[analyse_image type=”featured” src=”https://sansanews.ro/wp-content/uploads/2026/09/771652889_2588614604926403_4477566319857340266_n.jpghttps://sansanews.ro/wp-content/uploads/2026/09/771652889_2588614604926403_4477566319857340266_n.jpg”]
Poveștile cu iele, frica de deochi, descântecele de aplecat și ritualurile
care alungă duhurile rele au trecut granițele României și au ajuns tocmai în
Japonia. Magia și folclorul viu din Munții Buzăului au transformat Valea
Slănicului într-un spațiu de cercetare fascinant pentru Suzuko Miyake, masterandă
la Universitatea de Arte din Tokyo, care a ales să bată drumul până la
Mânzălești pentru a înțelege cum trăiesc buzoienii în armonie cu natura și cu
lumea invizibilă.
Aflată în România pentru a documenta o lucrare despre
diferențele și punțile de legătură dintre mitologiile celor două culturi,
Suzuko a fost primită la Muzeul „Timpul Omului” din Mânzălești de custodele
Cecilia Petrescu, notează AGERPRES. Tânăra niponă a îmbrăcat pentru prima dată
ia tradițională, a încercat roata olarului și a ascultat istorisiri vechi
despre tămăduitoare și spirite locale.
„Ceea ce am vrut să înțeleg la început a fost modul în care aceste femei trăiesc în relație cu natura, cu pământul și cu ființe invizibile, precum spiritele. Mă interesau modalitățile prin care ele comunică, răspund și coexistă cu elemente care nu sunt neapărat vizibile. Dansul este, de asemenea, o modalitate de a intra într-o astfel de relație. Atunci când dansez, încerc să interacționez cu mediul înconjurător și să răspund acestuia, în loc să privesc natura pur și simplu ca pe ceva de admirat. Din acest motiv am devenit interesată de modurile tradiționale de viață, dezvoltate printr-o relație strânsă cu pământul și cu natura. Am început să mă gândesc că, în cadrul acestor tradiții, ar putea exista practici și forme de cunoaștere transmise din generație în generație, moduri de a trăi împreună cu pământul, de a-l asculta, de a-i răspunde și de a menține o relație cu lumea naturală. Tocmai acest lucru am încercat să aflu prin cercetarea mea din România”, a declarat Suzuko Miyake pentru AGERPRES.
Printre obiectele din muzeu, un element vestimentar i-a
rămas întipărit în suflet:
„La muzeu am avut ocazia să descopăr nu doar ritualuri, ci și numeroase aspecte ale tradițiilor locale și ale culturii cotidiene. Am avut șansa de a purta costume tradiționale superbe și chiar de a încerca să lucrez la roata olarului. O impresie puternică mi-a lăsat-o «cămașa». Fiecare cămașă are propria poveste și a fost transmisă din generație în generație. O anumită cămașă, brodată de o mamă care își pierduse cele două fiice și care înfățișa chipurile acestora m-a marcat în mod special. Sunt, cu siguranță, fascinată de ritualurile și cultura românească, precum și de persoanele numite «vrăjitoare», însă ceea ce mă captivează și mai mult este povestea individuală din spatele acestora: viața fiecărei persoane și modul în care aceste vieți se dezvăluie prin intermediul vestimentației, al relatărilor celor care au căutat ajutor la o tămăduitoare și al tradițiilor orale transmise mai departe.”
Descoperirile de la Mânzălești au depășit așteptările
masterandei din Japonia, care mai întâlnise în cercetările sale doar ritualuri
legate de deochi. În Buzău a aflat că există leacuri din vorbe și gesturi
pentru o mulțime de suferințe:
„Ceea ce mi-a atras atenția în mod deosebit la Mânzălești a fost faptul că acolo s-au păstrat diverse forme de practici tradiționale de vindecare. Până acum, în cercetarea mea, întâlnisem doar practici de vindecare legate de deochi. Nu mai văzusem niciodată practici pentru alte afecțiuni, precum durerile abdominale, «descântecul de aplecat» sau descântece pentru spaimă. De asemenea, a fost interesant să aflu că și descântecele împotriva deochiului pot varia de la o regiune la alta. Pe baza acestor experiențe, intenționez să creez o instalație performativă ca proiect de absolvire. Descântecele, mișcările corporale și formele de manifestare pe care le-am învățat aici au avut o importanță majoră pentru cercetarea mea.”
