntem membri în filiala locală, „Victor Frunză”, a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. Mi-am dorit mult să demonstrez astfel că nu l-am uitat pe generosul ocrotitor de odinioară, de la debutul meu literar. Am sperat să ajung acolo pentru a sărbători lansarea volumului, dar și ziua de naștere a celui pe care mi-l arog sau doar mi-l revendic drept prieten vechi, din vremuri când literatura încă mai însemna enorm. Ulterior, am citit rânduri minunate scrise de dragile noastre (și ele) prietene Roxelana Radu și Mihaela Aionesei. Și m-am gândit că singurul dar la îndemână, chiar dacă mărunt, ar fi acesta: să îi dedic textul meu de duminică bunului, talentatului și veșnic tânărului Constantin Marafet. Și să îi spun (chiar dacă după atâtea cuvinte înșiruite poate sacadat, cu rememorare, emoție și admirație sincere): „La mulți, mulți ani, încununați de nenumărate realizări și luminați de nesecate prilejuri de bucurie, Maestre! Vă voi fi, măcar cu sufletul, alături. Astăzi, ca atunci”.