Ziua în care armata română a salvat Rusia de la dezastru: Momentul critic în care oamenii țarului au…

Pe 16 iulie 1877 a avut loc un moment decisiv pentru destinul României. În acea zi, trupele românești treceau Dunărea și intrau oficial în războiul ruso-otoman care a adus în cele din urmă independența națională. Practic, fără aportul românilor, rușii ar fi rămas împotmoliți în Bulgaria. 

Existența statului român de astăzi se datorează unor evenimente istorice-cheie. Toate au avut loc în secolul al XIX-lea, un veac în care s-a hotărât destinul poporului nostru. Unul dintre aceste momente cruciale a avut loc pe data de 16 iulie 1877. În acea zi, trupele românești treceau Dunărea și atacau teritoriile Imperiului Otoman, la solicitarea comandanților ruși, împotmoliți într-un război în care subestimaseră forța de rezistență a turcilor.

Practic, trecerea Dunării de către armata română și inițierea operațiunii militare deschise în fața Înaltei Porți au reprezentat cel mai important pas în obținerea independenței de stat. România devenea beligerantă, se putea prezenta la tratativele de pace ulterioare și, implicit, putea avea pretenții. În plus, românii și-au arătat valoarea pe câmpul de luptă, reușind acolo unde Imperiul Țarist, o mare putere europeană, s-a împotmolit și a fost ținta unui măcel de zile mari.

Atunci când țarul a găsit un prilej de a-și extinde influența

În cea de-a doua parte a secolului al XIX-lea, Imperiul Otoman era efectiv un muribund care era ținut în viață doar de Marile Puteri europene, care aveau fie interese comerciale în zonă, precum Marea Britanie, fie doreau să păstreze un echilibru politic și să nu dea prilej Imperiului Țarist, o mare putere expansionistă, de a-și extinde puterea și influența în Balcani și Orient. De altfel, Marile Puteri acționaseră deja în 1856, în Războiul Crimeei, atacând Rusia pentru a scuti Imperiul Otoman de o nouă înfrângere iminentă, dar și de noi pierderi teritoriale sau chiar, de ce nu, de dispariția de pe harta Europei. Înfrânt, cu orgoliul rănit, Imperiul Țarist va căuta însă mereu prilejul perfect de a se arunca la gâtul muribundului otoman. Prilejul nu s-a lăsat însă prea mult timp așteptat.

Otomanii aveau probleme serioase în aproape toate teritoriile. În anul 1860 au avut loc revolte în Liban, iar în perioada 1866–1869, o puternică răscoală în Creta. Turcii nu mai făceau față răzmerițelor. După 1873, o secetă puternică în Anatolia a dus la o foamete fără precedent și la un colaps financiar. Guvernul otoman și-a declarat falimentul în anul 1875. În același an, o revoltă antiotomană avea loc în Bosnia și Herțegovina, urmată, în anul următor, de o răscoală în Bulgaria.

Mai precis, în 1876, un grup de patrioți bulgari a decis să acționeze împotriva stăpânirii otomane. Deși erau prost pregătiți și slab înarmați, bulgarii au trecut la represalii dure împotriva populației musulmane de pe teritoriul Bulgariei. „S-au îndreptat cu sălbăticie împotriva turcilor musulmani, pe care au început să-i masacreze”, scria Lordul Kinross.

„Revoltele s-au răspândit, ducând la masacrarea a sute de musulmani și la ocuparea principalelor forturi otomane din porturile balcanice din apropiere”, mărturisea și Stanford Shaw. Masacrelor bulgărești otomanii le-au răspuns cu o și mai mare cruzime.

Au trimis bașibuzucii – trupe neregulate, batalioane disciplinare formate din musulmani din Balcani, în mare parte cerchezi și tătari crimeeni, exilați de ruși din teritoriile lor – să facă legea în Bulgaria. Se presupune că au fost omorâți peste 12.000 de bulgari, majoritatea oameni nevinovați. „Orgia de măcel, incendieri și viol a culminat în satul de munte Batak. Aici, o mie de creștini s-au refugiat într-o biserică pe care trupele neregulate au aprins-o cu cârpe înmuiate în petrol, ucigându-i pe toți, cu excepția unei bătrâne. În total, peste cinci mii din cei șapte mii de săteni din Batak au pierit de mâna lor”, scria Lord Kinross.

Represaliile au fost atât de dure și de scandaloase, încât britanicii și-au luat mâna de pe otomani, fiindcă altfel riscau să ajungă garanții acelor atrocități. „Oricât de mică era atenția dată de poporul englez afacerilor Turciei, s-a văzut suficient din când în când încât să se producă o impresie vagă, dar generală, că sultanii nu-și îndeplineau «promisiunile solemne» date Europei. Că viciile guvernului turc sunt neeradicabile și că, oricând poate apărea o altă criză care să afecteze «independența» Imperiului Otoman, nu va mai fi posibil să i se acorde susținerea ce i s-a acordat în Războiul Crimeei”, precizau oficialii britanici de la acea vreme. Iar toate lucrurile acestea le aflaseră și rușii.

