FOTO! Duduie crăcănată, proastă, care râde isteric, în drum spre secția de geriatrie, văzută la concertul Ada Milea și Bobo Burlăcianu   

„Când întâlnești pe cineva pentru prima dată, poate dura doar trei secunde să-ți dai seama dacă îți va plăcea acea persoană. Ar putea fi felul în care menține contactul vizual, cât de ușor zâmbește sau înclinația capului. Poți să-ți dai seama dacă te vei înțelege cu cineva în timpul necesar pentru a trage aer în piept. 

Creierele noastre au evoluat pentru a trăi în comunități. Toate primatele superioare cunoscute trăiesc în grupuri sociale, deci există, în mod clar, un avantaj reproductiv masiv în a fi capabil să citești stările, limbajul corpului și fețele celorlalți. S-a sugerat chiar că motivul pentru care avem albul ochilor în jurul irisului este tocmai pentru a putea vedea unde privesc ceilalți. Putem avea mai multă încredere în oameni dacă le putem urmări privirea. Acest lucru ne permite să ne înțelegem unii pe alții. (…)

Mi-a plăcut întotdeauna replica lui Orwell: „La 50 de ani, fiecare are fața pe care o merită”. Îmi place ideea că fiecare încruntare, zâmbet și gând profund sau melancolic este undeva gravat pe chipurile noastre. Desigur, Orwell nu ar fi putut prezice realizările tehnologice uluitoare ale industriei frumuseții, dar cred că ideea rămâne valabilă. Autobiografiile noastre sunt gravate pe fețele noastre și durează trei secunde să vedem dacă este genul de autobiografie despre care vrem să aflăm mai multe”.

Fragmentul de mai sus e parte din cel mai recent newsletter MiniPhilosophy, de Jonny Thomson, la care sunt abonată. 

Jonny Thomson, pe care îl urmăresc și pe Facebook, unde abordează, în reel-uri, subiecte din filosofie adaptate la contemporaneitate, mai scrie în newsletter-ul menționat că acum, când comunicarea se face prin intermediul telefoanelor și al rețelelor (așa-zis) sociale, pierdem contactul cu fețele oamenilor, așadar trebuie să-ți dai seama, doar prin ceea ce citești în comentarii, ce fel de persoane sunt. 

Sâmbătă seara, am fost, la Sala Balada din Focșani, la un concert pe care îl aștept de o eternitate și ceva: Ada Milea și Bobo Burlăcianu. Oamenii ăștia doi parcă s-au născut să fie pe scenă împreună, sunt geniali, sunt spectaculoși, au niște voci incredibile și totuși sunt modești, apropiați de public, sunt buni, buni de tot!

Nu am vrut să scriu în Monitorul despre ei, m-am gândit să rămână o experiență personală, dar oamenii aiuriți și frumoși, cu care am mers la spectacol, m-au bătut la cap până, iată, am cedat. 

Ada Milea și Bobo Burlăcianu cântă despre pitici pe creier.

Ada Milea și Bobo Burlăcianu cântă despre răzbunarea pe Moș Crăciun.

Oameni buni, Ada Milea și Bobo Burlăcianu cântă despre condiția umană.

Eu nu mă mai enervez din cauza cuvintelor urâte la adresa mea pe rețelele sociale. 

La podcastul de la spitalul din Adjud, o doamnă a scris într-un comentariu, la fragmentul filmat în secția de pediatrie, că locul meu e la secția de geriatrie. Deși n-am încă 50 de ani, poate că fața pe care o merit e de 80 :). 

La podcastul cu domnul comisar-șef Zorel Burlan, o doamnă a scris că sunt o duduie cu „probleme problematice” și că dumneaei nu „înghite Etichetele falsate”. Un domn a întrebat într-un comentariu unde au găsit (nu știu cine) „proastă asta care rade isteric”, iar altul a îndemnat (nu știu pe cine): „Luațio și pe crăcănata aiea ce face reclamă de rahat”. Citatele dintre ghilimele sunt așa cum au fost scrise de oameni. 

Partea bună este că din miile de comentarii adunate în ani, foarte puține sunt așa și pentru asta le mulțumesc cititorilor Monitorul de Vrancea și celor care urmăresc Podcast de Vrancea.

Ani de zile, și tare rău îmi pare, am intrat în discuții pe rețele cu astfel de personaje, încercând să aduc argumente logice. E timp pierdut, vă îndemn pe cei care faceți ce am făcut eu să renunțați. Viața e prea scurtă, credeți-mă. Nu merită! Și nu-i veți convinge pe acei oameni, ei nu sunt acolo pentru dialog, sunt acolo să-și lase frustrările, durerile, neputințele în cârca altcuiva și cârca aia plină de frustrări, dureri, neputințe devine a ta dacă intri în acel cerc vicios al comentariilor pe rețele. 

Dați-le block, ștergeți comentariile și mergeți la concerte, plimbați-vă pe străzi și vedeți milioanele de flori din pomi, din curți, din grădini, mirosiți-le fără să le rupeți, trăiți fiecare clipă, zâmbiți înapoi la fiecare zâmbet, ridicați ochii din pământ și din telefoane și bucurați-vă de fiecare nor, picătură de ploaie, adiere de vânt pentru că, înțelegeți bine ce vă zic: nicio clipă nu se mai întoarce! Niciuna! 

Și când vă uitați înapoi, ce vreți să vedeți? Secundele, minutele, orele, zilele cu acești indivizi pe care nu-i cunoașteți de pe rețele? Sau secundele, minutele, orele, zilele cu oamenii ce vă sunt dragi, cu voi înșivă?

Nu cred că oamenii care scriu astfel de comentarii sunt neapărat răi. Cred că sunt nefericiți, supărați, mințiți de ei înșiși și manipulați de alții, trăiesc în medii care îi sufocă și din care nu știu că pot ieși. 

Mulțumesc Ada, mulțumesc Bobo, mai vreau! Mulțumesc Nicoleta, Nicu, Dana, pe data viitoare!