Se împarte lumea la Beijing? Negocierile dintre Trump și Xi Jinping privesc și România

Trump și Xi Jinping abordează la Beijing teme de însemnătate globală, iar negocierile lor vizează inclusiv sferele de influență. Politologul Raluca Moldovan, de la UBB Cluj, explică, pentru „Adevărul”, ce vrea fiecare și ce dă la schimb.

Donald
Trump și președintele Chinei, Xi Jinping, se întâlnesc, joi, la
Beijing, în cea mai importantă vizită a liderului de la Casa Albă. Analiștii
internaționali prevăd discuții importante, cu miză la nivel
global, iar cele două super puteri și-ar putea recunoaște reciproc
sferele de influență, reîmpărțind cel puțin parțial lumea.

Statele
Unite ale Americii și China sunt despărțite de o mulțime de
neînțelegeri, dar și o serie de lucruri în comun. Vizita
președintelui Donald Trump la Beijing ar putea clarifica pozițiile
celor două super puteri cu privire la războaiele din Orientul
Mjlociu și Ucraina, respectiv în ce privește Taiwan.

De
altfel, Financial Times scrie că Trump ar intenționa să-i
solicite lui Xi Jinping, la acest summit, să nu mai ajute Iranul.
La schimb, mai notează publicația citată, China ar putea să-i
ceară liderului de la Casa Albă să „cedeze” Taiwanul și să
permită Beijingului să restabilească controlul asupra insulei. De
altfel, China susține că Taiwan este doar o insulă rebelă și a
avertizat că mai devreme sau mai târziu aceasta va reintra în
componența sa. Politologul Raluca Moldovan, de la Universitatea Babeș-Bolyai Cluj, explică, într-un interviu pentru  „Adevărul”, ce vor să obțină americanii de la chinezi și ce caută să câștige la schimb Beijingul, dar și de ce negocierile dintre Trump și Xi Jinping privesc o lume întreagă, inclusiv România.

Adevărul: Trump
a ajuns la Beijing pentru cea mai importantă întâlnire a anului cu
Xi Jinping. Financial Times a scris că Trump ar urma să ceară
Chinei să nu mai sprijine Iranul, în timp ce Beijingul ar cere la
schimb Taiwan. Vedeți posibil acest „troc”?

Raluca Moldovan: Aș
fi foarte prudentă cu ideea unui „troc” formal Iran–Taiwan.
Este posibil ca Beijingul să încerce să lege dosarele între ele,
pentru că aceasta este logica marilor negocieri strategice: fiecare
parte încearcă să transforme vulnerabilitatea celeilalte în
monedă de schimb. Trump are nevoie de China în dosarul iranian, mai
ales dacă Beijingul poate influența fluxurile energetice, relația
cu Teheranul sau poziționarea diplomatică a unor state
non-occidentale. China, la rândul ei, va încerca aproape sigur să
obțină concesii pe Taiwan, fie prin reducerea vânzărilor de arme
americane, fie printr-un limbaj american mai ambiguu. Dar un schimb
direct — „China reduce sprijinul pentru Iran, iar SUA abandonează
Taiwanul” — mi se pare puțin probabil și extrem de riscant
pentru Washington. Taiwanul nu este doar o piesă într-o negociere
bilaterală; este un nod central în arhitectura de securitate din
Indo-Pacific, în credibilitatea alianțelor americane și în
lanțurile globale ale semiconductorilor. O concesie prea mare ar
produce panică în Japonia, Coreea de Sud și Australia și ar
transmite un semnal de slăbiciune strategică. Mai realist este să
vedem un schimb de gesturi limitate: un ton mai prudent al SUA pe
Taiwan, în schimbul unei poziții chineze ceva mai constructive
privind Iranul. Potrivit relatărilor de presă, Iranul,
Taiwanul, comerțul și vânzările americane de arme către Taipei
se află pe agenda summitului, ceea ce explică de ce această
ipoteză a apărut în prim-plan.

O negociere agresivă

Dincolo
de titlurile din Financial
Times,
este Taiwanul un activ pe care Trump l-ar putea cu adevărat „vinde”
pentru o victorie pe termen scurt în Iran, sau asistăm doar la o
tactică de negociere agresivă pentru a obține concesii economice?