Țarul Alexandru al II-lea și-a dat seama că era momentul perfect pentru a-și înfige colții în beregata otomană. Franța era răvășită de războiul cu Prusia, englezii tocmai ce se întorseseră cu spatele la „chestiunea orientală”.

În plus, rușii îi curtau de mama focului pe nemți și pe austrieci. La Reichstadt, țarul Alexandru al II-lea și împăratul austro-ungar Franz Joseph I și-au dat mâna și au scos la mezat Balcanii. Rușii luau sudul Basarabiei (deși nimeni nu-i întrebase pe români) și portul Batumi, iar austriecii primeau Bosnia. Bulgaria primea independența, dar trebuia să rămână în orbita rusească. Pentru România erau planuri și mai mârșave, dar pe care rușii nu le dezvăluiseră nimănui. În cele din urmă, pe 24 aprilie 1877, după ce a primit „undă verde” de la austrieci și nemți, Rusia a declarat război Imperiului Otoman.

Românii luați de sus și refuzați pe câmpul de luptă

Pentru a ajunge mai ușor în Bulgaria, acolo unde se pregăteau să atace, rușii trebuiau să traverseze teritoriul României. Tocmai de aceea, oficialități românești au fost chemate la o întâlnire cu rușii pentru a negocia libera trecere prin Moldova și Valahia către Dunăre. Aflarea veștii despre începerea războiului, dar și despre dorința rușilor de a-i include cumva și pe români în această poveste au stârnit un entuziasm fără precedent. Era, din nou, o șansă istorică pentru țara noastră. Românii sperau că vor putea lupta contra turcilor și vor obține independența mult visată.

Pe 4 aprilie 1877, ministrul de Externe, Mihail Kogălniceanu, și baronul Dimitrie Stuart, consulul general al Rusiei în România, au semnat o convenție prin care armatele ruse puteau traversa teritoriul României. Condiția expresă era ca Rusia să garanteze drepturile politice ale statului român și, mai ales, să mențină și să apere integritatea teritorială a României. Documentul avea 26 de puncte sau articole prin care erau puse la punct toate detaliile administrative și logistice. În acel moment, România se afla într-o perioadă de maximă vulnerabilitate: renunțase implicit la garanția colectivă a Marilor Puteri europene și se baza doar pe garanțiile rusești.

În entuziasmul general, pe 6 aprilie, principele Carol a declarat mobilizarea generală. S-au adunat sub steaguri peste 125.000 de români, printre care și destui voluntari. Era o bucurie totală, iar oamenii se pregăteau să intre în focul luptei. Mai mult decât atât, artileria și marina românească s-au pregătit pentru a asigura apărarea liniei Dunării pe un front de 650 de kilometri, dar și pentru a facilita trecerea trupelor rusești.

Dezbatere „Historia“ la Adevărul Live: O telegramă istorică. Căutată de ruşi, ascunsă de români

Pe data de 12 aprilie 1877, armata țaristă a început trecerea Prutului pe la Ungheni, urmând să se deplaseze către Dunăre. Imediat, otomanii au început represaliile împotriva românilor. Au avut loc, pe rând, intimidări, apeluri diplomatice, amenințări și chiar acțiuni militare. Au fost sechestrate nave comerciale românești, iar orașele Brăila și Reni au fost bombardate de turci cu toată forța. Totodată, ministrul de Război, Alexandru Cernat, a cerut trupelor comasate pe frontiera de sud să riposteze cu foc de artilerie asupra pozițiilor otomane.

Pe 29 aprilie 1877, în cadrul Adunării Deputaților și al Senatului, Parlamentul României a declarat starea de război cu Imperiul Otoman și ruperea legăturilor dintre cele două state. Mai mult decât atât, pe 9 mai 1877, Mihail Kogălniceanu a răspuns interpelării deputatului Nicolae Fleva și, printr-un discurs memorabil, a proclamat independența României față de Imperiul Otoman. A urmat o explozie de bucurie în Principate. Toți se pregăteau să câștige independența cu arma-n mână.

Ei bine, rușii le-au tăiat elanul. Nu s-au arătat deloc interesați de sprijinul armatei române. Ba, din contră, le-au transmis oficialităților românești să-și vadă de treburile lor. „Majestatea Sa m-a însărcinat să vă comunic că nu ține la cooperația României şi n-o îndeamnă la aceasta”, transmitea Gorceakov, ministrul de Externe rus, generalului Iancu Ghica, agentul diplomatic al României la Sankt Petersburg.

