În primii ani după 1989 a avut loc o resurecţie a cărţilor scrise de şi despre „elita interbelică” de factură naţional-creştină. O serie de titluri fundamentale au fost publicate pe atunci chiar la editura Humanitas şi ele s-au cumpărat ca pâinea caldă, în foamea pentru cultură autentică şi adevăr a românilor ieşiţi din bezna comunistă.

În schimb, în deceniile care au urmat a început să fie impusă treptat paradigma (neo)-marxistă, care diabolizează pe plan ideologic tot ce ţine de valorile acelei generaţii. Acest fenomen de revenire nu s-a produs de la sine, în mod natural, ci forţat, prin pârghii legislative înăsprite treptat, culminând cu infama “lege Vexler” de la sfârşitul anului 2025.

Un caz de referinţă îl constituie aici cel al filosofului şi economistului Mircea Vulcănescu. Pentru perceperea adecvată a memoriei sale s-au dus în ultimii ani veritabile bătălii pe plan ideatic, juridic şi de imagine. Cei care au susţinut şi susţin legislaţia liberticidă şi memoricidă de tip Vexler în toate formele acesteia, adică “progresiştii” sau alţii, care reprezintă de asemenea interese neromâneşti, au aplicat în permanenţă în polemicile duse pe seama lui Vulcănescu eticheta de “criminal de război”.

O sintagmă simplificată, menită să închidă gura opozanţilor de idei prin arătarea cu degetul la legislaţia (evident, abuzivă) care legitimează practic în mod nediferenţiat toate sentinţele tribunalelor bolşevice “ale poporului” şi care incriminează “cultul criminalilor de război”.

Pe acest fundal, sentinţa definitivă din 2 iulie 2026 a Curţii de Apel Bucureşti aduce o clarificare binevenită, menită să închidă gura propagandiştilor zeloşi care în lipsa altor argumente au practicat în permanenţă etichetarea abuzivă a lui Vulcănescu cu o etichetă frauduloasă.

Care nu doar că a fost preluată de la comunişti, dar pe plan propagandistic a fost amplificată la maximum, dincolo de sentinţele prin care Vulcănescu a fost de fapt condamnat la vremea sa, punându-l pe plan de egalitate cu autorii de orori şi atrocităţi, adresându-se astfel mai ales celor care înghit pe nemestecate deversările propagandei neo-marxiste, fără să aibă minime cunoştinţe asupra contextului istoric şi a tuturor nuanţelor sale.

Astfel, prin sentinţa amintită, Curtea de Apel a respins ca nefondat recursul Institutului “Elie Wiesel” prin care acesta solicita Consiliul General al Municipiului Bucureşti să schimbe denumirea străzii care poartă numele filosofului şi martirului Mircea Vulcănescu, după ce recent obţinuse prin presiuni susţinute, în ciuda unei rezistenţe acerbe, schimbarea denumirii liceului care anterior îi purtase numele precum şi eliminarea din spaţiul public al Capitalei unui bust al acestuia.

Memoria personalităţilor istorice şi culturale din istoria românilor care sunt definitorii pentru identitatea noastră naţională a cunoscut de-a lungul deceniilor de după căderea comunismului o percepţie diferită, în funcţie de momentul istoric.

Faptul că Mircea Vulcănescu nu poate fi considerat un “criminal de război” propriu-zis, în accepţiunea dată acestui termen de către democraţiile occidentale, ci doar în sensul abuziv conferit termenului de către bolşevici, a fost argumentat anterior cu nenumărate ocazii, de exemplu aici şi aici.

Acest din urmă text reprezintă şi argumentaţia avocatei Corina Săcrieru, care a pledat cauza lui Vulcănescu în cadrul acestui proces de la Curtea de Apel. Astfel, s-a putut demonstra cu acribie că actuala legislaţie de tip Vexler NU incriminează cultul persoanelor care au avut parte de condamnări de genul celei pe care suferit-o Mircea Vulcănescu, ci doar autori de genocide, masacre, măsuri represive, sau propagandă filo-nazistă.

Deşi şi acest din urmă termen este unul pe care bolşevicii l-au folosit într-un sens extrem de extins, trăgându-l de păr până aproape de rupere (el fiind aplicat de pildă şi lui Nichifor Crainic, care însă a fost reabilitat în anii ’90 sau lui Radu Gyr, care nu este încă reabilitat), Mircea Vulcănescu nu a fost condamnat pe acest cap de acuzare, ci doar pentru faptul de a fi făcut parte ca tehnician dintr-un guvern al României care a dus o luptă contra comunismului, care nu s-a oprit la Nistru ci a continuat până la Stalingrad, cu scopul de a învinge definitiv hidra comunistă.Numai că toate aceste decizii nu i-au aparţinut lui Vulcănescu, el neavând nicio răspundere politică în acest sens.

Indiferent de ce spun unii şi alţii, adevărul istoric în privinţa sa trebuie stabilit pe seama documentelor proceselor prin care acesta a fost inculpat în anii ’40. Iar printre capetele de acuzare şi motivele condamnării nu figurează nimic ce s-ar putea încadra în legislaţia actuală, care nici nu foloseşte termenul de “criminal de război” ca atare (acesta fiind doar o simplificare şi o etichetă propagandistică), ci se referă la persoane vinovate de „infracțiuni de genocid, contra umanității și de război, precum și persoana din conducerea unei organizații al cărei caracter criminal a fost constatat prin hotărârea unei instanțe penale internaționale”.