Cred
că a doua variantă este mai plauzibilă: asistăm mai degrabă la o
tactică de negociere agresivă, în stilul caracteristic al lui
Trump, decât la o intenție reală de a „vinde” Taiwanul. Trump
folosește adesea ambiguitatea ca instrument de presiune. Lasă
impresia că orice poate fi negociat pentru a determina cealaltă
parte să facă oferte mai mari. Însă Taiwanul este mult prea
important pentru a fi tratat doar ca un activ tranzacțional.

Asta
nu înseamnă că riscul este inexistent. Problema cu diplomația
tranzacțională este că produce incertitudine chiar și atunci când
nu se ajunge la concesii formale. Dacă Washingtonul dă impresia că
sprijinul pentru Taiwan poate fi ajustat în funcție de alte
priorități — Iran, comerț, tarife, accesul companiilor americane
în China — atunci credibilitatea strategică a SUA este afectată.
Pentru Beijing, chiar și o mică ambiguitate americană este
valoroasă, pentru că poate fi interpretată ca o fisură în
angajamentul american față de Taipei. De aceea, nu cred că
Taiwanul va fi „vândut”, dar cred că poate fi folosit periculos
ca element de presiune într-o negociere mai largă.

Rusia
și petrolul iranian vor fi, se spune, pe agenda de lucru. În ce
măsură are nevoie Trump de sprijinul Chinei pentru a convinge Rusia
să pună capăt războiului din Ucraina și ce poate oferi la
schimb?

Trump
are nevoie de China nu pentru că Beijingul ar putea „ordona”
Rusiei să oprească războiul, ci pentru că Beijingul este una
dintre puținele capitale care pot modifica, măcar parțial,
calculul strategic al Moscovei. China este importantă pentru Rusia
economic, diplomatic și tehnologic. A oferit Moscovei oxigen
economic, piețe alternative și o formă de acoperire diplomatică
în fața Occidentului. Dacă Beijingul ar transmite semnale mai
ferme că dorește o încheiere negociată a războiului, Putin ar
trebui să țină cont de acest lucru. Totuși, nu cred că Trump
poate obține ușor o astfel de presiune din partea Chinei. Beijingul
nu are interesul să vadă Rusia înfrântă sau destabilizată. O
Rusie slăbită, dar dependentă de China, este utilă pentru
Beijing: consumă resurse occidentale, menține presiunea asupra
Europei și oferă Chinei un partener strategic subordonat. Ce ar
putea oferi Trump? Relaxări limitate în zona tarifelor, un anumit
spațiu pentru exporturi tehnologice mai puțin sensibile,
predictibilitate în comerț sau garanții că SUA nu vor escalada
simultan pe toate fronturile. Însă orice concesie majoră către
China în schimbul unei presiuni incerte asupra Rusiei ar fi greu de
apărat politic și strategic.

Cum ar putea ajuta China să se facă pace în Ucraina

China
s-a poziționat aparent ca un mediator „neutru”, deși e evident că a sprijinit Rusia. Credeți că Xi Jinping are pârghiile
necesare sau dorința de a-l forța pe Putin la masa negocierilor,
sau Beijingul preferă un conflict prelungit care să consume
resursele Occidentului?

China
are pârghii, dar nu sunt absolute. Poate influența Rusia prin
comerț, prin acces la tehnologii dual-use, prin achiziții
energetice și prin sprijin diplomatic. Dar nu cred că Xi Jinping
dorește să-l „forțeze” pe Putin în sensul occidental al
termenului. Beijingul nu vrea o Rusie complet victorioasă, care să
devină prea autonomă, dar nici o Rusie înfrântă, care ar
reechilibra raportul de forțe în favoarea Occidentului. Pentru
China, scenariul convenabil este o Rusie dependentă, slăbită, dar
funcțională. Așadar, Beijingul poate încuraja negocieri dacă
războiul devine prea costisitor sau prea destabilizator pentru
economia globală, dar nu va face presiuni decisive doar pentru a
ajuta SUA sau Europa. China preferă să se prezinte ca mediator
responsabil, însă poziția sa nu este neutră. Este o neutralitate
declarativă, nu una strategică. În realitate, prelungirea
conflictului a avut și avantaje pentru Beijing: a divizat atenția
Occidentului, a accelerat dependența Rusiei de China și a creat un
context în care Beijingul se poate prezenta Sudului Global ca
alternativă la ordinea occidentală.

Ce
ar putea cere China în Europa de Est pentru a-și exercita influența
asupra Moscovei?