Situația era delicată. Fără ca România să participe la război, reprezentanții țării noastre nu ar fi reușit să ajungă la tratativele de pace ulterioare și, implicit, nu puteau cere mai nimic. Mai mult decât atât, rușii au avut o atitudine bizară când au traversat teritoriul României.

„Colaborarea româno-rusă debuta cel puțin cu un echivoc. De fapt, de la începutul războiului, atitudinea Rusiei era lipsită de bunăvoință: la intrarea trupelor ruse în România, marele duce Nicolae, comandantul-şef al armatei, a adresat un manifest «locuitorilor României», ignorând, aşadar, autoritățile statului”, preciza istoricul Florin Constantiniu, în „O istorie sinceră a poporului român”.

Rușii au fost măcelăriți la Plevna, românii intră în acțiune

Imperiul Țarist a trimis peste Dunăre, în Bulgaria, peste 260.000 de soldați și 800 de tunuri. Deși au fost respinși și tratați de sus, românii au continuat totuși să-i sprijine substanțial pe ruși pentru a trece Dunărea. Bateriile de artilerie românești au bombardat puternic căile de comunicație otomane, tocmai pentru a le facilita rușilor traversarea fluviului. În plus, marina românească a protejat podurile de bombardamentele otomane. Fără suportul românesc, trecerea Dunării de către ruși ar fi fost, cu siguranță, un adevărat infern.

Odată ajunși în Bulgaria, rușii și-au dat seama că subestimaseră capacitatea defensivă a otomanilor. Îi așteptau peste 186.000 de soldați otomani, cu 210 tunuri, cantonați în redute foarte puternice. Un rol esențial îl avea cea de la Plevna, un adevărat complex de fortificații aflat într-o poziție strategică cheie, deoarece controla nodurile de comunicații vitale și drumurile de aprovizionare din nordul Bulgariei. Cucerirea sa putea deschide calea spre Constantinopol.

Tocmai de aceea, rușii s-au aruncat asupra Plevnei. Reduta și întregul complex de fortificații erau apărate de aproximativ 30.000 de soldați otomani, cu 100 de tunuri, comandați de faimosul feldmareșal turc Osman Pașa. De menționat este faptul că otomanii erau bine dotați cu armament de ultimă generație pentru acele vremuri, astfel că asalturile rusești s-au transformat într-un adevărat măcel. Soldații ruși se retrăgeau de fiecare dată cu pierderi uriașe; efectiv, armata țarului s-a poticnit în fața Plevnei.

Emoţionanta poveste a celor doi eroi din Războiul de Independenţă de la 1877, un maior şi un soldat, care vor fi repuşi în drepturi

Disperat de pierderile suferite și de masacrul din fața redutei, Marele Duce Nicolae, comandantul suprem al armatelor țariste din Bulgaria și văr al țarului Alexandru al II-lea, a renunțat la orgolii și a cerut ajutorul urgent al trupelor românești. „Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fusiune, demonstrațiune și, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata, după cum dorești. Între Jiu și Corabia, demonstrațiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mișcărilor mele”, se arată într-o telegramă cifrată adresată principelui Carol I.

Era momentul mult așteptat. Armata română s-a pus în mișcare și a trecut Dunărea. Pe 16 iulie 1877, primele unități ale armatei române au traversat fluviul și au preluat controlul asupra orașului Nicopole. Carol I a acceptat propunerea Marelui Duce Nicolae de a prelua comanda supremă a trupelor aliate (rusești și românești) din fața redutei Plevna.

Pe 19 iulie 1877, grosul trupelor românești a trecut fluviul. Carol I comanda așa-numita „Armată de Vest”, formată din contingente româno-ruse. Participarea trupelor românești s-a dovedit vitală în cucerirea Plevnei. Asalturile eroice ale infanteriei române asupra complexului de fortificații, soldate cu mari pierderi, au impresionat observatorii străini, iar soldații români au fost lăudați în presa internațională.

După trei atacuri generale, cu pierderi uriașe de vieți omenești, reduta Plevna a cedat. Osman Pașa și-a predat sabia colonelului român Mihail Cristodulo Cerchez, după ce trupele otomane au încercat fără succes să spargă încercuirea de la Plevna.

Se spune că, fără aportul trupelor românești, cucerirea Plevnei ar fi fost imposibilă. „Ofiţerii ruşi vorbeau cu o profundă admiraţie despre virtuţile militare ale aliaţilor lor români”, scria istoricul rus Vinogradov. Totodată, cotidianul Daily News titra: „Armata română a luat dintr-un singur pas locul său între armatele europene”. Participarea la război i-a asigurat României locul la tratatele de pace ulterioare și a dus la recunoașterea independenței de stat.