Titrat și citat în întreaga lume a Justiției, conf.univ.dr. Mihail Udroiu (foto) a plecat la 1 noiembrie 2025 de la Înalta Curte de Casație și Justiție și din magistratură, alegând pensionarea. Nu a făcut-o pentru pensia specială, așa cum o parte a presei a vehiculat. Nu era cazul. A făcut-o, așa cum ne mărturisește într-un interviu acordat în exclusivitate Lumea Justiției, pentru că, în forma în care arată astăzi sistemul judiciar “marcat de tensiuni instituționale și instabilitate legislativă”, este mai degrabă “util dintr-o altă poziție”.

Și este de înțeles, date fiind atacurile concertate care se duc asupra CSM și ICCJ în ultima perioada, ca parte a unui “fenomen mai larg de decredibilizare sistematică a unuia dintre cei trei piloni ai ordinii constituționale”, coroborat cu inițiative legislative care vizează în final nu doar magistratura, ci și societatea în general, care au rolul a de stigmatiza socio-profesional magistrații. Iar despre rolul USR, de pildă, în toată acesta campanie vorbește pe larg acum pentru Lumea Justiției avocatul Mihail Udroiu.

Așa-zisa problemă a pensiilor speciale este, fără doar și poate, o marotă tendențioasă, care face parte din campania decredibilizarii Justiției în ansamblul sau. O dovedesc cifrele. L-am întrebat de altfel pe Mihail Udroiu cum vede soluționarea disputei privind pensiile de serviciu. Acesta a explicat principiile care trebuie să stea la baza reformei pensiilor, pentru ca magistratura să nu mai fie înfierată pe nedrept.

În cadrul interviul acordat publicației noastre, Mihail Udroiu a vorbit și despre cea mai mare provocare ca judecător de Înaltă Curte, dar și despre loteria completurilor de la instanța supremă, care aleg sau nu să respecte hotărâri obligatorii ale CCR.

Nu sunt omise din cadrul interviului nici atacurile duse în prezent împotriva președintei ICCJ, Lia Savonea, și a instanței supreme, care de asemenea fac parte din campania de stigmatizare socio-profesională a magistraților pornind de la tema pensiilor, urmărindu-se de fapt fragilizarea autorității judecătorești și crearea unui “sistem judiciar timorat, defensiv, preocupat de propria supraviețuire administrativă”.

Avocatul Mihail Udroiu abordează și schimbările vizibile de la DNA și de la Parchetul General, dar și atacurile care se duc împotriva acestor parchete chiar de către președintele Nicușor Dan, atacuri ce pot fi percepute drept “forme de presiune incompatibile cu independența Ministerului Public”.

Fiind unul dintre “arhitecții” Codului penal și Codului pe procedura penală, ca membru al comisiilor de elaborare a acestora, la 11 ani de la implementarea CP și CPP, l-am întrebat pe Mihail Udroiu care sunt primele trei modificări pe care le-ar aduce acestora. Și a răspuns fără ezitare: regândirea sistemului de principii în procedura penală, simplificarea procedurii camerei preliminare și clarificarea instituției excluderii probelor ilicite.

În ceea ce privește instituția care necesită o reformare urgență, este vorba despre Serviciul de Probațiune, această “Cenușăreasă” a sistemului.

Lăsând în spate aproape trei decenii de magistratură, Mihail Udroiu își continuă drumul în Drept, însă în calitate de conferențiar universitar și coordonator de doctorate, ca formator la Institutul Național al Magistraturii, dar și ca avocat, una dintre profesiile care îl pot motiva și îi pot oferi în continuare “provocarea intelectuală a dosarului penal complex”.

Iar totul se va petrece în cadrul cabinetului de nișă Udroiu Legal, pe care l-a fondat odată ce a părăsit magistratura. Un cabinet unde nu urmărește “volum de dosare, ci selectivitatea și profunzimea”. “Prefer să am zece cauze în care pot investi întreaga mea experiență și creativitate juridică, decât o sută de cauze gestionate superficial”, afirmă fostul judecător ICCJ.

Iată interviul acordat în exclusivitate publicației Lumea Justiției de Mihail Udroiu:

“1. Plecați din magistratură cu fruntea sus. Subit. De ce tocmai acum? De ce doar doi ani la Înalta Curte, unde ați luptat atât să ajungeți? Ce v-a determinat să părăsiți magistratura fără preaviz?Decizia de a încheia cariera în magistratură nu a fost una luată peste noapte, ci rezultatul unei reflecții profunde asupra traiectoriei mele profesionale și asupra modului în care îmi pot valorifica cel mai bine experiența acumulată în aproape trei decenii de activitate în sistemul judiciar.

Am parcurs toate treptele magistraturii – de la procuror la judecător de primă instanță, apoi de curte de apel și, în final, la instanța supremă. Am contribuit la elaborarea noilor coduri penal și de procedură penală, am format generații de magistrați în cadrul Institutului Național al Magistraturii, am publicat lucrări care au devenit repere doctrinare și de practică.

Contextul actual al sistemului judiciar – marcat de tensiuni instituționale, de instabilitate legislativă, de nerespectarea sistematică de către legiuitor a normelor de tehnică legislativă, cu impact direct de deteriorare a ordinii juridice, și de o campanie publică agresivă de delegitimare a magistraturii – m-a determinat să consider că pot fi mai util profesiei juridice și justiției, în ansamblul ei, dintr-o altă poziție. Împărtășesc, în această privință, preocupările exprimate de colegii din Consiliul Superior al Magistraturii privind riscurile aduse independenței judiciare prin inițiative guvernamentale care vizează, în fond, nu numai drepturile magistraților, dar și fundamentele unei societăți democratice și pluraliste. Avocatura îmi oferă posibilitatea de a continua să contribui la aplicarea corectă a dreptului, dar dintr-o perspectivă complementară celei jurisdicționale.

În concluzie, a fost o tranziție asumată, către o etapă în care experiența mea poate genera valoare adăugată atât pentru justițiabili, cât și pentru calitatea actului de justiție, în ansamblu.

2. Ați fost criticat de o parte a presei că plecați la semnal, ca să beneficiați de „pensia specială”. S-a desfășurat de altfel o întreagă campanie împotriva magistraților și a banilor care le revin după ce își încetează activitatea. În realitate, pensiile de serviciu ale judecătorilor și procurorilor reprezintă doar 8% din totalul pensiilor de serviciu. Cine credeți că orchestrează și întreține această campanie și ce se urmărește de fapt?

Discursul public a fost intoxicat cu termenul impropriu de „pensie specială”, transformat într-un slogan propagandistic, ignorându-se deliberat natura juridică a pensiei de serviciu. Campania la care faceți referire se înscrie într-un fenomen mai larg de decredibilizare sistematică a unuia dintre cei trei piloni ai ordinii constituționale, respectiv a puterii judecătorești, pe care îl observăm cu îngrijorare pe tot parcursul acestui an. Nu asistăm la o dezbatere onestă despre politici publice în materia pensiilor, ci la o strategie deliberată de stigmatizare socio-profesională a magistraților.