China
ar putea cere, explicit sau implicit, o reducere a presiunii
occidentale asupra propriilor sale interese economice în Europa
Centrală și de Est. Nu cred că ar cere „teritorii de influență”
în sens clasic, dar ar putea urmări acces mai bun pentru companiile
chineze, mai puține restricții asupra investițiilor, mai puțină
coordonare europeană în materie de screening al investițiilor și
o atitudine mai flexibilă față de infrastructura digitală,
energie, transporturi sau tehnologii verzi. Europa de Est este
importantă pentru China din mai multe motive: este poartă de acces
către piața europeană, spațiu logistic între Asia și Europa și
zonă în care rivalitatea dintre influența americană, europeană
și chineză se intersectează. Beijingul ar putea încerca să
obțină o atenuare a politicilor de „de-risking” ale UE, o
abordare mai permisivă față de vehicule electrice, baterii,
infrastructură sau componente tehnologice chineze.

Ce riscă România

Ce
probleme ar putea să apară pentru țări ca România?

Problema
pentru statele din regiune, inclusiv România, este că orice
relaxare față de China trebuie evaluată nu doar economic, ci și
strategic: dependențele economice pot deveni rapid pârghii
politice.

Cum
afectează această întâlnire relevanța Uniunii Europene și a
Rusiei? Riscă UE și Moscova să devină simpli spectatori la masa
unde se „înfruptă” Trump și Xi și aparent decid viitorul
comerțului global?

Există
acest risc, mai ales pentru Uniunea Europeană, dacă nu reușește
să vorbească mai coerent și mai strategic. Relația SUA–China
este astăzi axa principală a competiției globale, iar deciziile
luate la Washington și Beijing pot afecta direct economia europeană,
securitatea energetică, lanțurile de aprovizionare și regulile
comerciale internaționale. UE are greutate economică, dar uneori îi
lipsește viteza politică și capacitatea de a transforma această
greutate în putere geopolitică.

Rusia
este într-o situație diferită. Nu devine spectator în același
sens, pentru că rămâne actor militar destabilizator, dar devine
tot mai dependentă de China. Moscova poate produce crize, dar
Beijingul are mai multă capacitate de a transforma aceste crize în
capital strategic. Din acest punct de vedere, Rusia riscă să devină
partenerul junior al Chinei.

Cât de mare e riscul ca europenii să intre în război cu Iran: „Trebuie acoperire aeriană, portavioanele vor fi cele ale francezilor și britanicilor”

Pentru
UE, lecția este clară: nu își poate permite să rămână doar un
actor normativ într-o lume în care marile puteri negociază prin
tarife, cipuri, materii prime critice și presiune militară. Dacă
nu își consolidează autonomia strategică, industria de apărare,
politica tehnologică și unitatea diplomatică, riscă să fie
afectată de acorduri negociate peste capul ei.

Ce opțiuni ar avea aliații Americii din Asia

Cum
s-ar repoziționa aliații regionali ai SUA – Japonia, Coreea de Sud
– în cazul în care Washingtonul ar da semnale de relaxare a
sprijinului pentru Taipei în schimbul dezescaladării în Orientul
Mijlociu?

Japonia
și Coreea de Sud ar interpreta un asemenea semnal ca pe o problemă
de credibilitate americană. Pentru ele, Taiwanul nu este o temă
îndepărtată. Stabilitatea Strâmtorii Taiwan este direct legată
de securitatea Japoniei, de echilibrul militar din Indo-Pacific, de
rutele maritime și de lanțurile de aprovizionare în
semiconductori. Dacă Washingtonul
ar părea dispus să reducă sprijinul pentru Taipei în schimbul
unui câștig tactic în Orientul Mijlociu, aliații americani s-ar
întreba inevitabil: dacă Taiwanul poate fi negociat, ce garanții
mai sunt cu adevărat solide? Japonia ar accelera probabil
consolidarea capacităților sale de apărare și cooperarea cu
Australia, India și statele europene interesate de Indo-Pacific.
Coreea de Sud ar fi într-o poziție mai delicată, deoarece trebuie
să gestioneze simultan amenințarea nord-coreeană, relația cu
China și alianța cu SUA. În ambele cazuri, am vedea mai multă
autonomie militară, mai multă prudență diplomatică și poate
chiar o discuție mai intensă despre capacități proprii de
descurajare. Nu neapărat o ruptură față de SUA, dar o diminuare a
încrederii în predictibilitatea Washingtonului.

Se
spune că cei doi lideri „pun lumea la cale”, la Beijing, iar cu
această ocazie ar putea să-și reîmpartă anumite sfere de
influență. La ce am putea să ne gândim aici?

