Fără grabă, fără descumpănire, fără exces

Alexandru PRIPON

Îi spuneam unei persoane de care mă leagă o (deja) veche prietenie că, în peisajul contemporan, este tot mai evidentă alienarea omului de adevăratele rosturi existențiale. Suntem bulversați până la profundă epuizare de abundența stimulilor împrejmuitori. Important ar fi să păstrăm calea de mijloc, într-o lume care ne prezintă excesul ca fiind singura opțiune menită împlinirii personale. Și, ca într-o interminabilă adolescență, suntem tentați să îmbrățișăm acest exces cu necumpănita grabă a celor care nu au nimic de pierdut, însă au de ales între atât de multe opțiuni, încât devin tentați să „dea cu banul”. Iar timpul, timpul este lung, viața pare fără sfârșit atunci când stai cu spatele întors către apusul inerent, spre a nu vedea cum soarele coboară spre final.

În orice domeniu de activitate, cumpănirea joacă un rol primordial. Pășim către viitor cu atenție, păstrând un echilibru adesea precar, ca într-o călătorie sinuoasă pe sârma neatent întinsă și mereu înnădită a perpetuei pliniri. Uneori izbutim să ajungem până departe, alteori cădem și încercăm să revenim, ușor betegi, pe traseu. Însă excesul este singurul care ne poate îngreuna cu adevărat drumul către mâine. Oricând, oriunde s-ar situa acel mâine, pragmatismul și idealismul, deopotrivă, ne cer să ajungem la el, nu să poposim întru acum, fără șanse de progres ori de întoarcere.

Din perspectiva spectatorului, toți cei din jur greșesc. Procentajul erorilor este diferit, dar autorii acestora sunt, constant, ceilalți. O atitudine care ne „ocrotește” atent de schimbare, menținând același nivel de absurd pe mai tot parcursul vieții. Cum să-ți decizi lucid viitorul când stai – cel puțin așa îți spui – la mâna altora? Și poate ne răsfățăm uneori. Sau poate ne justificăm eficient-amăgitor eșecurile previzibile. Devine, însă, totul un exercițiu de uzură, ca un meci rămas la stadiul de veșnic antrenament. Mai departe nu are rost să mergi. Un exces, în aceste condiții, pare scuzabil ori chiar poate fi privit ca o defulare necesară. Faptul că se tot repetă îi conferă, încet, valoare de regulă nescrisă, justificare de cutumă. Și lucrurile tind să stea tot mai rău.

Observ, de ceva vreme, o polarizare a jurnalismului dedicat modernismului cu orice preț pe malurile abrupte și înguste ale câtorva idei prestabilite. Firesc, până la urmă, atâta timp cât cantonarea acolo este justificată de buna, corecta informare. Nefiresc, însă, dacă se ajunge – și s-a cam ajuns – la percepția că respectivele idei sunt singurele existente, iar dincolo sau dincoace de ele se află un vid: nici teme, nici domenii, nici informație… Până la un punct, nu găsesc nimic iremediabil greșit. Au fost destule situații când presa, autohtonă și nu doar, a dezvoltat, în mod natural, adevărate obsesii privitoare la câteva modalități de a aborda subiectele, neglijând orice altceva. Erau, însă, niște semne prevestitoare, niște etape, de la interes la predilecție, niște priviri aruncate în public, pentru a se descoperi poziționarea consumatorilor media în privința temei și a abordării. Astăzi, însă, abandonându-se calea de mijloc, este îmbrățișat excesul, direct, până la secarea sensurilor. Asistăm la o periculoasă inversare a principiilor: presa este invitată să stabilească agenda, subiectele de interes și unghiul din care pot fi privite, iar publicul le urmărește, le consumă, cuminte, în lipsă de altceva.

Apare o problemă gravă: de la apatie nu mai sunt decât câțiva pași până la lehamite. Atunci când ne împărțim atenția doar între câteva dintre multele aspecte ale clipei, parcă mereu aceleași, chiar dacă diferit tratate, ne relaxăm nejustificat și ne încearcă acel sentiment apăsător al atotcunoașterii. O mai fi ceva acolo, dincolo de noi, care să ne rămână străin? Din păcate, prea multe. Numai că nu vorbim și nici nu ni se vorbește despre ele. Iar privitor la subiectele abordate astăzi, aici lucrurile sunt simple: adoptăm unul, la pachet cu un punct de vedere, de parcă am da cu banul. Multitudinea stimulilor identici ne modifică felul de a fi: chiar și deghizat, excesul gândurilor gemene călăuzește către paupertate intelectuală, indecizie, neîncredere. Pentru toate nereușitele suntem tentați să dăm vina pe alții, pentru toate hotărârile suntem dispuși să adoptăm justificarea altora. Iar lucrurilor nu le spunem pe nume decât folosind – desigur – vorbe de împrumut.

Suntem încă departe, însă viitorul are culoarea sufletelor noastre, nu a privirilor. Ideea este intangibilă în contumacie. Cuvântul utilizat nesăbuit își pierde înțelesul. Există încă atât de multe concepte care ne-ar putea ajuta să trasăm conturul devenirii, dar accesul către ele trebuie să fie nu doar neîngrădit, ci și vizibil cu ochiul liber. De aceea, oricâte imbolduri modern-perisabile ar exista, este imperativ necesar ca jurnalismul să rămână explicit și sincer dedicat informării corecte, fără părtinire și fără a sprijini camuflarea adevărului sub straturi gemene de aparențe în exces. Pentru că viața și împlinirea ar trebui să fie atât de simple, iar cunoașterea ar trebui să ne fie mereu la îndemână, fără grabă, fără descumpănire, fără exces.