Mecanismele acestei campanii sunt sofisticate, dar recognoscibile: fixarea în spațiul public a unor clișee numerice – „pensie la 45-50 de ani”, „sume exorbitante” – fără contextualizarea corectă a datelor; crearea unui contrast moral artificial între magistrați și restul populației; exploatarea emoțională a temei pentru polarizare socială și câștig de capital politic. Toate acestea urmăresc un obiectiv precis: slăbirea puterii judecătorești pentru a o face mai ușor de controlat, reminiscență surprinzătoare și amară a unui alt obsedant deceniu, dintr-un alt veac.

Cifra pe care o menționați – 8% din totalul pensiilor de serviciu – ilustrează perfect disproporția dintre dimensiunea reală a fenomenului și amploarea campaniei mediatice. Această disproporție nu este întâmplătoare. Ea revelează faptul că miza nu este economisirea banului public, de vreme ce impactul real din perspectiva reducerii deficitului bugetar este insignifiant, ci capitalizarea politică a unui resentiment social care ignoră cu bună-știință responsabilitatea legiuitorului pentru multe decizii prezentate și percepute public ca nedreptăți, direcționat strategic către o categorie profesională care, prin natura funcției sale, trebuie să rămână independentă de presiuni politice.

Din păcate, anumite formațiuni politice (de pildă, evaluez drept toxice opiniile exprimate de liderii USR despre justiție sau de alți susținători sub identitate reală și/sau sub pseudonim ai acestora), precum și exponenți ai puterii executive au alimentat constant acest tip de retorică, vulnerabilizând justiția. Și nu este, poate, cu totul întâmplător, că tocmai acești „iacobini juvenili”, vajnici agitatori de spirite și acuzatori publici autoproclamați de astăzi ai magistraților, sunt aceiași care pozau acum câțiva ani în mari apărători ai independenței justiției, clamând purificarea clasei politice de orice umbre penale.

Garantarea independenței financiare a magistraților nu este un privilegiu, ci o condiție esențială a statului de drept. Este iluzoriu să presupui un control jurisdicțional veritabil al aplicării dreptului – care constituie însăși esența statului de drept – atunci când acesta este exercitat de un corp profesional supus unei forme insidioase de control, prezentat public drept instrument al „binelui comun”, dar realizat prin mecanisme de dependență financiară instituite de celelalte două puteri ale statului: cea care edictează norma și cea care o execută în raport cu cetățeanul.La o privire superficială, asemenea măsuri pot părea că afectează exclusiv magistrații. În realitate, o analiză aprofundată relevă un risc sistemic: vulnerabilizarea independenței judiciare se răsfrânge direct asupra fiecărui cetățean al acestei țări și asupra mediului de afaceri, diminuând protecția juridică de care depinde funcționarea corectă a întregii societăți.

Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și standardele Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni subliniază constant că remunerația și beneficiile magistraților trebuie să fie la un nivel care să îi protejeze de presiuni exterioare și să asigure atractivitatea profesiei pentru candidați de înaltă calificare.

Cei din generația mea sau mai în vârstă își aduc, poate, aminte de perioada tristă de la începutul acestui secol, când salariile efectiv mizerabile ale magistraților și presiunile politice, lipsa unei pregătiri solide specializate prin INM și asigurarea de condiții pentru o carieră efectiv independentă făceau ca actul de justiție să fie unul precar, încrederea justițiabililor fiind la cel mai jos nivel din istoria recentă.

3. Cum ați rezolva dumneavoastră problema pensiilor de serviciu ale magistraților? Mă refer atât la reducerea cuantumului acestora, cât și la creșterea vârstei de pensionare și a vechimii în magistratură necesare ieșirii la pensie despre care s-a tot discutat.

Cred că fără onestitate, fără respect și încredere reciprocă, nu putem avea o soluție funcțională social și instituțional în privința pensiilor de serviciu ale magistraților, indiferent de parametrii financiari.

Orice reformă a sistemului de pensii al magistraților trebuie să pornească de la înțelegerea corectă a fundamentului acestor beneficii. Pensiile de serviciu nu sunt „privilegii” sau „bonusuri”, ci compensații pentru un regim profesional specific și sever: incompatibilități extinse, interdicția de a desfășura alte activități remunerate, expunerea la presiuni și riscuri profesionale deosebite, obligația de rezervă care limitează drastic libertatea de exprimare.

Principiile care ar trebui să ghideze orice reformă sunt următoarele:

Primul principiu: respectarea drepturilor câștigate și a așteptărilor legitime. Modificările legislative nu pot opera retroactiv asupra situațiilor deja constituite. Persoanele care au intrat în sistem sub un anumit regim juridic și care și-au planificat cariera în funcție de acesta au o așteptare legitimă de predictibilitate.

Al doilea principiu: consultarea reală și avizul conform al Consiliului Superior al Magistraturii. Ignorarea procedurii de avizare nu doar că viciază actul normativ, dar transmite un mesaj periculos despre respectul pentru statul de drept, în general. CSM nu poate fi tratat ca o formalitate, ci ca partener constituțional esențial.

Al treilea principiu: corelarea cu standardele europene. România nu poate adopta măsuri care să o situeze sub nivelul minim de garanții recunoscut în spațiul european pentru independența magistraților, fără a crea riscuri serioase asupra independenței judecătorilor și procurorilor.

În concret, cred că magistrații sunt deschiși discuțiilor privind creșterea graduală a vârstei de pensionare sau a vechimii necesare, cu condiția ca aceste modificări să se aplice pro futuro, să fie rezultatul unui dialog instituțional real și să nu reflecte strategii de valorificare politică a unei narațiuni ostile la adresa unei categorii profesionale. Oricine trebuie să înțeleagă că independența financiară a judecătorului este garanția incoruptibilității și, totodată, a calității actului de justiție.

4. Care a fost cea mai mare provocare la Înalta Curte în calitate de judecător, dar și care este cel mai mare regret, acum, la final de carieră în magistratură?

Cea mai mare provocare a fost menținerea echilibrului între rigoarea juridică și presiunea enormă a așteptărilor publice în cauzele de impact. Judecătorul instanței supreme operează într-un spațiu în care fiecare decizie este supusă unei analize microscopice intense, adesea din perspectiva unor expectații care nu au legătură cu criteriile legale aplicabile. Provocarea intelectuală majoră a fost gestionarea tensiunii dintre volumul mare de cauze și necesitatea unei analize chirurgicale a fiecărui dosar — la nivelul Curții Supreme, fiecare virgulă dintr-o hotărâre poate schimba practica națională.

Am considerat întotdeauna că judecătorul nu este „un organ de validare a rechizitoriului” (cum ar visa / dori unii procurori, lideri politici sau reprezentanți ai presei #rezist), ci un garant al legalității și un arbitru imparțial, care decide exclusiv pe baza probelor administrate în mod legal. Este fundamental ca opinia publică să înțeleagă că achitarea unui inculpat nu semnifică „slăbiciunea” instanței, ci reflectă, dimpotrivă, aplicarea principiului prezumției de nevinovăție și a standardului probatoriu „dincolo de orice îndoială rezonabilă”.