Unul dintre cele mai interesante momente ale schimbului
cultural a fost cel legat de muzică și ritualuri. La noi, bătrânii foloseau
noaptea instrumentele de suflat din lemn, ca fluierul, cavalul sau buciumul,
pentru desfacerea vrăjilor și anularea magiei negre. La japonezi, lucrurile
sunt diferite:
„Din câte mi-a spus Cecilia, interpretarea la un instrument de suflat din lemn în intervalul orar 23:00 – 01:00 poate neutraliza magia neagră, cum ar fi vrăjile aruncate de vrăjitoare. Interesant este că, în Japonia, credința este aproape opusă. Există o vorbă care spune că, dacă cânți la flaut sau fluieri noaptea, poți atrage monștri sau alte entități sinistre. În Japonia se credea că sunetul fluierelor și al flautelor poate chema ființe sacre sau spirite. O mare parte din ceea ce în România numim «magie albă» este folosită pentru a contracara magia neagră. În schimb, în Japonia, multe forme de magie populară sunt îndreptate împotriva spiritelor, yokai și a altor ființe supranaturale. Mi se pare foarte ușor să înțeleg poveștile despre iele dintr-o perspectivă japoneză. Îmi sunt foarte familiare, deoarece și în Japonia există numeroase legende despre spirite și ființe supranaturale legate de anumite locuri, peisaje și forțe ale naturii.”
Cu toate acestea, legenda ielelor i s-a părut
familiară. Tânăra a făcut o paralelă cu duhurile naturii din folclorul nipon,
în vreme ce dansurile tradiționale românești, precum Călușul sau Capra, i-au
amintit de un dans ritualic japonez în care pământul este lovit cu picioarele
pentru purificare:
„Ritualul Călușului, de pildă, implică loviri puternice ale solului cu picioarele, sărituri și alte mișcări corporale, fiind asociat cu vindecarea și purificarea. Cecilia mi-a prezentat dansul Caprei, iar și acum îmi amintesc limpede forța vocii sale, sunetul tălăngilor și zgomotul bastonului care lovea pământul. Ideea de a lovi pământul cu picioarele pentru a-l purifica și a întâmpina primăvara îmi amintește, de asemenea, de «kagura», o formă tradițională de dans și spectacol ritualic din Japonia. Și eu cânt la flaut în cadrul spectacolelor de «kagura». Astfel, deși descântecele, religiile și formele de magie pot diferi, simt că există asemănări în modul în care oamenii înțeleg lumea prin intermediul corpului și în felul în care își folosesc corpul pentru a stabili o relație cu lumea înconjurătoare. Pentru mine, acesta este unul dintre cele mai interesante puncte de comparație între România și Japonia. Corpul nu este doar un obiect fizic. Prin mișcare, sunet, ritm, atingere și gest, el devine un mijloc de a percepe și de a comunica cu lucruri care nu pot fi întotdeauna văzute.”
Suzuko Miyake s-a declarat cucerită de căldura
oamenilor de pe Valea Slănicului și de bogăția spirituală a locului, comparând
Mânzăleștiul cu ținutul Tono din Japonia, recunoscut pentru povestitorii săi
culturali:
„În prefectura Iwate din Japonia, unde am locuit, există un oraș numit Tono. În Tono exista tradiția «kataribe», povestitori care împărtășeau istorisiri și basme nepoților, adesea în timpul nopții. Consider că și Mânzăleștiul este un loc cu o cultură și un peisaj extrem de bogate. În România, am uneori senzația că există o atmosferă în care poveștile despre magie, zâne și alte ființe supranaturale sunt, într-o oarecare măsură, ținute ascunse sau păstrate în sfera privată. Totodată, cred că există mulți oameni care și-ar dori cu adevărat să asculte aceste povești pe care localnicii le poartă în ei. Acesta este și motivul pentru care mă interesează aceste tradiții. Nu mă atrag doar poveștile despre magie în sine; dincolo de ele, simt prezența și experiența unor oameni care au trăit cu adevărat acele vieți. România în ansamblu, consider cu certitudine că este o țară extrem de bogată în mituri și tradiții. Consider că tradițiile pe care le-am întâlnit în România și în Buzău sunt ceva cu adevărat rar și prețios, chiar și la nivel mondial.”
Pentru comunitatea din Mânzălești, vizita tinerei din
Japonia confirmă că zestrea de superstiții, leacuri bătrânești și legende
rămâne un patrimoniu viu, capabil să uimească și să unească lumi aflate la mii
de kilometri distanță.
