Când doi îți spun că ești ministru, du-te și te culcă

Miniștrii noștri sunt ca zilele de naștere. De la un număr în sus, nu ne mai bucurăm că vin, dar, cum, invariabil, acest lucru se întâmplă, le iertăm. Mai ales dacă ne prezintă scuze și, în apărarea lor, aduc argumente pe care le-am folosit și noi, cândva.

În urmă cu deja mulți ani, călătoria cu trenul de la București la Timișoara era suportabilă. Iar vagonul bar-bistro sau restaurant-board o scurta considerabil. Timpul, nu numai că știa să piartă vremea, dar avea și unde.

Pe-atunci, într-unul din drumurile mele de întoarcere din Capitală, am întâlnit un grup de trei aviatori utilitari ce vizitaseră de dimineață, după sosirea lor cu trenul de noapte, Ministerul Agriculturii, așa că se întorceau cu cel de după-amiază. Se întâmpla pe la Craiova, când în aerul bar-bistro-ului pluteau deja, ca niște AN-2-uri proaspăt recondiționate, povești despre viață și zbor. Cărora m-am alăturat și eu, fără brevet, dar cu drag de învățătură. Și cum „nașa” era cea mai severă dintre toate controloarele CFR-ului, am încercat să-mi dau toată silința: să fumez cât mai discret, acoperit, bărbătește, de „chef” și de șeful de tren. O discreție însă care, odată cu trecerea stațiilor, își pierdea din limpezime, cu atât mai mult cu cât comesenii mei beau ca niște piloți de acrobație interbelici.

Așa se face că, imediat după Lugoj, am fost prinși în flagrant. Iar „nașa”, deja supusă de la Herculane draconicelor proceduri balneo-climaterice de la decolare, era hotărâtă să se revanșeze. De fapt, să fie ea însăși. Și cum trebuia să găsim o fisură în discursul său frigorific, m-am uitat la ceas. Trebuia să fim în Timișoara Nord. Trenul avea vre0 30 de minute întârziere în acel moment. Așa că, zâmbind, i-am spus că noi nu fumăm în tren, fiindcă la ora asta suntem pe peron. Sigur, ne-a amenințat cu o debarcare în câmp și, într-un târziu, a surâs și ea. Amar, dar cât de dulce pentru noi! Fiindcă ne-a trimis pe locurile noastre de pe bilete, în compartimente. Ca-n proverb: „Când doi îți spun că ești beat, du-te și te culcă”. Și, credeți-mă, „nașa”, deși subțire, făcea cât doi în acele clipe.

Cam așa am zâmbit și eu zilele trecute citind unul din argumentele pe care ministrul Educației și Cecetării le invoca în scuzele sale publice după apariția înregistrării unde apare în postura de sclav al smartphone-ului — sau nu doar al lui? Acesta scria, cu dezinvoltura cu care eu privisem ceasul în tren: „Faptul că am rămas la eveniment mai mult decât îmi permitea agenda s-a datorat tocmai dorinței de a asculta cât mai multe dintre părerile specialiștilor și ale elevilor’”. Adică el, conform agendei, nu mai era acolo și, prin urmare, putea să-și folosească în voie telefonul indiferent de „scrisoarea” pe care — așa cum am auzit păreri — „o interpreta” eleva. Iar mie, care fac într-adevăr cât doi, fiindcă sunt și părintele unei eleve în clasa a II-a, nu-mi rămâne decât să-l iert și, firește să-i ofer o variantă de ieșire proverbială: „Când doi îți spun că ești ministru, du-te și te culcă”.

P.S.: Și în chestiunea „blamatei” recitări de către elevă a discursului adresat ministerului, aș introduce o experiență personală.

Elev printr-a șaptea, cred, pe scena unui case de cultură m-am împotmolit în Scrisoarea III atât de tare încât am avut timp să privesc sala. Toți erau cu ochii pe mine. Și — sunt sigur! — nu pentru că nu apăruseră smartphone-urile, ci pentru că meritam totuși puțină atenție. Iar spectatorii se ocupau cu toții de educație: învățători, profesori, părinți. Iar în privința donării salariului pe câteva zile câte i-or fi rămas ministrului, numai de bine! Uneori, cu un bacșiș, se rezolvă mitocănia față de o chelneriță. Dar numai uneori și numai la birt.