Transferarea responsabilității eșecului acuzării asupra instanței este un procedeu periculos, pentru că slăbește autoritatea judecătorului și descurajează independența. Dacă ne dorim să avem condamnări în funcție de popularitatea sau impopularitatea inculpatului, înseamnă că am greșit nu numai țara, dar și continentul. Justiția se înfăptuiește în sala de judecată, și nu la televizor sau pe stadioane, pe baza probelor administrate conform rigorilor dreptului, și nu a umorilor colective.

Regretul meu principal? Poate că nu am reușit să comunic suficient de bine către societate complexitatea actului de judecată. Există o discrepanță enormă între modul în care funcționează justiția în realitate și percepția publică despre aceasta — o discrepanță alimentată adesea de prezentări simplificate sau tendențioase.

Magistrații, prin natura profesiei, sunt constrânși de obligația de rezervă, în timp ce atacurile la adresa lor nu cunosc astfel de limite. Această asimetrie face ca, prea des, narațiunea publică să fie confiscată de cei care nu cunosc sau nu respectă regulile jocului judiciar. Mi-aș fi dorit un context care să permită o deliberare mai așezată, specifică marilor instanțe europene.

5. La Înalta Curte avem judecători cu faimă, pentru care o soluție de achitare este aproape imposibilă. Avem și judecători care însă au soluții ce își găsesc corespondentul în Codurile penal și de procedură penală. Loteria la ICCJ este simplă: „spune-mi completul și îți spun soluția”. Lăsând la o parte anormalitatea acestei situații, spuneți-ne, vă rugăm, există vreo șansă de revenire la Drept la Înalta Curte!

Întrebarea dumneavoastră atinge o problemă reală a sistemului judiciar român, dar permiteți-mi să nuanțez. Formula „spune-mi completul și îți spun soluția”, des repetată, conține un sâmbure de adevăr, dar este și nedreaptă.

În primul rând, diferențele de abordare între judecători există în orice sistem judiciar și, într-o anumită măsură, sunt inevitabile. Dreptul nu este o știință exactă, iar interpretarea normelor juridice comportă întotdeauna un grad de subiectivitate profesională. Ceea ce este problematic nu este existența unor diferențe de opinie juridică, ci predictibilitatea scăzută a soluțiilor în situații de fapt similare, regăsită și în cadrul unor soluții definitive pronunțate de către curțile de apel. Sintagma „loteria completelor” descrie o patologie a sistemului pe care am încercat să o combat prin unificarea practicii.

Instrumentele de unificare a practicii judiciare există: recursurile în interesul legii, hotărârile prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Problema este că acestea funcționează post factum și nu pot acoperi întreaga paletă de situații. Mai mult, observăm uneori o reticență în aplicarea acestor decizii de unificare chiar de la unele complete ale instanței supreme, ceea ce subminează însuși scopul pentru care au fost concepute.

„Revenirea la Drept”, cum frumos formulați, nu este o opțiune, ci un imperativ existențial pentru instanța supremă. Ea presupune: consolidarea mecanismelor de formare profesională continuă; dialog permanent între judecători pe teme controversate; asumarea instituțională a unui rol activ în unificarea practicii; respectarea efectivă a deciziilor Curții Constituționale și ale completelor de unificare, dar și regândirea unor soluții de practică „consolidată” în epoca „plicurilor galbene”, care constituie o mutilare a logicii juridice.

Un complet nu trebuie să fie „de condamnare” sau „de achitare”, ci un gardian al legalității, trebuind să condamne sau să achite exclusiv în baza probelor și a normelor de drept aplicabile. De asemenea, este esențială înțelegerea faptului că independența judecătorului nu înseamnă arbitrariu, ci libertatea de a aplica legea fără presiuni externe, în cadrul definit de Constituție, de jurisprudența constituțională și de deciziile de unificare.

6. În același registru, nu putem să trecem cu vederea faptul că la Înalta Curte există încă judecători care refuză să respecte deciziile CCR și ICCJ pe prescripție, alegând „portița” sesizării CJUE, doar pentru a nu le aplica. Cum credeți că poate fi rezolvată această problemă?

Problema pe care o ridicați ilustrează o tensiune reală între diferite surse de autoritate normativă în sistemul juridic român și, în esență, o criză de loialitate constituțională. Însă permiteți-mi să subliniez câteva principii fundamentale.

Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii erga omnes de la momentul publicării în Monitorul Oficial. Această obligativitate nu este opțională și nu poate fi eludată prin invocarea unor proceduri de sesizare a instanțelor europene. Recursul la CJUE, deși legitim în anumite circumstanțe, nu poate fi utilizat ca instrument de amânare sau de evitare a aplicării unei decizii constituționale deja pronunțate. A invoca dreptul european pentru a eluda dreptul național în situații în care nu există un conflict real, ci doar o reticență față de soluțiile obligatorii, contravine atât logicii constituționale, cât și unei lecturi corecte a dreptului UE.

În același sens, hotărârile pronunțate în recurs în interesul legii sau în procedura hotărârii prealabile sunt obligatorii pentru instanțe. Nerespectarea lor nu reprezintă o manifestare a independenței judecătorului, ci o încălcare a principiului securității juridice și a ierarhiei normative. Nu poți apăra statul de drept încălcând ierarhia normativă a acestuia.

Soluțiile posibile includ: monitorizarea sistematică a aplicării deciziilor de unificare de către instanța supremă; instituirea unor mecanisme de semnalare a divergențelor persistente; formarea profesională orientată specific pe relația dintre dreptul național și dreptul european; fermitatea instanței supreme de a sancționa, prin casare, orice hotărâre care încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziilor CCR. De asemenea, nu este exclusă răspunderea disciplinară în cazuri de refuz manifest de aplicare a jurisprudenței obligatorii.

În egală măsură, insuficienta înțelegere a unor demersuri ale legiuitorului determină, uneori, astfel de încălcări. Astfel, Legea nr. 303/2022 nu a mai inclus, între abaterile disciplinare, încălcarea deciziilor Curții Constituționale și a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate în interesul legii. În realitate, Curtea Constituțională a nuanțat această abrogare și, soluționând obiecția de constituționalitate formulată, a stabilit că „nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale ori a deciziilor pronunţate de ÎCCJ în soluţionarea recursurilor în interesul legii nu a mai fost reglementată ca abatere disciplinară distinctă în cuprinsul textului de lege antereferit. Însă acest lucru nu înseamnă că nerespectarea acestora nu poate angaja răspunderea disciplinară a judecătorului sau a procurorului în măsura în care se demonstrează că și-a exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență”[1].

Esențial este să înțelegem că respectarea deciziilor CCR și ICCJ nu reprezintă o limitare a independenței judecătorului, ci expresia coerenței sistemului juridic – o valoare fără de care statul de drept devine iluzoriu, iar justiția devine într-adevăr o loterie fără câștigători. Disciplina jurisprudențială nu este opțională; un sistem judiciar coerent nu poate funcționa cu „insule” de practică ce își arogă prerogativa de a selecta ce legi aplică.

