Donald Trump

Al doilea mandat prezidențial al lui Donald Trump a debutat în forță, scuturând din țâțâni ordinea politică internă, dar mai ales cea mondială.

Discursul și acțiunile sale legate de Groenlanda, Venezuela, Iran, precum și proiectele sale grandioase/grandomane pe plan intern, culminând cu reprezentările AI menite să-i potențeze un cult al personalității (cea mai controversată fiind aceea care îl portretiza în rol de Iisus) i-au făcut pe mulți să se întrebe: ce vrea de fapt, sau drept cine se crede acest om?

Doi colaboratori la “The Atlantic”, jurnaliștii Ashley Parker și Michael Scherer, cred că au găsit răspunsul.

Cheia acestuia o constituie gândurile lui Hegel în ale sale „Prelegeri de filosofie a istoriei” cu referire la marile figuri istorice, „weltgeschichtliche Individuen”, adică indivizi cu statură istorică universală, de genul lui Cezar, Alexandru cel Mare sau Napoleon.

Titlul articolului, The YOLO Presidency, include un acronim al sintagmei „You Live Only Once”, adică „trăiești o singură dată”, pentru a sugera ideea că acțiunile recente ale lui Donald Trump par a fi înfăptuite sub impulsul unei conștiințe a grandorii istorice, fără să îi pese de calcule electorale, interese mărunte, prudență sau rațiune cuminte, pentru a lăsa în urma sa o lucrare de proporții epocale.

Autorii își pun întrebarea (retorică) dacă Trump a ajuns să-l citească și să se inspire din Hegel, pentru a răspunde, firește, negativ. Detalii ne sunt date însă într-un podcast publicat online tot la „The Atlantic”: The ‘Great Man’ Presidency.

Se pare că în urmă cu un an de zile, la clubul său de golf, Donald Trump a asistat la o prelegere despre posibilitatea ca el să fie sau nu un mare om de stat, în cadrul căreia s-au enumerat și cele trei nume amintite mai sus, dar alături de Gingis-Khan și alții asemenea.

Desigur, aceste gânduri care-i erau destinate, l-au influențat pe Trump în alegerea reperelor pentru acțiunile sale ulterioare. De atunci încolo el nu se mai compară cu președinți americani gen Washington sau Lincoln, ci cu marile personalități care au scris istorie la scara lumii

Un simplu și găunos cult al personalității, sau există și ceva substanță dincolo de fațadă? Să vedem în continuare ce ne spune marele filosof german pe această temă

Georg Wilhelm Friedrich Hegel

În ale sale „Prelegeri de filosofie a istoriei”, Hegel se referă la acele personalități care determină decisiv, exclusiv prin voința și putința lor, o schimbare de paradigmă istorică, marcând astfel o piatră de hotar între două epoci.

Aceste personaje nu trebuie să reprezinte neapărat „binele” înțeles în categorii uzuale, minore, gen „sistem bazat pe reguli” sau „corectitudine”, dar pot deveni instrumente ale unei providențe ascunse în adâncurile straturilor istorice, ale unui spirit universal al istoriei.

Acesta are un caracter irațional, dar care prin acțiuni de ruptură cu prezentul asigură mersul înainte, în conformitate cu caracterul teleologic al istoriei.

„Oamenii mari ai istoriei sunt aceia ale căror scopuri particulare proprii cuprind acea substanțialitate care este voința spiritului universal. Ei pot fi numiți eroi, întrucât scopurile, menirea lor pornesc nu numai din cursul liniștit, ordonat și consacrat al stării de lucruri existente, ci dintr-un izvor cu un conținut ascuns, care n-a ajuns încă la existența actuală, din spiritul lăuntric, încă subpământean, care ciocănește la găoacea lumii din afară și o sparge, deoarece el este din altă sămânță, nu din sămânța acestei găoci – eroi deci care par să creeze dinăuntrul lor și ale căror fapte nasc în lume o situație și anumite raporturi care par a fi numai opera lor.

În scopurile lor, asemenea oameni n-au urmărit conștient ideea în genere. Ei erau oameni practici, oameni politici, dar erau în același timp și oameni care gândeau, care aveau înțelegerea intimă a ceea ce este necesar și actual, adică a ceea ce constituia adevărul însuși al timpului și al lumii lor”.

O idee similară a exprimat-o și subsemnatul prin termenul de „Marionete ale destinului”, în cartea cu același titlu, care în anul 2018 a fost prezentată și la Trinitas TV într-o dezbatere între Sorin Lavric (autorul prefeței) și … Vasile Bănescu (o, tempora!)… Era vorba tot de forțele iraționale care modelează istoria, și care nu trebuie neapărat să fie asociate cu binele în sens curent dar care, prin zguduirile pe care le produc, prin demolarea putregaiului unei epoci politice anchilozate, pot crea (fără să fie obligatoriu necesar) premisele pentru ca binele să iasă la lumină

Revenim la cuvintele lui Hegel, care spune mai departe:

„Altfel se petrec lucrurile în marile desfășurări istorice. Acolo au loc într-adevăr marile ciocniri între îndatoririle, legile și drepturile recunoscute și existente și între posibilitățile ce contrazic acest sistem, ce îl lezează, îi distrug însăși temelia și realitatea, având și ele un conținut care, la rându-i, poate să pară bun, folositor, esențial și necesar.

