Pentru vindecarea de singurătate, Hristos a înviat!

Alexandru PRIPON

Oprește lumea! Amuțește-o! Trăiește-ți viața departe de semeni – deși, poate, chiar în mijlocul lor! Fii singur, oricât de multe persoane sunt lângă tine! Așa am ajuns să fim și așa suntem, atât cât ne permite societatea, mediul în care trăim. Fără nicio tresărire sau remușcare, am devenit dispuși să ne însingurăm, sătui de zgomotul care ne înconjoară zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă, în mijlocul oamenilor și alături de ei. O fi bine?

Ființă socială, omul uită să rămână sociabil. Este obosit de gălăgia neîncetată și de lupta cu zgomotoasele mori de vânt amplasate în centrul existenței sale – la serviciu, lângă diverși cunoscuți, între prieteni, ba chiar și în familie, acasă. Ne dorim liniște. Ne izolăm și iubim tăcerea. Tânjim să fim singurii locuitori ai lumii noastre, o lume diferită de cea în care trăim, zilnic. Dincolo de noi și de felul nostru de a fi. Dedublare? Separare? Vindecare? Cine să mai înțeleagă?

Să fim sinceri, lumea în care trăim poate fi (și este) foarte zgomotoasă. Nivelul nostru de satisfacție se măsoară în decibeli, iar nemulțumirile ne sunt destul de gălăgioase. Motoare, discuții aprinse, muzică, filme și emisiuni filmate, cam toate ar fi fost considerate, cu decenii în urmă, preambulul ori întruchiparea urletului. Iar în proximitatea urletului nimeni nu poate supraviețui, nu pe termen lung. Avem nevoie de liniște ca de un panaceu, care să ne vindece de alții și de propriul sine, în lupta de a rămâne, cumva, noi înșine, într-un univers total diferit. Dar de aici până la maladiv este un singur pas; lumea în care trăim pare să-i fie propice, să-i pună la dispoziție toate mijloacele necesare pentru a fi, cât mai curând, făcut…

Tendința de însingurare care se naște în urma celor descrise mai sus, alăturate altor factori, vizibili sau ascunși, duce la alienare. Mulți devin astfel, mulți încă mai luptă, mulți își maschează simptomele și comportamentul potrivnic social sub atitudini instabile, aparențe asemănătoare camuflajului pe câmpul de luptă. Să recunoaștem, cu toții avem nevoie, sporadic ori mai mereu, de liniște, singurătate, vreme petrecută cu noi înșine, menită vindecării sufletești. Atunci când această firească tendință devine obsesie, lucrurile se complică.

Uneori, parcă este prea târziu. Viața pare așezată pe un făgaș de unde nu mai există ieșire. Am ajuns să luptăm, zi de zi, pentru o șansă de a primi exilul – ieșirea grăbită, cât mai îndelungată, dintre oameni și tot ceea ce-i caracterizează, pentru a ajunge singuri, feriți de lumea în care ne-a devenit greu să trăim. Este aberant, însă existența, ca demers comun, merge mai departe, chiar și cu o seamă de componente care funcționează eronat. Partea mai neplăcută este că, dacă aberația deplinei însingurări se dezvoltă, elementele cu funcționare diferită vor fi tocmai cei neatinși de maladia solitudinii, ceea ce înseamnă că devenirea – privită ca act firesc al unei societăți – va căpăta o traiectorie total diferită, fără a ține seama de normalitate. Iar până acolo nu este greu de ajuns.

Credința este cea care ne poate vindeca de singurătate, dar și de contemplarea acesteia ca unică soluție pentru a supraviețui într-o lume complicată. Pare ciudat, nu este așa? Ni s-a spus atât de mult că actul religios are o importanță relativ mică, iar credința este o opțiune personală, discretă până la secret, încât privim apropierea de divin ca pe o sechestrare întru sine, dincolo de mai tot ceea ce înseamnă societate. Dar nu este așa.

„Unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20). Pe de o parte, așadar, este prezența hristică, însoțind pe cel care își manifestă credința. Pe de altă parte, este prezența celorlalți semeni, uniți în rugăciune. Comuniunea aceasta (care nu se limitează, desigur, la un număr anume) poate constitui apogeul devenirii noastre aici, dacă izbutim să o percepem la adevărata valoare și să o păstrăm ca pe o comoară a întregii umanități. Ce poate fi mai prețios decât deplina înțelegere între semeni, având conștiința prezenței lui Dumnezeu nu acolo, departe, ci în stricta apropiere, printre noi?

Sunt gânduri pe care merită să le găzduim în minte și în suflet, măcar pe parcursul acestei perioade luminate – intervalul dintre prăznuirea Învierii și Înălțării Domnului. Iar dacă ne vom simți mai buni, mai fericiți, mai umani, vom înțelege că aceasta este calea de urmat: simplă, senină, frumoasă, într-o lume plină de strălucirea iubirii firești. Într-o lume perpetuu conștientă că, pentru noi și pentru mântuirea noastră, pentru vindecarea de singurătatea maladivă, Hristos a înviat!