7. Cum vedeți numirea Liei Savonea la conducerea ICCJ? Ce schimbări vă așteptați să fie făcute în mandatul acesteia?

Numirea doamnei judecător Lia Savonea în funcția de președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție reprezintă rezultatul unei proceduri desfășurate în conformitate cu prevederile legale, finalizată cu un vot covârșitor – 9 voturi favorabile din 10 – în cadrul Secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii. Este, în opinia mea, o alegere care conferă instanței supreme stabilitate și forță instituțională, o garanție a revenirii la profesionalismul pur.

Cunosc activitatea doamnei președinte Lia Savonea de foarte mult timp. Este un magistrat care a demonstrat o reziliență exemplară în fața presiunilor de orice natură, cu o experiență remarcabilă – 29 de ani de activitate judiciară, funcții de conducere la toate nivelurile sistemului judiciar, fost președinte al Curții de Apel București, fost președinte al Consiliului Superior al Magistraturii. Această experiență îi conferă o înțelegere profundă a mecanismelor instituționale și a provocărilor cu care se confruntă sistemul judiciar.

Declarațiile făcute cu ocazia audierii în procedura desfășurată în fața CSM sunt, în opinia mea, definitorii pentru viziunea mandatului: „Funcția de președinte la instanța supremă nu este o poziție onorifică, este o răspundere grea”; „Justiția se construiește prin decizii, iar cele mai grele decizii trebuie asumate, nu evitate”; „Independența nu este un lucru câștigat, este o răspundere și o luptă de zi cu zi”; „Judecătorul nu este executant al rechizitoriului, ci garant al legalității”.

Mă aștept ca mandatul doamnei președinte Lia Savonea să fie caracterizat de fermitate în apărarea independenței justiției, de profesionalism în gestionarea activității instanței supreme și de claritate în comunicarea publică. Contextul actual – marcat de atacuri fără precedent la adresa magistraturii – necesită o conducere care să nu evite confruntarea cu presiunile externe și care să reprezinte cu demnitate instituția pe care o conduce. Este liderul de care sistemul are nevoie pentru a restabili ordinea și rigoarea. Din ceea ce am observat până acum, aceste așteptări sunt pe deplin justificate.

8. Credeți că se mai poate vorbi în 2025 despre influențarea judecătorilor ICCJ de către serviciile secrete, parchete sau chiar lideri politici ai țării, la fel ca în vremurile de tristă amintire pentru justiția română, când binomul SRI-DNA comunica soluțiile în plicuri galbene, chiar și în lipsa probelor?

Istoria recentă a justiției române a cunoscut, într-adevăr, perioade în care relația dintre structurile de informații și sistemul judiciar a depășit limitele acceptabile într-un stat de drept. Protocoalele secrete, „plicurile galbene”, transformarea interceptărilor în instrumente de presiune – toate acestea au reprezentat devieri grave de la principiile fundamentale ale unei democrații constituționale.

Față de acea perioadă, au existat progrese semnificative: desecretizarea protocoalelor, reformarea cadrului legal privind supravegherea tehnică, o conștientizare mai acută în rândul magistraților a necesității de a păstra distanță față de orice formă de influență externă. Vreau să cred că am depășit istoric epoca nefastă a protocoalelor. Astăzi, corpul magistraților de la Înalta Curte a atins o maturitate profesională care respinge organic astfel de imixtiuni. Probele se administrează în pretoriu, nu în laboratoarele serviciilor, unde cei care „administrează” sunt, de regulă ingineri, iar nu juriști.

Vedem în spațiul public reluarea discuțiilor despre rolul serviciilor de informații în contextul noii Strategii de apărare a țării. Să sperăm că modul în care se va aplica acest act normativ nu va conduce la o „restaurație” și că puterea judecătorească va fi învățat ceva din experiențele anterioare.

Vigilența rămâne necesară. Formele de presiune evoluează: dacă plicurile galbene aparțin, sperăm, trecutului, presiunile mediatice orchestrate, campaniile de denigrare, încercările de intimidare publică reprezintă instrumente la fel de periculoase pentru independența judecătorului. Un magistrat care știe că va fi linșat mediatic pentru o soluție „nepopulară” nu este mai liber decât unul care primea instrucțiuni pe canale oculte.

În 2025, provocarea nu mai este neapărat binomul instituțional, ci un alt tip de binom: cel dintre anumiți actori politici și segmente ale mass-mediei (unele dintre acestea din urmă cu denumiri „cvasipornografice” ori figuri jurnalistice reciclate pentru a servi narațiuni convenabile sau care scriu, deși nu ar putea conduce un vehicul, ori a căror limită de înțelegere rămâne la nivelul paragrafierii „formulărilor primite pe surse judiciare”, sau prin „creatori digitali” stipendiați, în principal, de instituții publice sau de ong-uri cu abilități induse în afirmarea de „scântei mentale”).

Aceștia utilizează dezinformarea ca armă împotriva justiției, poate tocmai în scopul ultim de a și-o subordona, ca în alte regimuri „populare” de tristă amintire.

Răspunsul trebuie să fie același: fermitate, profesionalism, refuzul de a ceda presiunilor, indiferent de sursa lor, altfel riscăm să retrăim istoria sub alte forme, dar în aceeași substanță liberticidă. Fie cu secera sau ciocanul ori cu trotineta și telefonul inteligent, asaltul asupra justiției este la fel de reprobabil.

9. Cum vedeți campania de denigrare care se duce împotriva Înaltei Curți și a judecătorilor supremi, în frunte cu președinta ICCJ, Lia Savonea, pentru „culpa” de a respecta legea și de a aplica hotărârile CCR și ICCJ privind prescripția? Care este miza acestor atacuri?

Ceea ce observăm în această perioadă reprezintă, fără exagerare, cea mai intensă și mai coordonată campanie de delegitimare a puterii judecătorești din ultimii ani. Și folosesc termenul „coordonată” în mod deliberat, pentru că nu vorbim despre critici sporadice sau despre nemulțumiri izolate, ci despre un mecanism sistematic de decredibilizare.

Elementele acestui mecanism sunt vizibile: stigmatizarea socio-profesională a magistraților pornind de la tema pensiilor; propagarea de informații vădit false referitoare la cauze de impact; invocarea unor „experți anonimi” (de regulă judecători pentru care singurul dubiu rezonabil este cuantumul maximului special al infracțiunii, unii dintre ei în prezent pensionați, deci beneficiari ai aceluiași sistem pe care îl înfierează) pentru a acredita speculații despre procedurile judiciare; demersuri mediatice de influențare a instanțelor prin presiune asupra judecătorilor înaintea soluționării unor cauze.

Această campanie vizează fragilizarea autorității judecătorești, urmărind un sistem judiciar timorat, defensiv, preocupat de propria supraviețuire administrativă.

