Ce s-ar fi întâmplat oare dacă un revoluționar de frunte al timpului nostru, cu multe asasinate la activ, inteligent și cultivat, să spunem Che Guevara, ar fi decis într-o bună zi că tot ceea a făcut, scopurile pentru care a luptat și mijloacele violente pe care le-a întrebuințat, au fost o greșeală? Și nu doar în ceea ce îl privește pe el, ci pe toți cei care au luptat alături? Că însăși marele ideal pentru care a făcut atâtea sacrificii a fost mai mult decât o nerozie, o ticăloșie?

Ce s-ar întâmpla dacă și-ar fi cerut iertare de la rudele victimelor și s-ar fi preschimbat încetul cu încetul într-un apărător al ordinii tradiționale, ar fi respins revoluția și ar fi luptat în scrierile sale pentru vechea așezare a lucrurilor. Ba și mai mult, copiii i-ar fi pierit uciși de urmașii foștilor săi tovarăși. Ce s-ar fi întâmplat cu un astfel de om?

Ei bine, nu trebuie să speculăm prea mult, pentru că un astfel de personaj a trăit la cumpăna ultimelor două veacuri și numele lui este Lev Tihomirov.

Dacă nu ați auzit de el sau știți prea puține este pentru că aici se găsește răspunsul la șirul de întrebări de mai sus.

Defectarea din tabăra radical (progresist) – revoluționară și pocăința sa sinceră au fost un șoc atât de mare încât până astăzi numele lui, anatema pentru stânga contemporană, a fost aruncat în gaura neagră a istoriei, în speranța că exemplul său nu va fi urmat de nimeni.

Tihomirov a fost un lider și ideolog al teroriștilor ruși din a doua parte a secolului al XIX-lea, fiind responsabil, printre altele, de asasinarea Țarului Alexandru al II-lea.

După această crimă s-a pocăit sincer și a fost iertat de fiul țarului care i-a îngăduit să se întoarcă în Rusia, pe care o părăsise de frica poliției țariste.

Cartea sa, apărută pentru prima dată acum în limba română – „De ce nu mai sunt revoluționar” (Editura Contra Mundum, 2026) – constituie o mărturisire și o justificare profundă a acestei convertiri de proporții, care depășește cu mult contextul unei experiențe personale sau cel local/istoric, deși acestea sunt cele care impresionează imediat.

Argumentul fundamental al lui Tihomirov pentru părăsirea taberei progresiste l-a reprezentat lipsa de realism a viziunii revoluționare despre lume, gradul înalt de de abstracție al teoriilor, împărțirea fără rest a lumii în bine și rău: „Teoria (revoluționară – n.n) nu că se ciocnea de realitate: pur și simplu n-o apuca de nicăieri, nici bine, nici rău, trecea prin ea ca o nălucă.

O generație cu o minte mai bine antrenată ar fi suspectat imediat că se ține după niște idei complet prostești și ar fi purces la o revizie radicală a întregului său patrimoniu intelectual. În cazul nostru nu putea fi nici vorbă, nici gând de o asemenea încordare a minții. Simțeam doar că stăm în fața unei bezne”.

Tihomirov povestește, de pildă, cum s-a întâlnit prima dată cu un „exploatator”, adică cu un antreprenor. „Nu se încadra nicicum în definiția răufăcătorului. Era un individ chiar foarte omenos, am auzit că îi ajuta pe mulți. Primul proletar pe care l-am cunoscut cu greu putea fi numit o victimă a societății. Era un bețivan mizerabil care storcea pomană amenințând că face scandal.

Mai degrabă societatea era victima lui. Am văzut țărani și n-am recunoscut deloc în ei poporul care suferă asuprit. Am văzut reprezentanți ai autorităților, preoți, călugări și n-am depistat în ei răul pe care-l știam din teorie.”

Forța extraordinară a scrierii lui Tihomirov provine atât din această contestare a teoriilor procustiene, sinonime cu modernitatea, care văd peste tot doar alb și negru, strivind nuanțele și, odată cu ele, corola de minuni a lumii, cât și din utilizarea inteligentă a exemplelor și a întâmplărilor.

Spre deosebire de scriitori conservatori occidentali, autorul nostru scrie într-o manieră profund rusească, dostoievskiană (comparația cu Demonii e obligatorie), care îmbină mărturisirile cu argumentele, ținându-te cu sufletul la gură și făcându-te să nu lași cartea din mână. E un exemplu rar de eseist și cu siguranță că Tihomirov ar trebui prețuit și ca un mare scriitor.

În altă ordine de idei, există o lecție adâncă în această carte, în special pentru România, deoarece tinerii revoluționari descriși de autor se aseamănă întru totul (minus violența efectivă, slavă Domnului!) cu radicalii noștri.

Viziunea simplistă, detestarea trecutului, ateismul militant, cosmopolitismul imberb (patria lor e Europa), socialismul și, poate cel mai îngrijorător, admirația de care se bucură în rândul oamenilor bine educați, sunt trăsăturile lor cele mai țipătoare, dar nicidecum singurele.

În opinia lui Tihomirov, generația de radicali urmează în mod firesc generației de părinți liberali, care l-au pierdut pe Dumnezeu sau care îl urmează fără nicio tragere de inimă:

„În chestiuni de credință nu există concesii și, dacă diavolul însuși ar vrea să-l prindă pe om, n-ar putea născoci scamatorie mai bună decât să îndrepte credința către această zonă sterilă, fără ieșire, în care pornind pesemne, cu cele mai curate intenții, omul sfârșește inevitabil în crimă și în pierderea simțului moral ca atare.”

După ce citești „De ce nu mai sunt revoluționar” ți se clarifică multe, dar rămâi și cu un mare semn de întrebare: cum se face că un astfel de autor fabulos din multe puncte de vedere e atât de puțin cunoscut.