Pe la sfârșitul anilor ’90, în febra dezbaterilor despre introducerea manualelor alternative, una din vocile tranșante și lucide a fost cea a profesoarei Zoe-Dumitrescu-Bușulenga, ulterior maica Benedicta la mănăstirea Văratic. Fără să nutrească vreun moment iluzii asupra demersului, marea profesoară de limbă română a emis atunci un verdict necruțător:

„Aceste manuale alternative sunt o invenție a unor oameni care vor să obnubileze intelectul tineretului.

Știți ce-am sugerat eu? de la început (nu m-a ascultat nimeni, bineînțeles):

«Reeditați, domnule, manualele cele mai bune de pe vremea mea!»

Era un manual, al lui Nedioglu (subl. noastră)– n-ați auzit, poate, de el – era un manual care astăzi, în străinătate, ar face cinste, în ceea ce privește structura lui. Și analizele…!”

La un sfert de veac de la acel moment, ceea ce părea o sentință greu suportabilă prin intransigență, s-a dovedit prin comparație o descriere mai degrabă edulcorată, chiar dacă profetică în felul ei. Mult mai interesantă însă decât polemica în sine, pare recomandarea privind republicarea vechilor manuale și în special al lui Nedioglu, un nume uitat aproape cu desăvârșire și pe nedrept.

Și asta pentru că Gheorghe Nedioglu a fost unul dintre marii educatori ai acestei țări, un profesor strălucit și un autor de manuale de limba română inegalabile până astăzi în cultura noastră.

Nedioglu s-a născut la Tulcea, dar s-a afirmat în Capitală printr-o carieră didactică spectaculoasă. A ajuns de tânăr profesor la liceul Gheorghe Șincai din București, iar apoi a fost numit pe neașteptate director al instituției datorită unui discurs excepțional pe care l-a rostit la finalul anului școlar. Unul dintre elevii prezenți la eveniment a povestit întâmplarea, memorabilă din multe puncte de vedere: „Nedioglu, tânăr profesor de latină și română, fusese adus la liceul nostru de vreo două luni şi nu avea mai mult de 30 de ani ca vârstă [de fapt, avea 36 de ani – n.ed.]. La această serbare, el avea să ne vorbească despre viața și opera lui Gheorghe Șincai. În ziua respectivă, câteva sute de elevi, părinți și alte personalități din afară veniseră să asculte această conferință. Era și un inspector general, delegat din partea Ministerului Învățământului. La ora 9 dimineața apare în scenă Nedioglu, cu un teanc de cărți și dosare la subțioară. Era de o ținută și prestanță ireproșabilă. De statură potrivită, bine legat, rotund la față, cu ochelari și niște ochi pătrunzători, pentru noi elevii era foarte drastic. Timp de trei ore a vorbit cu atâta pasiune despre viața lui Gheorghe Șincai, încât aproape toată lumea era cu lacrimi în ochi și în sală suspine (…) Rezultatul a fost că a doua zi a fost numit directorul liceului Gh. Șincai.”

Ascensiunea nu s-a oprit aici. Reputația și prestigiul său au ajuns până la urechile Regelui Carol al II-lea care l-a numit profesor de română la Clasa Palatină, unde a fost dascălul principelui (viitorul Rege) Mihai. Printre marii admiratori ai lui Nedioglu se numărau poeți ca Tudor Arghezi sau lingviști ca Alexandru Graur.

Cât privește Manualul de Limbă Română. Stilistică și Compoziție, apărut pentru prima oară în 1933 și republicat acum de Editura Contra Mundum, trebuie să ne întrebăm ce îl face atât deosebit, astfel încât să stârnească elogii consistente și să fie comparat cu echivalentele sale din străinătate, recunoscute în general prin claritate și limpezime?

Așa cum sugera deja Zoe Dumitrescu-Bușulenga, o primă calitate reiese din structura sa foarte bine gândită, ascendentă a cărții, care pleacă de la texte mai scurte și ajunge spre final la bucăți ample, toate la fel de relevante pentru a ilustra o anumită categorie sau gen literar, ori figuri stilistice. Elevul este ispitit la început cu fragmente, explicate ireproșabil, pentru ca ulterior să ajungă a citi și desluși lucrări mai complexe, dar tălmăcite pe cât de sumar pe atât de edificator de Nedioglu.

Apoi, nu poate să nu te surprindă decât plăcut selecția extraordinară a scrierilor, și asta dintr-un canon relativ puțin întins. Apar numele consacrate (Eminescu, Caragiale, Coșbuc, Negruzzi), dar întâlnim și autori nu la fel de impozanți, aruncați astăzi în gaura neagră a istoriei (Bassarabescu, D. Anghel, Jean Bart), însă cu fragmente izbutite, care stau fără stinghereală lângă bucăți mai celebre. De asemenea, o revelație încântătoare o constituie povestirile sau nuvelele inedite ale unor scriitori faimoși, cum e excelenta „Poveste a pupezei” de Al. Vlahuță, o readaptare în cheie românească a „Peștișorului de aur”. Din acest punct de vedere, Nedioglu depășește cu mult limitele unui estetism pur și pune accent serios, chiar dacă implicit, pe încărcătura morală a scrierilor antologate. Nu avem doar reușite stilistice, ci se scoate în evidență o anumită învățătură, un tâlc sau o povață, care țin de eternul uman.

Dar cea mai mare realizare a acestei cărți o reprezintă presupoziția care conduce întregul demers. Spre deosebire de manualele ulterioare, de la cele din perioada comunistă și până la cele contemporane, scopul cărții nu era de a-l face pe elev să recite niște teorii, formule sau comentarii literare, ci de a-l învăța în primul rând cum să citească un text, apoi cum să scrie și să vorbească frumos pe baza lecturilor dobândite. Cu alte cuvinte, primordială era însușirea unor dexterități solide de cititor, care implicau un dialog viu cu textul, o cultură serioasă, favorizau originalitatea și creativitatea, ignorând deliberat reflexele de tocilar.

Compunerile solicitate elevului, de regulă descrieri ale unor tablouri de pictori români cunoscuți, scoteau în evidență nu doar familiarizarea cu o cultură artistică mai adâncă, ci mai ales capacitatea copilului de a putea crea un text literar consistent, în aparență fără o legătură directă și evidentă, cu bucățile studiate.

Nu în ultimul rând, manualul e marcat benefic de o dimensiune și o conștiință istorică și patriotică, atât scriitorii cât și artiștii beneficiind de notițe biografice și ilustrații care anulează orice posibilă uscăciune, dinamizând fericit textul și ținând trează atenția copilului.