Ironia tragică este că judecătorii instanței supreme sunt atacați tocmai pentru că fac ceea ce legea le cere: aplică deciziile Curții Constituționale și hotărârile de unificare a practicii. Când un judecător respectă o decizie CCR privind prescripția, el nu „eliberează infractori” — el aplică legea așa cum a fost interpretată de instanța constituțională. A-i reproșa acest lucru înseamnă a-i reproșa că respectă ierarhia normativă ori că respectă preeminența dreptului. Este o răsturnare gravă de logică: judecătorul este acuzat că respectă ordinea juridică. În loc să fie întrebat legiuitorul de ce a produs texte neconstituționale sau incomplete, este linșată instanța care aplică deciziile Curții Constituționale.

Miza acestor atacuri? Slăbirea puterii judecătorești, pentru a o face mai permeabilă la influențe politice. Când încrederea publică în justiție este subminată, când judecătorii devin ținte ale urii populare, când orice decizie „incomodă” este prezentată ca dovadă de corupție sau incompetență, rezultatul este o justiție intimidată, care va ezita să pronunțe soluții nepopulare chiar când legea le impune. Aceasta este, din perspectiva mea, amenințarea reală pentru statul de drept în România anului 2025.

Și, oare, care este alternativa, dacă ar exista vreuna, în viziunea acestor atacatori ai independenței justiției? Ca judecătorul să condamne precum Pillat acum două mii de ani în funcție de care facțiune strigă mai tare? Sau să condamne exclusiv pe cei incomozi pentru puterea politică a momentului, cum se petrecea în istoria recentă? Oare o astfel de realitate ne dorim pentru copiii noștri?

Atacurile la adresa doamnei președinte Lia Savonea și implicit la adresa Înaltei Curți reprezintă prețul plătit pentru verticalitate. Este datoria corpului academic și a lumii juridice să facă zid în jurul acestor repere de integritate.

10. În activitatea dumneavoastră de judecător suprem, dar și la Curtea de Apel Oradea, ați avut pe masă dosare instrumentate de DNA. Ce schimbări în modul de lucru al DNA în ultimii ani ați observat, mai cu seamă de când conducerea acestui parchet a fost preluată de procurorul Marius Voineag, în mandatul căruia spectacolul cătușelor nu a mai avut loc?

Direcția Națională Anticorupție rămâne o instituție esențială pentru combaterea corupției la nivel înalt în România. Fără a face aprecieri asupra unor cauze concrete, pot observa câteva tendințe generale în evoluția modului de lucru al acestei structuri.

Sub conducerea procurorului-șef Marius Voineag, asistăm la o recalibrare strategică esențială, pe care o salut. S-a trecut, vizibil, de la „telejustiție” și „spectacolul cătușelor” la un model de profesionalism discret, concentrat pe calitatea dosarelor, nu pe efectul mediatic. Nu mai vedem acea suprapunere toxică dintre anchetă și show televizat. Accentul pare să fi fost mutat de la cantitate la calitate: anchetele au devenit mai tehnice, mai riguroase, reducând riscul acelor achitări care compromiteau credibilitatea instituției.

Din perspectiva profesională, observ o preocupare mai accentuată pentru soliditatea probatoriului, pentru respectarea garanțiilor procesuale. Mesajul transmis public de procurorul-șef Voineag – „misiunea noastră este să țintim marea corupție” – sugerează o focalizare pe cazurile cu adevărat semnificative, nu pe multiplicarea artificială a statisticilor.

Această reorientare strategică a DNA este confirmată și de recenta evaluare a Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD) în cadrul procesului de aderare a României. Avizul Formal al Grupului de lucru OECD pentru combaterea mitei în operațiunile economice internaționale, adoptat la 22 octombrie 2025, atestă că România îndeplinește standardele internaționale în prevenirea și combaterea corupției care implică funcționari publici străini. OECD a evidențiat în mod explicit capacitatea DNA de a desfășura investigații eficiente în cazurile de mituire transnațională și de a coopera cu autorități din alte state. Recomandarea privind resursele umane, financiare și de formare profesională a fost considerată pe deplin îndeplinită.

Ca judecător, întotdeauna am apreciat rechizitoriile bine fundamentate, care prezintă clar situația de fapt și care se bazează pe un probatoriu solid administrat în condiții de legalitate. Când acuzarea își face treaba corespunzător, procesul se desfășoară în condiții optime, iar soluția – oricare ar fi ea – are legitimitate. DNA, sub actuala conducere, pare să înțeleagă acest lucru, iar validarea OECD reprezintă o confirmare obiectivă a acestei evoluții pozitive.

11. Sunt, în opinia dumneavoastră, legitime criticile președintelui Nicușor Dan la adresa șefilor DNA și PICCJ, Marius Voineag și Alex Florența? Sunt fundamentate nemulțumirile sau avem de-a face cu o dorință a președintelui Nicușor Dan de a-și numi procurori apropiați sau pe care îi agreează la vârful parchetelor?

Întrebarea atinge un subiect sensibil care privește relația dintre puterea executivă și sistemul judiciar. Voi răspunde din perspectiva principiilor, nu a persoanelor.

Într-un stat de drept, există o limită clară între dreptul legitim al șefului statului de a-și exprima opinii și imixtiunea în funcționarea sistemului judiciar. Această limită este trasată de principiul separației puterilor și de standardele naționale și europene privind independența justiției. Într-o democrație constituțională consolidată, separația puterilor în stat impune o reținere a reprezentanților executivului sau administrației în a comenta activitatea parchetelor.

Președintele României are anumite atribuții constituționale în procedura de numire a unor procurori de rang înalt, dar aceste atribuții se exercită în cadrul unor proceduri reglementate prin lege și în cadrul unui dialog instituțional cu Consiliul Superior al Magistraturii. Declarațiile publice care vizează activitatea profesională a procurorilor în funcție, care sugerează nemulțumiri față de modul în care aceștia își exercită atribuțiile sau care creează așteptarea unor schimbări la vârful parchetelor pot fi percepute ca forme de presiune incompatibile cu independența Ministerului Public.

Atunci când un demnitar de rang înalt face declarații publice despre „agenda instituțională” a conducerii unui parchet sau despre necesitatea unor discuții privind „planurile de management” ale șefilor de parchete, mesajul transmis către corpul magistraților este unul de îngrijorare. Criticile nominale și publice formulate de un om politic la adresa magistraților riscă să fie percepute ca presiuni nelegitime, poziția de (cel mai) înalt demnitar nemaipretându-se la afirmații potrivite pentru un reprezentant al societății civile. Independența procurorilor nu este mai puțin importantă decât independența judecătorilor – ambele sunt componente esențiale ale unei democrații constituționale, deoarece vizează aceeași putere etatică.

12. Cum ar trebui să arate cadrul legislativ pentru ca aceste intervenții, chiar de la vârful statului, să nu mai existe în funcționarea sistemului judiciar? Care este limita de la care, la acest nivel al funcției, o declarație reprezintă imixtiune, și nu o opinie?

Cadrul legislativ actual conține deja garanții importante: Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenței justiției; procedurile de numire a procurorilor de rang înalt presupun propunerea ministrului și avizul CSM; magistrații beneficiază de inamovibilitate și nu pot fi sancționați pentru opiniile exprimate în exercitarea funcției.