Nu
cred că trebuie să ne imaginăm o reîmpărțire formală a lumii,
în stil Ialta. Lumea de astăzi este prea interdependentă și prea
fragmentată pentru acorduri simple de tip „această regiune îți
aparține ție, cealaltă îmi aparține mie”. Dar putem vorbi
despre o tentativă de delimitare informală a zonelor de toleranță
strategică. De exemplu: SUA ar putea încerca să obțină de la
China o atitudine mai reținută în Orientul Mijlociu sau față de
Rusia, în timp ce Beijingul ar cere o presiune americană mai redusă
în jurul Taiwanului, al exporturilor tehnologice sau al accesului
companiilor chineze pe piețele occidentale.

Sferele
de influență astăzi nu mai sunt doar militare. Ele sunt
tehnologice, comerciale, financiare și industriale. Cine controlează
cipurile, datele, infrastructura digitală, pământurile rare,
rutele maritime și standardele AI controlează o parte importantă
din puterea globală. De aceea, dacă vorbim despre „reîmpărțire”,
ar trebui să ne gândim mai puțin la hărți și mai mult la
lanțuri de aprovizionare, standarde tehnologice, acces la piețe și
control asupra infrastructurilor critice.

Interese comune

Unde
concordă interesele SUA și ale Chinei și de unde pot porni anumite
colaborări? În ce domenii le vedeți posibile?

Interesele
SUA și Chinei se articulează acolo unde instabilitatea devine prea
costisitoare pentru ambele. Nici Washingtonul, nici Beijingul nu au
interesul unei prăbușiri a comerțului global, al unei crize
energetice majore, al unei confruntări militare directe sau al unei
rupturi totale a lanțurilor tehnologice. Există spațiu pentru
cooperare în stabilitatea financiară globală, securitatea
energetică, prevenirea escaladărilor militare accidentale,
combaterea traficului de droguri sintetice, schimbările climatice și
anumite reguli minimale privind AI.

Totuși,
colaborarea va fi selectivă și fragilă. Cele două puteri pot
coopera pentru a evita dezastrul, nu pentru că împărtășesc
aceeași viziune despre ordinea globală. De exemplu, pot conveni
asupra unor mecanisme de comunicare militară, asupra unor reguli de
transparență în AI sau asupra unui cadru temporar pentru comerț
și tarife. Dar în domeniile cu adevărat strategice — Taiwan,
semiconductori avansați, infrastructură digitală, apărare,
influență în Sudul Global — competiția va rămâne dominantă.
Cu alte cuvinte, vom vedea cooperare de management al riscurilor, nu
un parteneriat strategic.

Trump
a deplasat cu el o importantă delegație de oameni de afaceri. Ce ar
putea oferi aici America și ce așteaptă la schimb?

Prezența
unei delegații mari de oameni
de afaceri
arată foarte clar stilul acestei vizite: diplomație economică
directă, cu accent pe contracte, acces la piață și rezultate
cuantificabile. America poate oferi Chinei acces selectiv la anumite
tehnologii, predictibilitate comercială, eventuale relaxări
tarifare pe produse nesensibile și sprijin pentru relansarea unor
fluxuri comerciale în agricultură, energie, aviație sau bunuri
industriale. Presa americană a relatat că delegația include figuri
importante din zona tech și business, inclusiv Elon Musk, Tim Cook
și Jensen Huang, iar discuțiile ar urma să includă accesul
companiilor americane pe piața chineză și posibile formule de
detensionare comercială. La schimb, Washingtonul va dori achiziții
chineze de produse americane, deschidere pentru companii americane,
garanții privind lanțurile de aprovizionare și poate concesii în
dosare precum pământurile rare, agricultura sau aviația. Dar aici
există o tensiune majoră: ceea ce doresc companiile americane —
acces la piața chineză și profit — nu coincide întotdeauna cu
ceea ce cere logica de securitate națională a SUA, adică limitarea
dependenței de China în sectoare strategice. Aceasta este una
dintre marile dileme ale administrației Trump: cum împaci „America
First” economic cu rivalitatea strategică împotriva Chinei?

Diplomația cipurilor și AI-ul, miza comercială a negicierilor

Donald
Trump vine însoțit de coloși tech precum Elon Musk și Jensen
Huang. În ce măsură „diplomația cipurilor” și reglementarea
AI-ului sunt acum pilonii centrali ai relației, mai importanți
chiar decât balanța comercială clasică?