Poveștile cu iele, frica de deochi, descântecele de aplecat și ritualurile
care alungă duhurile rele au trecut granițele României și au ajuns tocmai în
Japonia. Magia și folclorul viu din Munții Buzăului au transformat Valea
Slănicului într-un spațiu de cercetare fascinant pentru Suzuko Miyake, masterandă
la Universitatea de Arte din Tokyo, care a ales să bată drumul până la
Mânzălești pentru a înțelege cum trăiesc buzoienii în armonie cu natura și cu
lumea invizibilă.
Aflată în România pentru a documenta o lucrare despre
diferențele și punțile de legătură dintre mitologiile celor două culturi,
Suzuko a fost primită la Muzeul „Timpul Omului” din Mânzălești de custodele
Cecilia Petrescu, notează AGERPRES. Tânăra niponă a îmbrăcat pentru prima dată
ia tradițională, a încercat roata olarului și a ascultat istorisiri vechi
despre tămăduitoare și spirite locale.
„Ceea ce am vrut să înțeleg la început a fost modul în care aceste femei trăiesc în relație cu natura, cu pământul și cu ființe invizibile, precum spiritele. Mă interesau modalitățile prin care ele comunică, răspund și coexistă cu elemente care nu sunt neapărat vizibile. Dansul este, de asemenea, o modalitate de a intra într-o astfel de relație. Atunci când dansez, încerc să interacționez cu mediul înconjurător și să răspund acestuia, în loc să privesc natura pur și simplu ca pe ceva de admirat. Din acest motiv am devenit interesată de modurile tradiționale de viață, dezvoltate printr-o relație strânsă cu pământul și cu natura. Am început să mă gândesc că, în cadrul acestor tradiții, ar putea exista practici și forme de cunoaștere transmise din generație în generație, moduri de a trăi împreună cu pământul, de a-l asculta, de a-i răspunde și de a menține o relație cu lumea naturală. Tocmai acest lucru am încercat să aflu prin cercetarea mea din România”, a declarat Suzuko Miyake pentru AGERPRES.
Printre obiectele din muzeu, un element vestimentar i-a
rămas întipărit în suflet:
„La muzeu am avut ocazia să descopăr nu doar ritualuri, ci și numeroase aspecte ale tradițiilor locale și ale culturii cotidiene. Am avut șansa de a purta costume tradiționale superbe și chiar de a încerca să lucrez la roata olarului. O impresie puternică mi-a lăsat-o «cămașa». Fiecare cămașă are propria poveste și a fost transmisă din generație în generație. O anumită cămașă, brodată de o mamă care își pierduse cele două fiice și care înfățișa chipurile acestora m-a marcat în mod special. Sunt, cu siguranță, fascinată de ritualurile și cultura românească, precum și de persoanele numite «vrăjitoare», însă ceea ce mă captivează și mai mult este povestea individuală din spatele acestora: viața fiecărei persoane și modul în care aceste vieți se dezvăluie prin intermediul vestimentației, al relatărilor celor care au căutat ajutor la o tămăduitoare și al tradițiilor orale transmise mai departe.”
Descoperirile de la Mânzălești au depășit așteptările
masterandei din Japonia, care mai întâlnise în cercetările sale doar ritualuri
legate de deochi. În Buzău a aflat că există leacuri din vorbe și gesturi
pentru o mulțime de suferințe:
„Ceea ce mi-a atras atenția în mod deosebit la Mânzălești a fost faptul că acolo s-au păstrat diverse forme de practici tradiționale de vindecare. Până acum, în cercetarea mea, întâlnisem doar practici de vindecare legate de deochi. Nu mai văzusem niciodată practici pentru alte afecțiuni, precum durerile abdominale, «descântecul de aplecat» sau descântece pentru spaimă. De asemenea, a fost interesant să aflu că și descântecele împotriva deochiului pot varia de la o regiune la alta. Pe baza acestor experiențe, intenționez să creez o instalație performativă ca proiect de absolvire. Descântecele, mișcările corporale și formele de manifestare pe care le-am învățat aici au avut o importanță majoră pentru cercetarea mea.”