Problema nu este neapărat lipsa unor norme, ci cultura instituțională și respectul pentru spiritul acestor norme. Putem avea cele mai elaborate reglementări, dar dacă decidenții politici nu internalizează principiul separației puterilor, aceste reglementări rămân litere moarte.

Totuși, câteva dezvoltări legislative ar putea fi utile. În primul rând, clarificarea limitelor declarațiilor publice ale demnitarilor referitoare la cauze în curs sau la activitatea profesională a magistraților. În al doilea rând, consolidarea rolului CSM ca organism de apărare a independenței justiției, inclusiv prin mecanisme de sancționare rapidă și fermă a derapajelor de discurs public care subminează încrederea în justiție. În al treilea rând, reglementarea mai precisă a procedurii de revocare a conducătorilor de parchete, pentru a preveni utilizarea acesteia ca instrument de presiune.

Având în vedere importanța acestor funcții, poate ar fi util ca avizul să fie acordat de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii. De asemenea, când discursul public se referă vag la nemulțumiri, fără ca acestea să fie contextualizate, acestea devin mai degrabă atac la persoană și chestiuni „de gust” mai degrabă decât critici constructive.

Cât privește limita dintre opinie legitimă și imixtiune, aceasta poate fi trasată prin câteva criterii: declarația vizează cauze concrete în curs sau persoane determinate? Declarația sugerează un anumit rezultat dorit în procedurile judiciare? Declarația creează o presiune publică asupra magistraților? Dacă răspunsul la oricare dintre aceste întrebări este afirmativ, ne aflăm probabil în zona imixtiunii, nu a opiniei legitime. Poate că este momentul unei dezbateri serioase despre un „pact de neagresiune” instituțională, dublat de sancțiuni pentru cei care folosesc justiția ca temă de campanie, degradând-o la nivel de simplă marotă de care poți uza pentru a înfierbânta spiritele unei revoluții prost înțelese, dar permanente.

13. Ce ar trebui să conțină legea, astfel încât să existe o răspundere reală a magistraților pentru erorile judiciare comise, dar să nu fie afectată independența acestora pe soluții? De exemplu, din câte am publicat noi, până în 2023 exista un singur judecător împotriva căruia statul inițiase acțiune în regres pentru a recupera daunele plătite din cauza acelui judecător (este vorba despre fostul judecător ICCJ Horia Valentin Șelaru). În rest, orice acțiune în regres este blocată , fie de Inspecția Judiciară, fie de CSM.

Răspunderea magistraților pentru erorile judiciare este un subiect care necesită o abordare extrem de nuanțată, pentru că implică echilibrarea a două valori aparent contradictorii: pe de o parte, dreptul cetățenilor la repararea prejudiciilor cauzate de erori judiciare; pe de altă parte, protejarea independenței magistratului, care nu trebuie să judece sub amenințarea permanentă a răspunderii patrimoniale.

Sistemul actual – răspunderea primară a statului, urmată de posibilitatea acțiunii în regres în caz de rea-credință sau gravă neglijență – este, în principiu, corect configurat. Problema pe care o semnalați ține de aplicarea acestui sistem, nu de concepția lui.

Pentru ca mecanismul să funcționeze, ar fi necesare câteva ajustări. Mai întâi, definirea clară și univocă a criteriilor de rea-credință și gravă neglijență. În al doilea rând, separarea netă între răspunderea pentru încălcări intenționate sau grav neglijente ale legii și răspunderea pentru interpretări juridice ulterior infirmate de instanțele superioare. Magistratul trebuie să răspundă pentru abuzuri, nu pentru interpretări juridice.

Legea instituie proceduri clare, transparente și previzibile. Discuția privind lipsa unor mecanisme efective de compensare este, în realitate, o falsă problemă: persoanele prejudiciate beneficiază de despăgubiri, iar jurisprudența deja consolidată confirmă funcționalitatea acestor mecanisme.

Totuși, trebuie înțeles că noțiunea de „eroare judiciară” are un conținut juridic amplu și complex; nu orice eroare este imputabilă magistratului, după cum un sistem de răspundere „obiectivă” a magistratului, în afara unei culpe grave, este incompatibil cu principiile statului de drept.

Răspunderea patrimonială a magistraților – la fel ca soluțiile lor jurisdicționale – nu poate deveni obiectul unor așteptări imediate ale publicului, atâta vreme cât discutăm despre o problematică tehnică, cu rigori juridice bine definite. Din nou, se observă cu ușurință felul în care sunt alimentate, în spațiul public, narațiuni simplificatoare și așteptări iluzorii.

Mai trebuie subliniat că magistrații răspund exclusiv pentru situațiile de aplicare a legii cu rea-credință sau gravă neglijență, iar mecanismele de tragere la răspundere în asemenea ipoteze sunt net superioare, sub aspectul concepției, reglementării și aplicării, celor existente pentru orice altă categorie profesională.

Blocajele semnalate pot indica și faptul că erorile intenționate sunt rare. Totuși, pentru credibilitatea sistemului, mecanismul acțiunii în regres trebuie să fie funcțional, dar controlat strict de instanțe, nu de politic, pentru a evita transformarea sa într-o pârghie de presiune asupra judecătorilor incomozi.

14. Care sunt primele trei modificări pe care le-ați face Codului penal și Codului de procedură penală?

Răspund cu prudență, pentru că orice modificare a codurilor trebuie să fie rezultatul unei analize ample, iar nu al unei reacții emoționale sau conjuncturale. Ar fi de preferat ca legiuitorul să adopte soluții pe bază de argumente, inclusiv de ordin științific, provenite din partea specialiștilor, după o consultare publică echilibrată și transparentă. Am să mă refer, cu titlu exemplificativ, la trei modificări importante, din perspectiva mea, la nivelul procedurii penale:

Prima modificare: regândirea sistemului de principii în procedura penală, abordarea normativă a funcțiilor acestora și, nu în ultimul rând, desinergizarea lor mai clară față de o serie de reguli generale – care nu sunt principii – privind aplicarea legii procesual penale.

A doua modificare: camera preliminară – simplificarea procedurii, care trebuie să redevină un filtru eficient de legalitate, nu un proces paralel care durează ani de zile. Această etapă trebuie să-și păstreze funcția de filtru, dar fără a se transforma într-o sursă suplimentară de tergiversare. Poate ar trebui reevaluat chiar obiectul procedurii, în sensul restrângerii acestuia la examenul de regularitate și legalitate a rechizitoriului, respectiv la validitatea actelor de urmărire penală fără funcție probatorie.

A treia modificare: reglementări mai clare în sfera instituției excluderii probelor ilicite, care să elimine orice controverse cu privire la delimitarea față de nulități și autonomia sa incontestabilă în cadrul sistemului de sancțiuni procesual penale; totodată, apreciez că există un spațiu generos de evoluție în dreptul pozitiv – poate insuficient explorat – și în privința limitelor efectului sancționatoriu al excluderii, respectiv sancționarea nerespectării sale.

