„A căzut cerul pe tata” sau când cartea bate filmul

Roxelana RADU

Ce se poate spune despre doi oameni obișnuiți, așa ca mine și ca tine, cititorule? Că iubeau viața? Că s-au îndrăgostit unul de celălalt? Că s-au iubit cu toată ființa, până dincolo de viață și de moarte?

Acești doi oameni obișnuiți sunt personajele romanului „A căzut cerul pe tata”, apărut în 2026 la Editura „Rafet”, sub semnătura autorului Constantin Marafet. Un roman care pune „zoom” pe emoție și pe sentimente, trăite dincolo de granițele sociale și de limitările condiției umane. Iar dacă celebrul proverb chinezesc „o imagine face cât o mie de cuvinte” este mai valabil decât oricând astăzi, în epoca visual story telling-ului, nici puterea cuvântului de a evoca o mie de imagini și nesfârșite emoții nu este mai prejos. De aici și afirmația din titlul cronicii de față „când cartea bate filmul”. Fiindcă așa cum veți vedea din lectură, cartea de față nu doar că ne face să ne simțim spectatorii unui film, ci trece dincolo de el, prin magia scriiturii.

Spunea, dacă nu mă înșel, hieraticul Cezar Ivănescu, aruncând anatema către scriitorii comuni – „schimbă-le copertele, și nu-și vor mai recunoaște cărțile”. Nu e cazul acestei cărți, în care întâlnim un Constantin Marafet pe deplin recognoscibil, cu amprente stilistice pregnant conturate, ca o condiție sine qua non a unui dialog alert, substanțial, captivant. Dialog cu sine mai ales, și apoi cu celelalte personaje.

Acțiunea se petrece într-un orășel de provincie, genul acela pe care-l putem descrie folosind sintagma arhicunoscută „locul unde nu s-a întâmplat nimic”. Romanul începe ex abrupto, provocator, catchy, surprinzător, introduce direct în temă, stârnește nedumerire și „te prinde”, făcându-te să vrei să afli mai mult.

„—Domnu’, domnu’! am auzit deodată.

M-am uitat speriat în jur. Părea că ieșisem dintr-un mormânt… Nu știam de unde veneam, unde mă duceam și ce căutam acolo, în fața mall-ului, dar cunoșteam locul. Lumea trecea grăbită, intra și ieșea din mall, semn că era foame mare în țară. Stăteam ca o statuie, ca un prost, nehotărât, chiar în drumul lor. Nu știam încotro trebuia să merg. Îmi era teamă să nu mă întrebe careva cum mă cheamă. <Ce tâmpenie! Altă întrebare nu au?…> Mă forțam să-mi amintesc cine eram”.

Bogdan Pavelescu, căci el este personajul principal, este profesor de provincie, cu o viață anostă, care suferă la un moment dat un AVC din cauza căruia își va pierde parțial memoria. Curând își va da seama că este căsătorit și are doi copii, și își va aminti frânturi din viața nefericită pe care o trăiește alături de o soție pe care, chiar dacă era familist convins, n-a iubit-o niciodată: „Am realizat că eram prizonier, prizonier al vieții. Pe fața ei nu se putea vedea decât Auschwitz – Birkenau”.

Pierderea memoriei semnifică un nou început pentru un Bogdan Pavelescu nou, care o ia cumva de la capăt și pe care viața va scrie cu litere de foc un destin inedit: „ Eram deodată pe două planete și mintea redesena albia râurilor. Era clar că mă transformam într-un arhitect al noii vieți și, odată cu noua viață, voiam o altă planetă pe care să locuiesc, unde să-mi trăiesc propria viață. Una cu inimă, cu suflet, cu cer, cu pământ, cu apă…”.

Romanul curge în continuare într-un echilibru narativ pe care Constantin Marafet, precum un Midas contemporan, transfigurează cotidianul mundan într-un estetic sui generis, străbătut de lumini și umbre. Bogdan începe ușor-ușor să-și amintească de Anastasia, o colegă de la liceul la care preda (așadar profesoară și ea), alături de care va trăi povestea de dragoste a vieții sale. „Așa că îmi revendicam dreptul în această viață la dragoste. Refuzam cu toată ființa lâncezeala”.

