Da, caraghioasă rău paralela dintre George Simion „atlantistul” înafara țării, plângând pe umărul american că politicul de la București șovăie în privința susținerii SUA în consiliul ăla al păcii, și poziția lui George Simion „suveranistul”, votând împotriva primirii americanilor să folosească fie și defensiv bazele aeriene din România. Baze unde sunt deja americanii. Fățărnicia asta a noastră cu parteneriatul strategic, plânsul isteric că ne pleacă trupele americane ca parte a politicii lui Trump de a restrânge cheltuielile militare în Europa arată cât de neserioși suntem.

Avem armată americană în România. Pentru ce e ea acolo? Numa să ne apere pe noi de găgăuzi sau alte uniforme rusești? Nu, bazele americane sunt aici și în interesul lor, că nu face nimeni cheltuială a proasta. Iar interesul lor este într-un anumit moment Iranul. OK, tremurăm ca varga că trebuie să luăm o decizie în Consiliul Suprem de Apărare a Țării pentru ceva cu care ne lăudăm de ani de zile. E incredibil cu câte măsuri ne croim viitorul politic. Vrem frățietate cu SUA, dar vrem și cu Europa tocmai când SUA lua la 11 metri Bruxellesul. Rămâi cu americanul, că așa a rămas să zică mai toată lumea, dar…

Dar parcă nu putem să supărăm nici Europa. Nu știm dacă Trump ne va lăsa în rahat când ne e lumea mai dragă. Promite el asta după ce Europa i-a cam dat cu flit într-o solicitată alianță pentru Iran. Și nu m-ar mira ca cineva refuzat să refuze și el, deși Trump a cam refuzat Europa în problema Ucraina înainte să fie el dezamgăgit de UE. Speranța bătrânului continent ar fi prăbușirea electorală a lui Trump și revenirea unui om normal la cap în executivul de la Washington. Dar să revenim la România și parteneritul strategic ba susținut de George Simion, ba refuzat categoric.

Și de ce nu te-ar lăsa cineva în rahat când observă că de atâta parteneriat strategic îți bagi unghia în gât să decizi că îl ajuți pe acel stat. Bun, prost, condus de un damblagiu, asta e!, îți urmezi politica externă cu toată gura, nu șoptind pe la colțuri și cârcotind cum ne expunem noi la rachetele iraniene lăsate de turci să zboare până la Deveselu. Apropos de articolul 5 al NATO „unul pentru toți, toți pentru unul” în contextul în care noi flirtăm cu toți, am fi intimi cu toată lumea, dar fără responsabilități „no face, no name, no number”, vorba cantautorilor de la Modern Talking.

Ipocrizia asta nu e numai la noi. Dacă te atacă Rusia cu „pădurarii” de la Ocolul Silvic Tiraspol s-ar zice la cartierul NATO că nu se pune un astfel de atac pentru activarea articolului 5. Răspunsuri tehnice sau rețineri privind consensul pornirii unui conflict, cum este cel de astăzi cu Iranul. Dacă vine drona în Polonia sau România, iarăși e prea frivol să sară ditamai alianța, că dacă e o așchie de la racheta defensivă ucraineană, nu bomba rusească? Bun. Nu se pune nici invazia cu armata de migranți africani prin Belarus, că nu e ceva oficial, ci ceva hibrid, dar atunci ce se pune?

Că dacă Iranul trimite a treia balistică pe Turcia, țară membră NATO, liniște. Președintele Erdogan se roagă tot a treia oară ca Iranul să nu strice „a beautiful friendship” cu Turcia, nimic de la NATO, să nu arate dușmanului disfuncționalitatea ei. Și e ditamai atacul cu rachetă a unei țări NATO. Ați auzit să se convoace ceva? Să se adune toți membrii să discute cum ripostează? Să aibă Ungaria ocazia să zică „Nu” cu toată gura? Nimic.

Atunci când intră NATO cu a sa poveste „unul pentru toți, toți pentru unul”? Ce ar trebui să se întâmple? Să intre ostașul roșu în Berlin din nou? Să avem un nou Katin în relația cu Polonia? Deși de faza asta s-a cam trecut tot în liniște când cu „accidentul” de avion al președintelui polac Kaczyński în 2010. Da, cum, când, unde, de ce ar interveni NATO pentru unul dintre ei lovit de dușman? Și ce vom face noi, România, Nicușor Dan, Sorin Grindeanu sau George Simion, dacă ne-am stresat cu punerea la dispoziția SUA a unor baze în scopuri defensive și pur tehnice, operaționale, acum cu Iranul?

Ce vor face țările ciudate din UE și NATO, cum se va realiza consensul și pentru ce pricină, cât de gravă să merite efortul? Se va decide fie și numai punerea în discuție a chestiunii? Vorba bancului. „Știți care e culmea NATO? O să vedeți voi!”. Adică noi. Când devine Rusia curioasă de „poantă”.