Aș adăuga, în subsidiar, și modernizarea procedurilor probatorii în materia criminalității informatice și a spălării de bani, pentru a oferi instrumente reale în lupta cu infracționalitatea din ce în ce mai diversificată.

15. Ați fost în comisia de redactare a Codului penal și a Codului de procedură penală, care între timp au fost modificate de nenumărate ori, ca urmare a deciziilor CCR, dar și a excesului de zel al legislativului. Ce ar trebui să se întâmple cu aceste legi, rescrise sau păstrate cu mici intervenții?

Fiind unul dintre „arhitecții” acestor coduri, pledez pentru stabilitate normativă. Noile coduri au reprezentat un salt calitativ real la momentul adoptării. Cronicizarea unui fenomen de negare a unei evoluții denotă mai degrabă un obscurantism din partea celor care îl practică. Rămâne opțiunea fiecăruia cum se poziționează. Existența anumitor sincope la nivelul produsului normativ este inerentă în orice proces de reformă, dar cred că ar fi superficial să generalizăm și să decretăm că acestea ar constitui unica sursă a problemelor cu care ne-am confruntat. Disfuncționalitățile au și alte cauze. Nu pot fi ignorate anumite necorelări între o serie de rațiuni normative ale codificării inițiale și norme ulterioare, fie din legea de punere în aplicare, fie din acte normative subsecvente care au generat modificări fragmentare operate în lipsa unei viziuni coerente pentru integrarea deciziilor CCR (de pildă, au fost operate modificări punctuale ale unor norme procedurale fără a se proceda și la corelarea altor norme cu modificarea operată).

Nu cred în rescrierea integrală a codurilor; ar fi o eroare strategică majoră, aruncând sistemul într-un nou haos de interpretare pentru încă un deceniu și generând un nou val de instabilitate. Cred însă că s-ar impune o republicare care să integreze organic toate modificările și deciziile CCR, „curățând” și armonizând textele prin intervenții punctuale, chirurgicale, impuse de evoluția jurisprudenței, de deciziile instanței de contencios constituțional și, nu în ultimul rând, de doctrină.

Intervenții punctuale, acolo unde teoria și practica au relevat probleme sistemice.

O procedură legislativă care să respecte cu adevărat rolul CSM și al profesioniștilor dreptului.

Avem nevoie de „pace legislativă”, nu de revoluții permanente.

16. Care este instituția din sistemul judiciar sau relaționată cu sistemul judiciar care necesită a fi reformată de urgență?

Aș indica, fără ezitare, Serviciul de Probațiune – „Cenușăreasa” sistemului, deși are un rol crucial în economia pedepselor neprivative de libertate. Fără un serviciu de probațiune robust, bine finanțat și cu personal suficient, individualizarea pedepselor rămâne o teorie frumoasă, iar reintegrarea socială, o iluzie.

17. Sunteți poate cel mai titrat autor de cărți de specialitate, coordonator de doctorat, formator INM, deci aveți permanent contact cu generațiile care se pregătesc să devină magistrați. Este justificată temerea existentă în sistemul judiciar potrivit căreia se simte o calitate profesională mai slabă a noilor magistrați, urmând ca nivelul să fie tot mai jos? În opinia dumneavoastră, sunt justificate aceste temeri?

Nu cred în generalizări și, ca atare, nici în diagnosticul facil al „declinului ireversibil”. Tinerii care intră astăzi în magistratură au acces la resurse de formare pe care generațiile anterioare nu le-au avut. Totodată, potențialul lor intelectual este incontestabil.

În același timp, există îngrijorări legitime pe care nu le pot ignora. Sistemul actual de selecție pune accent excesiv pe memorare, pe tehnicitate, pe „antrenarea pentru examen”, în detrimentul formării gândirii juridice propriu-zise. Concursurile tind să evalueze mai degrabă capacitatea de reproducere a unor volume impresionante de informație decât aptitudinile analitice sau maturitatea necesară actului de judecată. Temerea vizează mai degrabă maturitatea emoțională și experiența de viață. Justiția nu se face doar cu codul în mână, ci și cu o înțelegere profundă a naturii umane. Există riscul de a eșua într-un tehnocratism juridic lipsit de orizont.

Soluțiile trebuie căutate în mai multe direcții: reforma curriculei facultăților de drept, a metodologiei didactice, în sensul de a pune mai mult accent pe raționamentul juridic și mai puțin pe memorare; regândirea concursurilor de admitere, pentru a evalua nu doar cunoștințele, ci și aptitudinile și maturitatea; consolidarea formării practice în timpul stagiului; mentorat real din partea magistraților experimentați. Rolul nostru, al formatorilor și al mentorilor, este să le insuflăm nu doar știința dreptului, ci și conștiința greutății sociale a semnăturii lor.

Nu cred în declinul inevitabil al calității profesionale. Cred însă că sistemul trebuie să se adapteze pentru a valorifica potențialul noilor generații și pentru a compensa punctele lor mai slabe. Responsabilitatea ne aparține tuturor – profesorilor universitari, formatorilor INM, magistraților în funcție care ar trebui să devină mentori.

18. Ce urmează după magistratură pentru Mihail Udroiu?

Urmează libertatea de a construi. O nouă etapă profesională care îmbină pasiunea mea pentru dreptul penal cu dorința de a valorifica într-un mod diferit experiența acumulată în aproape trei decenii de magistratură.

Am fondat UDROIU LEGAL, o firmă de avocatură specializată exclusiv în drept penal și procedură penală. Nu este o avocatură de volum, ci una de nișă, orientată către cauze complexe, care necesită o abordare strategică sofisticată.

Paralel, voi continua activitatea academică: coordonarea de doctorate la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, activitatea de formator – titular al cursului de procedură penală la Institutul Național al Magistraturii, activitatea de conferențiar universitar în cadrul Facultății de Drept a Universității din Oradea, redactarea și actualizarea lucrărilor de specialitate. Această componentă nu este secundară sau complementară – ea reprezintă o parte esențială a identității mele profesionale. Rămân un om al cărții și al catedrei, dar voi fi prezent activ în arena judiciară, acolo unde se scrie istoria dreptului prin spețe relevante.

Combinația dintre avocatură și activitatea academică nu este întâmplătoare. Sunt convins că cele două dimensiuni se potențează reciproc: practica alimentează reflecția teoretică cu probleme concrete, iar teoria oferă practicii un cadru conceptual care permite abordări inovatoare. Această sinergie a caracterizat întreaga mea carieră și nu intenționez să renunț la ea.

19. Sunteți coordonator de doctorat. Dată fiind dinamica cu care ați fost obișnuit în activitatea de judecător, va fi suficient din punctul de vedere al provocărilor pe care le suscită calitatea de magistrat activitatea didactică? Unde va mai profesa Mihail Udroiu?

Activitatea didactică și cea de cercetare au propriile lor provocări, diferite de cele ale activității judiciare, dar nu mai puțin stimulante. A forma viitorii juriști, a contribui la dezvoltarea științei dreptului, a menține un dialog permanent cu literatura de specialitate – toate acestea sunt activități intelectuale intense. Catedra rămâne o constantă nenegociabilă a vieții mele profesionale – contactul cu studenții mă menține conectat la viitor.