Da,
cred că diplomația cipurilor și AI-ul au devenit cel puțin la fel
de importante ca balanța comercială clasică, dacă nu chiar mai
importante. În trecut, tensiunile SUA–China erau discutate mai
ales în termeni de deficit comercial, exporturi, importuri, tarife
și acces la piață. Aceste teme rămân importante, dar centrul de
greutate s-a mutat spre tehnologiile strategice. Cipurile avansate,
infrastructura AI, cloud-ul, datele și pământurile rare sunt acum
componente ale puterii naționale.

Cine ar fi capabil să preia din responsabilitățile SUA, dacă americanii se retrag din NATO. „E în măsură să garanteze securitatea României”

Cazul
Nvidia este foarte relevant. Relatările Reuters
arată că participarea lui Jensen Huang la vizită este legată de
speranțele privind un posibil acord pentru vânzarea de cipuri AI
H200 către companii chineze, un dosar blocat tocmai din cauza
tensiunii dintre interesele comerciale și preocupările de
securitate națională. 

De
aceea, balanța comercială clasică nu dispare, dar devine secundară
față de întrebarea: cine controlează infrastructura tehnologică
a secolului XXI? SUA vor să își păstreze avantajul în AI și
semiconductori; China vrea să reducă dependența de tehnologia
americană. Aici se joacă miza strategică reală.

Ar
putea un acord pe securitate cibernetică sau pe controlul
exporturilor de pământuri rare să fie „victoria” de care Trump
are nevoie pentru a proclama succesul vizitei?

Da,
dar mai ales un acord
pe pământuri rare
ar fi ușor de prezentat ca victorie politică. Pământurile rare
sunt esențiale pentru apărare, electronică, energie verde,
automobile și tehnologii avansate. China are o poziție dominantă
în acest domeniu și a folosit deja controalele la export ca
instrument de presiune. Foreign
Policy
notează că SUA și China discută inclusiv o posibilă extindere a
armistițiului privind controalele la export pentru pământuri rare,
deși restricțiile chineze continuă să afecteze materiale
importante precum dysprosium, terbium sau yttrium.

Un
acord cibernetic ar fi util simbolic, dar mai greu de aplicat. În
zona cyber, statele pot promite reținere, dar atribuirea atacurilor
rămâne complicată, iar mecanismele de control sunt fragile. În
schimb, un acord pe pământuri rare produce efecte mai vizibile:
licențe, exporturi, prețuri, lanțuri industriale. Pentru Trump, o
„victorie” ar putea însemna un pachet mixt: reluarea unor
exporturi critice chineze, achiziții chineze de produse americane, o
promisiune de dialog pe AI și poate un mecanism bilateral de
gestionare a disputelor comerciale. Nu ar rezolva rivalitatea
structurală, dar ar putea fi prezentat intern ca succes.

Stabilizare tactică, nu negociere

Între
SUA și China există o mulțime de tensiuni, iar Trump a amenințat
nu o dată cu taxe suplimentare și sancțiuni. În ce punct ne găsim
și cum ar putea să evolueze lucrurile?

Ne
aflăm într-un moment de stabilizare
tactică,
nu de reconciliere. SUA și China au interesul să evite o escaladare
necontrolată, dar nu au depășit cauzele profunde ale rivalității.
Tarifele, sancțiunile, controalele la export, restricțiile
tehnologice, Taiwanul, relația Chinei cu Rusia și competiția
pentru AI rămân puncte majore de tensiune. Înaintea summitului, au
existat discuții privind reduceri tarifare reciproce pentru anumite
bunuri nesensibile și un mecanism de comerț administrat, dar aceste
formule nu ating miezul problemei: neîncrederea strategică dintre
cele două puteri.

Evoluția
cea mai probabilă este un armistițiu parțial: anumite concesii
comerciale, câteva acorduri sectoriale, promisiuni de dialog și
evitarea unei noi runde majore de escaladare pe termen scurt. Dar
competiția va continua. Dacă Trump obține rezultate economice
vizibile, va prezenta summitul ca pe o victorie. Dacă Beijingul
obține relaxări tehnologice sau o atenuare a presiunii americane pe
Taiwan, Xi va putea spune că a negociat de pe poziții de forță.
Riscul este ca ambele părți să proclame succesul, dar tensiunile
reale să fie doar amânate. Relația SUA–China nu se îndreaptă
spre normalizare, ci spre o competiție gestionată, cu episoade de
cooperare limitată și perioade recurente de criză.