Autorul este maestru al răsturnărilor de situații, când crezi că ai înțeles totul, apar alte necunoscute care complică soarta personajelor y compris acțiunea romanului. Anastasia are o situație similară, captivă la rândul ei, într-o căsătorie de conveniență, cu trei copii. Povestea celor doi, descrisă cu măiestrie de autor, se situează la granița dintre real și fantasmagorie, la hotarul dintre iluzie și adevăr. Nici magia nu lipsește, sub chipul unei țigănci care îi citește în palmă lui Bogdan și fuge îngrozită de destinul crunt care i se arată printre liniile palmei. Aceeași ghicitoare îl va urmări ca un semn rău pe parcursul romanului, prevestindu-i sfârșitul. „A scuipat și mi-a dat mâna înapoi, mai mult aruncând-o. —Nu vreau să văd așa ceva! Văleleu, e greu de tine!… Aproape că nu şi-a terminat vorbele şi a plecat. —Hăoileu, frumosule, frumosule, lasă-mă în pace! Mergi în lumea ta! Săracuʼ de tine!… —Mi-e milă de tine, frumosule, dar deja ai început să treci prin momente cumplite. Ţi-ai găsit dragostea pe care o căutai de zece vieți, dar ai găsit și moartea. Pe amândouă odată. Aoileuu, nici nu vreau să mă gândesc. Ești un om studios, o să înveți din nou tot ce-ai uitat, dar cu niciun folos. Învață să iubești! Vei deveni bogat și celebru, dar ce folos… Dacă vei fi cu ea cu cununie, vei pieri în dureri groaznice. Nu-ți va fi bine, oricum ai da-o. Și acum fugi, lasă-mă! Ptiu, să nu se ia și la mine, că mare viață o să ai. Păcat de tinerețea ta…”.

Cei doi își trăiesc intens povestea de dragoste, departe de ochii lumii. „Sufletele noastre se contopiseră într-o lume înghețată”. Curând, Anastasia rămâne însărcinată și decide să păstreze copilul, orice-ar fi. Bogdan este victima mustrărilor de conștiință dar, în egală măsură, se va arunca în iubire cu capul înainte, simțindu-se permanent „…între pământ și rai.Nu merseserăm pe un drum greșit, cum ar fi catalogat lumea relația noastră. Am mers pe un drum pur, clar, îndrumați de dragoste. Tot ce făcusem fusese pentru desăvârșirea dragostei. Credeam și voi crede și dincolo de moarte că dragostea aceasta, a mea și a ei, era darul lui Dumnezeu pentru noi. Și tot Dumnezeu ne împlinise dragostea cu un copil”.

Ca într-un carusel care nu mai poate fi oprit, lucrurile merg mult prea departe. Bogdan suferă accidente vasculare unul după altul, Anastasia este aproape omorâtă în bătaie de soțul care aflase toată povestea. Cei doi ajung internați în același spital, unde toată lumea înțelege povestea lor de dragoste. „—Lăsați-i așa! Voi nu vedeți că oamenii aceștia chiar se iubesc?…”

De aici, totul se va rostogoli cu o viteză amețitoare și deznodământul fatal nu mai poate fi oprit. Soțul Anastasiei vine în spital și o ucide, Bogdan este într-o stare foarte gravă, medicii nu cred că mai pot face ceva pentru el, așa că îi vor induce o comă profundă timp de șase luni. „O ușă, o viață se închideau în inima mea”. Doar o minune va face să se trezească din comă, și să se întoarcă acasă în familie, unde îl așteaptă copiii lui, împreună cu cei ai Anastasiei și cu fetița lor nou-născută. Au loc explicații lămuritoare, Bogdan cere să fie dus la mormântul Anastasiei. „Aici locuiește ea? O mai fi loc și pentru mine?”. Ajuns acolo, îmbrățișează mormântul și moare și el. Cele șase luni de comă profundă îi fuseseră date ca să se refacă, pentru ca, într-o ultimă sforțare, să poată muri împreună cu cea care fusese dragostea vieții sale.

Romanul „A căzut cerul pe tata” surprinde da capo al fine. Prin sinceritate, spontaneitate, curajul de a spune lucrurilor pe nume, echilibrul ludic între sfințenie și păcat, devoalarea realului și provocarea imaginarului. Da, veți spune citind o secvență cu tentă aparent intimă, știm ce s-a întâmplat acolo, pentru ca, întorcând pagina, să realizați că lucrurile sunt departe de a fi descifrate.

Este una dintre cele mai romantice cărți de și despre dragoste, despre adevăr și minciună, despre realitate și iluzie, despre alegeri și criterii, despre singurătate și pasiune, despre conveniențe și asumare, despre frică și provocare, despre libertate și constrângeri, despre slăbiciune și putere.

Pe tot parcursul romanului, am trăit cu sentimentul că lecturez din marii clasici ruși.

Te vei regăsi, cititorule, în aceste pagini care se parcurg la capătul suflării, este viața trăită într-un carusel amețitor, până întâlnești ceva sau pe cineva, și începi să-ți pui întrebări. Poate vei afla unele răspunsuri, poate va fi o invitație la introspecție, la neliniște și căutare.

Nu am putut reda nici pe sfert din magia lumii fascinante pe care o crează autorul, în romanul său de dragoste. Și nici nu-i acesta rostul unei cronici de carte, care trebuie doar să stârnească interesul cititorului, dar nu cu lux de amănunte.

Pe final, un ultim fragment din roman:

„Nici eu, nici ea nu mai aveam mari lucruri de făcut în viața aceasta, așa că trebuia să ne apărăm dragostea noastră mare până la ultima suflare. Mulți aţi putea crede că acest lucru era o povară. Nici vorbă. Era cea mai dulce și cea mai ușoară povară.

Când iubești, suporți toate poverile”.