Or, la procesul de la Curtea de Apel s-a dovedit în mod irefutabil că Mircea Vulcănescu nu poate fi încadrat în aceste categorii.

Care ar fi consecinţele care decurg în mod necesar din această sentinţă cu adevărat istorică?

Sperăm că nu se va ajunge până acolo încât legislaţia de tip Vexler să fie modificată din nou, “cu dedicaţie”, pentru a acoperi şi cazul lui Vulcănescu, printr-o stipulare explicită că este interzis cultul tuturor persoanelor condamnate, sub orice formă, de către “tribunalele poporului” impuse de bolşevici.

Asta nu ar însemna altceva decât o legitimare a tuturor măsurilor represive luate de aceştia împotriva opozanţilor, a elitei intelectuale şi politice româneşti interbelice în întregul ei şi în cele din urmă o legitimare a însăşi ceea ce bolşevismul a fluturat drept stindard al propriei raţiuni de a fi, anume “lupta” împotriva a tot ceea ce ei au etichetat (de cele mai multe ori abuziv) drept “fascism”.

Nu vreau să mă gândesc la posibilitatea realizării unui asemenea scenariu al ororii, care pe plan ideologic ar însemna revenirea la cel mai pur şi dur bolşevism, ci mai degrabă la consecinţele fireşti ale acestei sentinţe.

Anume că românii îl vor putea cinsti pe Mircea Vulcănescu drept un autentic reper cultural şi spiritual, prin scrierile sale cu miez creştin şi românesc, şi prin destinul său martiric din temniţa Aiudului. Nu doar că strada care îi poartă acum numele îl va putea păstra şi pe mai departe, dar ar trebui reinstalate busturile eliminate şi revenirea la denumirile şcolilor care i-au purtat până nu demult numele.

Şi, nu în ultimul rând, chipul lui Vulcănescu ar trebui repictat pe Capela cu hramul „Martiri și Mărturisitori ai Temnițelor Comuniste” din Parohia Apărătorii Patriei II din București, de unde a fost şters din ordinul Patriarhiei în urma presiunilor isterice venite dinspre propaganda neo-marxistă. Şi, de ce nu, în ultimul rând, această sentinţă ar putea însemna undă verde pentru Patriarhie de a merge şi mai departe decât doar refacerea acestei picturi, prin luarea în discuţie a canonizării lui Mircea Vulcănescu ca martir creştin din temniţele comuniste. Până acum nu au fost canonizaţi decât clerici, dar cu siguranţă vom asista în curând şi la canonizările unor mărturisitori laici care au fost prigoniţi de regimul comunist.

De ce putem afirma toate aceste lucruri? Pentru că sentinţa actuală redă opiniei publice libertatea de a putea cunoaşte chipul adevărat al lui Mircea Vulcănescu, care în pledoaria sa în faţa tribunalelor staliniste făcea următoarea profesiune de credinţă:

“Onorată Curte, am fost totdeauna naţionalist, dar naţionalist luminat, aşa cum am învăţat acest naţionalism de dascălii mei Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan, şi nu naţionalist şovin. (…) Am socotit totdeauna naţiunea ca o unitate de vrere, întemeiată pe unitatea pământului, a sângelui, a datinilor şi a soartei, menită să exprime, în felul ei particular, valorile universale. Am încercat să mă apropii de neamul meu ca să-l cunosc şi să-mi aflu în el un îndreptar pentru singurătatea mea lăuntrică şi ca să-i aflu nevoile, spre a-l ajuta. Şi nu am dispreţuit niciodată alte neamuri pentru că înţelegeau să trăiască potrivit felului lor de a fi. De aceea atitudinea mea a fost socotită totdeauna ca o formă de universalism. (…) Dar n-am fost naţional-socialist, pentru că între noi a stat, totdeauna, piatră de hotar: exclusivismul şi violenţa, cu care nu mă putea împăca credinţa mea în Dumnezeu.”

Mircea Vulcănescu nu a fost altceva decât un intelecual din elita interbelică a României, care şi-a iubit neamul cu felul său de-a fi, fără a cădea în ură şovină, tocmai pentru acest naţionalism pe care îl mărturiseşte fără ehivoc (şi care se desprinde şi din scrieri precum “Dimensiunea românească a existenţei”) este unul transfigurat de o profundă credinţă creştină.

Iar din această alcătuire sufletească a izvorât vocaţia martirică a lui Vulcănescu, care şi-a aflat sfârşitul în cumplita temniţă a Aiudului, osemintele sale fiind de negăsit, aruncate într-o groapă fără cruce de pe Râpa Robilor.

Chiar dacă rămăşiţele sale pământeşti nu mai pot fi cinstite, românii pot în schimb să se raporteze aşa cum se cuvine la memoria unui înaintaş care face parte negreşit din categoria reperelor noastre identitare, care nu trebuie să cadă în uitare.