Asemenea posibilități capătă deci caracter istoric; ele includ în sine un element general de altă natură decât generalul care constituie temelia existenței unui popor sau a unui stat. Acest general este un moment al ideii în mișcarea ei de creație, un moment al adevărului ce aspiră și tinde spre sine însuși. Personalitățile istorice, indivizii croiți pe măsura istoriei universale sunt aceia în ale căror scopuri rezidă un asemenea general.”

Cu alte cuvinte, asemenea personaje istorice, exemplificate de Hegel prin enumerarea lui Cezar, Alexandru Macedon sau Napoleon, sunt cele care se rup de convenționalismul unei epoci, de ideea curentă de etică, morală și bine comun la nivel de stat sau societate, pentru un (posibil) bine la o scară mai largă, de amplitudine universală.

Unde-s nebunii?

Desigur, poate fi pe bună dreptate dezbătut dacă asemenea conducători politici pot reprezenta cu adevărat binele, când ne amintim de pildă în negurile istoriei de un Gingis-Khan (evocat și el în conferința ținută la clubul lui Trump) sau în secolul trecut de exemple gen Stalin sau Hitler.

Nu, nu e obligatoriu, firește. În termenii unui alt autor, la care mă voi referi în continuare, ei pot fi asemuiți cu niște „nebuni ai istoriei”.

O altă sintagmă menită să denumească aceeași idee a personalităților de anvergură universală la Hegel sau de „marionete ale destinului”.

Mă refer aici la Demostene Andronescu, unul din pătimitorii în temnițele comuniste, și care la ora scrierii acestor rânduri se apropie de vârsta de 99 de ani!

El este totodată unul din poeții închisorilor, care ne-au lăsat versuri nemuritoare, izvorâte din suferință, dar care transmit și un mesaj tonic de speranță. La momentul respectiv, în toiul celei mai crunte dictaturi comuniste, când închisorile gemeau de cei care s-au opus acestui sistem ateu și criminal, singura speranță la nivel politic era apariția unor asemenea „nebuni” care să răstoarne lumea din temelii, cu orânduirea comunistă cu tot.

Pentru a trage o concluzie menită să explice și titlul care la o primă vedere ar putea să contrarieze: Din păcate, „nebunii” nu au apărut atunci când a fost nevoie de ei, pentru a salva popoarele de sub cizma comunistă.

Ci au apărut cu decenii mai târziu, când se pare că alte popoare sunt cele care se servesc mai bine de ei, pentru a-și atinge scopurile politico-mesianice în fierbintea regiune a Orientului…

Concluzia finală ar fi aceea că, foarte probabil, Trump nu l-a citit pe Hegel, ci mai degrabă a fost influențat de discursul cuiva care a făcut referire la el. Și mai mult ca sigur că nu a citit nici poezia „Unde-s nebunii?” a lui Demostene Andronescu, poate cea mai celebră a sa, și care pare să-și afle împlinirea tocmai în aceste vremuri.

Autorului i-a fost, iată, dat să vadă poate cu proprii ochi împlinirea profeției sale făcute prin aceste versuri:

Unde-s nebunii?

Unde-s nebunii, unde ni-s nebunii?
E, Doamne, lumea plină de cuminți,
E plin pământul de martiri şi sfinți
Atinși de filoxera-ințelepciunii.

Tăcută-i gloata de-nţelepți ca sfinxul
În fața lumii și-a nemărginirii
Și-ascultător de rânduiala firii,
Cu un plăvan în jug trudește insul.

Scâncesc cuminții-n chingile durerii
Și, sângerând din răni adânci blândețe,
Lângă neveste mor de bătrânețe,
Necutezând să tragă spada vrerii.

Bolește omenirea ca o juncă
Și nimeni nu-i ca să-i sloboadă sânge;
S-a-mpotmolit istoria și plânge,
Cu prora-nfiptă într-un colț de stâncă.

Nu se mai nasc nebuni care s-o mâne
Cu bâta de la spate, ca pe-o vită,
Acestui veac să-i pună dinamită
Şi evu-nţelepciunii să-l dărâme.

O! Doamne, Doamne, unde-s Don Quijoţii?
E lumea plină de-alde Sancho Panza
Ce nu-îndrăznesc să mânuiască lanza,
Ci scutieri cuminți se vor cu toții.

Unde-s nebunii? Unde-s Machedonii
Să tragă spada și să taie nodul?
Tânjește după glorie norodul
Și nu-s Cezari să-l treacă Rubiconii…

Sloboade, Doamne,-n lume nebunia,
S-o răvășească și să o răstoarne,
Ca un berbec să ia pământu-n coarne
Și-acestui veac să-i surpe temelia!

O singură diferență e între Hegel şi Andronescu: la acesta din urmă, pe lângă Cezarii și Machedonii istoriei, nu apare Napoleon, ci … Don Quijote, un leitmotiv și personaj central ca întruchipare a idealismului dezinteresat.

O nuanță diferită, dar poate tocmai de aceea esențială.

Aici, totuși, Donald Trump nu se încadrează și nici nu cred că și-ar dori să o facă…