De ieri, 12 iunie, a intrat în vigoare pactul pentru migrație și azil. Nu ești de acord, ești amendat cu 20 000 euro per cap de imigrant. Nu e cazul nostru, să ne înțelegem. România a acceptat cota. Primește momentan 300 de imigranți pe durata tranziției, care durează 1 an.

Dar acest pact este simbolic. Fiindcă pe străzile și în patiseriile orașelor mari, e plin deja de afro-asiatici. Au ajuns și în orașele medii ca Pitești. Și în timp ce românii pleacă, de pildă Dacia Mioveni a dat afară în martie încă 1200 oameni, migranții sporesc. Începi să îi vezi peste tot. Grupuri, grupuri. Filipinezi, nepalezi, indieni, africani cu vârste între 19-30 ani.

Un target este ca 25% din populația Bucureștiului să fie afro-asiatică până în 2030.

Atât că până acum nu era prea oficial. Imigrația era justificată economic (nu avem suficientă forță de muncă) și mediată de guverne și subcontractori, fără tantam. A

cum e pe față și oficial, ca pandant al unei ideologii care în cartierele, pe străzile și în statisticile criminalității europene ne dă niște rezultate care transformă multiculturalismul european într-o comedie neagră și te înfioară.

Nu e un secret pentru nimeni că Europa e condusă de o mână de birocrați decuplați de Europa reală care a ieșit în stradă, de o plutocrație pe cât de vorace, pe atât de fanatică. Tensiunea dintre țara legală, care vede în democrație principalul ei defect (și a trasat astfel un cordon sanitar), și țara reală nu a fost niciodată mai mare ca acum.

Ceea ce se vede deja la nivel politic, și anume insurgența partidelor de protest. România e în aceeași oală.

Nicăieri niciodată nu au fost discutate cărțile și ideologia multiculturalismului. De fapt veneau deja pe diverse filiere, în special academice, și cu finanțări că aceasta este noua ortodoxie.

Și oricine nu e de acord, riscă excluderea, amintind de anii de început ai totalitarismului.

Noi ne-am plasat de fapt pe turnanta implementării direct, fără comentarii, cu sentimentul că doar așa suntem europeni.

Nu eram europeni fiindcă suntem români, o națiune cu o cultură și istorie determinată,  afirmându-ne europenitatea printr-o înțelegere mai bună a ceea ce ne particularizează în acest context, ci europeni prin ștergerea a ceea ce ne diferenția, transformând alteritatea și în genere alteritățile naționale peste tot, în Balcani și Europa de Est (de rit oriental), într-un accident istoric, un rezultat al unor circumstanțe politice, ceva anacronic care se cere corectat.

Tot ceea ce era intelectual românesc a asumat globalizarea, începând în cazul nostru cu sfârșitul anilor ’90-2000.

Biserica și ortodoxia nu mai erau o marcă a libertății, așa cum se întâmplase la începutul anilor ’90, fiindcă devenise între timp marca unei geografii și culturi care ne scotea în afara civilizației din care ne doream să fim o parte (kin countries syndrom).

Multiculturalismul, legalismul și civismului oengist european (patriotismul sau atașamentul față de țara legală) au devenit treptat mecanisme de recunoaștere și validare intelectuală și teme de cercetare.

Criticarea lor te expunea și te scotea în afara comunității, erai inevitabil extremist, legionar, ortodoxist sau putinist, mai încoace.

Am fost la o conferință a lui Levente Salat, în perioada în care el își lansa cartea, Liberalismul multicultural, un doctorat în care el folosea teoria democrației lui Will Kymlika care extindea ideea de drepturi individuale la grupurile culturale/ minorități sub pretenția că astfel se realizează o extindere mai bună a democrației, și cita tensiunile interetnice din Transilvania anilor ’90.

Ce primire i s-a făcut, ce elogii, venise acolo nu un tânăr necunoscut din Harghita, cu o carte la Polirom, ci însuși Kymlika, John Rawls sau regele. În orice caz, de atunci era vizibilă direcția elitelor.

Nu am văzut nicăieri nicio critică a legalismului multicultural occidental, nici din interior, adică din interiorul tradiției intelectuale liberale, așa cum se întâmpla dincolo, nici din afara ei, așa cum s-ar fi întâmplat dacă intelectualii sau neoconservatorii noștri nu ar fi îmbrățișat globalismul. Nimic. Zero.

Cursul despre John Rawls de la FSP/ UB al d-lui Pârvu era o simplă introducere în teoria justiției, fără nicio trimitere la literatura secundară și critica curentă, care nu îi era toată favorabilă lui Rawls.

Cei care criticau totuși globalismul neoconilor publici și arătau în alte direcții, de pildă, spre România profundă ca a treia forță, latențele naționale și noologie etc se adresau unui public restrâns, nerelevant politic.

Nici figuri respectabile ca Alasdair MacIntyre, John Gray sau Michael Oakeshott, să ne înțelegem, nu au fost mai bine primite, deși traduse și prefațate de români. Nu au fost integrate, nu au fermentat nimic, oricum nu au reușit să spargă consensul național liberal/ neoconservator din jurul chestiunii globaliste/ civilizaționale.

Ne purtam ca niște europeni mai ciudați sau întârziați, care nu doreau decât să ardă etapele. Iar ceea ce îi împiedica —adică balcanismul în opinia lor, Biserica (BO), care patrona peste un conglomerat misticoid de ritualuri fără înțeles și superstiții, aluviuni păgâne și apucături levantine de narghilea într-un Bizanț după Bizanț fără sfârșit, amestecate cu un reflex de adâncime spre despotism (comunismul era privit de pildă ca o formă de despotism oriental, apropiat de spiritul și teologia politică bizantină)— era repudiat ca alterări culturale specifice impuse de vremuri. România avea o esență europeană.

Nicăieri nicio discuție, nimic. Intelectualii publici de largă audiență, în loc să funcționeze ca un filtru cultural, se purtau mai degrabă ca niște agenți de vânzări ai globalismului.

Trădarea intelectualilor a fost trădarea României profunde și a acestei lumi. Diferența dintre acești toboșari de vremuri noi și generația, de pildă, a marilor prozatori și convorbiriști este infinită.

Iar azi suntem aici, prinși în acest proces  suprastatal de metisare a populației, fiindcă a fi european înseamnă azi a fi globalist, iar românii sunt mai degrabă europeni sau globaliști decât români.

Ca să închidem discuția, metisarea populației nu dă rezultate nici măcar acolo de unde ne primim cotele și indicațiile.

De fapt, ghetoizarea și radicalizarea vin la pachet cu o criminalitate explozivă, care a început să scoată Occidentul în stradă. Ceea ce cu 5-10 ani în urmă era de neconceput, acum e monedă curentă.

Cu aceste alocări de imigranți nu facem decât să reproducem problemele Occidentului, care spre deosebire de noi are o tradiție liberală și resurse mai multe.

În orice caz, atunci când sărăcia și fenomenul homeless la tine acasă sunt rampante, iar strategia ta, singura, e de a crește datoria publică și taxele, populația suportând niște costuri sălbatice care i-au redus dramatic nivelul de trai, rețeta pentru un faliment general e completă.

E o chestiune de timp, dacă mă întrebați pe mine, ca hlizeala aceea de înapoiat mintal de la Cotroceni și bolojenismul macroniad să se ducă acolo unde le e locul, adică la lada de gunoi a istoriei.