Unul dintre cele mai interesante momente ale schimbului
cultural a fost cel legat de muzică și ritualuri. La noi, bătrânii foloseau
noaptea instrumentele de suflat din lemn, ca fluierul, cavalul sau buciumul,
pentru desfacerea vrăjilor și anularea magiei negre. La japonezi, lucrurile
sunt diferite:
„Din câte mi-a spus Cecilia, interpretarea la un instrument de suflat din lemn în intervalul orar 23:00 – 01:00 poate neutraliza magia neagră, cum ar fi vrăjile aruncate de vrăjitoare. Interesant este că, în Japonia, credința este aproape opusă. Există o vorbă care spune că, dacă cânți la flaut sau fluieri noaptea, poți atrage monștri sau alte entități sinistre. În Japonia se credea că sunetul fluierelor și al flautelor poate chema ființe sacre sau spirite. O mare parte din ceea ce în România numim «magie albă» este folosită pentru a contracara magia neagră. În schimb, în Japonia, multe forme de magie populară sunt îndreptate împotriva spiritelor, yokai și a altor ființe supranaturale. Mi se pare foarte ușor să înțeleg poveștile despre iele dintr-o perspectivă japoneză. Îmi sunt foarte familiare, deoarece și în Japonia există numeroase legende despre spirite și ființe supranaturale legate de anumite locuri, peisaje și forțe ale naturii.”
Cu toate acestea, legenda ielelor i s-a părut
familiară. Tânăra a făcut o paralelă cu duhurile naturii din folclorul nipon,
în vreme ce dansurile tradiționale românești, precum Călușul sau Capra, i-au
amintit de un dans ritualic japonez în care pământul este lovit cu picioarele
pentru purificare:
„Ritualul Călușului, de pildă, implică loviri puternice ale solului cu picioarele, sărituri și alte mișcări corporale, fiind asociat cu vindecarea și purificarea. Cecilia mi-a prezentat dansul Caprei, iar și acum îmi amintesc limpede forța vocii sale, sunetul tălăngilor și zgomotul bastonului care lovea pământul. Ideea de a lovi pământul cu picioarele pentru a-l purifica și a întâmpina primăvara îmi amintește, de asemenea, de «kagura», o formă tradițională de dans și spectacol ritualic din Japonia. Și eu cânt la flaut în cadrul spectacolelor de «kagura». Astfel, deși descântecele, religiile și formele de magie pot diferi, simt că există asemănări în modul în care oamenii înțeleg lumea prin intermediul corpului și în felul în care își folosesc corpul pentru a stabili o relație cu lumea înconjurătoare. Pentru mine, acesta este unul dintre cele mai interesante puncte de comparație între România și Japonia. Corpul nu este doar un obiect fizic. Prin mișcare, sunet, ritm, atingere și gest, el devine un mijloc de a percepe și de a comunica cu lucruri care nu pot fi întotdeauna văzute.”
Suzuko Miyake s-a declarat cucerită de căldura
oamenilor de pe Valea Slănicului și de bogăția spirituală a locului, comparând
Mânzăleștiul cu ținutul Tono din Japonia, recunoscut pentru povestitorii săi
culturali:
„În prefectura Iwate din Japonia, unde am locuit, există un oraș numit Tono. În Tono exista tradiția «kataribe», povestitori care împărtășeau istorisiri și basme nepoților, adesea în timpul nopții. Consider că și Mânzăleștiul este un loc cu o cultură și un peisaj extrem de bogate. În România, am uneori senzația că există o atmosferă în care poveștile despre magie, zâne și alte ființe supranaturale sunt, într-o oarecare măsură, ținute ascunse sau păstrate în sfera privată. Totodată, cred că există mulți oameni care și-ar dori cu adevărat să asculte aceste povești pe care localnicii le poartă în ei. Acesta este și motivul pentru care mă interesează aceste tradiții. Nu mă atrag doar poveștile despre magie în sine; dincolo de ele, simt prezența și experiența unor oameni care au trăit cu adevărat acele vieți. România în ansamblu, consider cu certitudine că este o țară extrem de bogată în mituri și tradiții. Consider că tradițiile pe care le-am întâlnit în România și în Buzău sunt ceva cu adevărat rar și prețios, chiar și la nivel mondial.”
Pentru comunitatea din Mânzălești, vizita tinerei din
Japonia confirmă că zestrea de superstiții, leacuri bătrânești și legende
rămâne un patrimoniu viu, capabil să uimească și să unească lumi aflate la mii
de kilometri distanță.
[analyse_source url=”https://sansanews.ro/ielele-deochiul-si-strigoii-au-ajuns-pana-in-japonia-povestea-masterandei-care-a-venit-de-la-13-000-de-kilometri-departare-ca-sa-afle-despre-descantecele-din-tinutul-buzaului/”]