Voi continua să predau la Universitatea din Oradea, în calitate de conferențiar universitar, și să coordonez doctorate la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. De asemenea, voi rămâne formator la Institutul Național al Magistraturii, unde activez de mulți ani și unde am plăcerea de a interacționa cu auditorii de justiție care vor deveni viitorii judecători și procurori ai României.

Însă dinamica la care vă referiți va fi acum asigurată preponderent de avocatură. Practica penală – mai ales în cauze complexe, cu miză ridicată – oferă exact acel grad de adrenalină intelectuală care caracteriza activitatea de judecător la instanța supremă. Diferența este că acum voi fi de cealaltă parte a barei, construind strategii de apărare în loc să evaluez duelul dintre acuzare și apărare din poziția de arbitru. Centrul de greutate se va muta în consultanța și reprezentarea penală de nivel înalt, acolo unde complexitatea cauzelor cere o „matrice defensivă” elaborată.

20. De ce avocatură? Majoritatea judecătorilor alege notariatul, fiind o profesie mai „liniștită”.

Tocmai pentru că nu caut o profesie „liniștită”. După trei decenii în care am trăit cu intensitate fiecare dosar, fiecare soluție, fiecare dezbatere juridică, nu m-aș putea mulțumi cu o activitate de rutină, oricât de confortabilă financiar ar fi aceasta.

Notariatul este o profesie respectabilă, dar statică, orientată spre conservarea situațiilor juridice. Structura mea interioară este una dinamică, analitică și combativă. Avocatura penală este, prin natura ei, o profesie a conflictului – nu în sensul negativ, ci în sensul confruntării legitime de argumente, al luptei pentru drepturile clientului, al tensiunii intelectuale permanente. Acest lucru mă motivează.

Mai există și un alt aspect, deloc secundar: în avocatură pot valorifica în mod autentic experiența profesională pe care am acumulat-o, întrucât poziția avocatului este una de veritabil co-participant la actul de justiție, un împreună-lucrător alături de judecător și procuror în procesul de configurare și rafinare a jurisprudenței.

Înțelegerea modului în care gândește un judecător, a mecanismelor decizionale judiciare, a vulnerabilităților procedurale imperceptibile pentru un observator obișnuit – toate acestea sunt atuuri care își găsesc aplicarea optimă în construcția strategiilor de apărare.

Nu în ultimul rând, avocatura îmi permite să rămân conectat la evoluția jurisprudenței, la dezbaterile doctrinare, la dinamica dreptului penal. Notariatul, cu toate calitățile sale, ar fi însemnat o ruptură de acest univers profesional care m-a definit. Provocarea intelectuală a dosarului penal complex este singura care mă motivează la acest nivel de experiență.

21. Ce așteptări aveți de la profesia de avocat? Veți colabora cu alți avocați, alte case renumite sau veți activa pe cont propriu?

Așteptările mele vizează posibilitatea de a practica dreptul penal la cel mai înalt nivel de complexitate, de a construi structuri de apărare riguroase și profund articulate în cauze care ridică veritabile probleme de drept, precum și de a contribui, din această perspectivă, la evoluția și consolidarea jurisprudenței. Intenționez să ridic standardul apărării penale, aducând un plus de rigoare științifică.

UDROIU LEGAL este conceput ca un cabinet de nișă, cu o echipă de colaboratori restrânsă, dar de înaltă calificare. Nu urmăresc volumul de dosare, ci selectivitatea și profunzimea. Prefer să am zece cauze în care pot investi întreaga mea experiență și creativitate juridică, decât o sută de cauze gestionate superficial.

Dreptul penal modern presupune adesea intersecții cu alte domenii – drept fiscal, drept administrativ, drept european, drept internațional –, iar în astfel de cauze colaborarea cu specialiști din aceste zone este nu doar utilă, ci și necesară. În dosarele de mare anvergură (criminalitatea financiară, așa-numita white-collar crime), complexitatea impune echipe multidisciplinare. Voi fi deschis colaborărilor strategice cu alte case de avocatură de prestigiu, dar sub coordonarea unei viziuni unitare, pe care mi-o asum. De asemenea, în cauzele cu element de extraneitate, parteneriatele cu firme din alte jurisdicții pot fi esențiale.

Ceea ce nu voi face este să sacrific independența profesională pentru avantaje conjuncturale. Am intrat în avocatură cu același set de valori care mi-au ghidat cariera în magistratură: integritate, profesionalism, respect pentru lege. Nu intenționez să renunț la acestea.

22. Cum va arăta cabinetul de avocatură al lui Mihail Udroiu?

UDROIU LEGAL este deja o realitate, nu doar un proiect. Este reflexia crezului meu profesional: Excelență. Rigoare. Strategie. O firmă de avocatură de nișă, specializată exclusiv în drept penal și procedură penală, construită pe fundația a aproape trei decenii de experiență în sistemul judiciar.

Filosofia firmei este sintetizată în sloganul: „From Justice to Defence”. Aducem în avocatură tot ceea ce am învățat în magistratură – rigoarea analizei, înțelegerea mecanismelor decizionale judiciare, capacitatea de a anticipa raționamentul instanțelor – și punem aceste competențe în serviciul apărării.

Ariile de practică acoperă întregul spectru al dreptului penal complex: infracțiuni economice și de corupție; fraudă fiscală și spălare de bani; criminalitate informatică; răspunderea penală a persoanelor juridice; căi extraordinare de atac; plângeri la Curtea Europeană a Drepturilor Omului; sesizări la Curtea de Justiție a Uniunii Europene și la Curtea Constituțională; afaceri penale transnaționale; consultanță preventivă și compliance penal.

Elementul distinctiv este abordarea strategică. Nu practicăm o avocatură reactivă, care răspunde pas cu pas mișcărilor acuzării. Construim arhitecturi de apărare – strategii integrate care anticipează evoluțiile procesuale și care urmăresc modificarea cadrului de analiză al cauzei în beneficiul clientului. Această capacitate de a gândi strategic, de a vedea ansamblul dincolo de detalii este poate cel mai valoros lucru pe care l-am adus din magistratură în avocatură.

În final, cabinetul meu de avocatură arată exact așa cum m-am pregătit să arate timp de trei decenii: un loc în care dreptul penal este practicat cu pasiune, cu rigoare și cu respect pentru valorile fundamentale ale profesiei juridice. Nu va fi o simplă firmă de avocatură, ci un laborator de soluții juridice complexe, unde experiența judiciară de la vârful ierarhiei (ICCJ) se întâlnește cu doctrina penală pentru a oferi clientului nu doar o apărare, ci o strategie câștigătoare fundamentată pe anticiparea mecanismelor decizionale ale instanțelor.

În această cheie, cred că UDROIU LEGAL ar trebui mai degrabă citit UDROIU INTUITIVE LEGAL. Această denumire reflectă integral formarea mea profesională și identitatea mea juridică.