Curtea de Conturi „ofilește” Horticultura SA Timișoara. Achiziții fără reguli, lucrări fără facturi și bani

Curtea de Conturi „ofilește” Horticultura SA Timișoara. Achiziții fără reguli, lucrări fără facturi și bani pierduți

Peste un milion de lei cheltuiți fără reguli clare, plante cumpărate mai scump decât sunt facturate și lucrări fără urme contabile. Raportul Curții de Conturi arată unde se rup, de fapt, banii publici, plus o listă lungă de neconformități, de la achiziții fără procedură, lucrări nefacturate, pierderi de material dendrologic și până la suspiciuni de utilizare a resurselor în interes privat.

Curtea de Conturi a intrat în audit la Horticultura SA și a ieșit cu un verdict care spune mai mult decât pare: „cu rezerve”. În spatele acestei formule tehnice se ascunde un sistem în care achizițiile se fac fără proceduri, lucrările apar fără facturi, iar pierderile sunt trecute pe cheltuieli fără aprobări. Documentul nu vorbește despre un accident administrativ, ci despre un mod de funcționare care se repetă, în aceleași zone sensibile, pe parcursul mai multor ani. Raportul oficial arată cum funcționează, în realitate, societatea Primăriei Timișoara, adică fără proceduri, fără control real și cu decizii care ocolesc constant regulile. Nu e o eroare, e un mecanism.

„Cu rezerve” – verdictul care spune tot, fără să spună direct

Raportul Curții de Conturi asupra Horticultura SA Timișoara nu începe cu o acuzație frontală, ci cu o formulă aparent tehnică, dar extrem de relevantă pentru cine știe să o citească, cheia fiind „concluzie cu rezerve”. În limbajul auditului public, aceasta nu este o simplă nuanță, ci un semnal clar că instituția verificată nu respectă în mod consistent cadrul legal, chiar dacă disfuncționalitățile nu sunt considerate, formal, omniprezente.

Documentul, semnat de Camera de Conturi Timiș la data de 6 aprilie 2026, stabilește de la început aria sensibilă a verificărilor ce au vizat modul în care societatea a gestionat cheltuieli, patrimoniu, contracte și resursele puse la dispoziție de municipiu. Nu vorbim despre o analiză superficială, ci despre o misiune de audit de conformitate care a vizat explicit patru zone critice, respectiv plata despăgubirilor stabilite prin hotărâre judecătorească, administrarea patrimoniului verde, utilizarea resurselor și legalitatea achizițiilor derulate între 2022 și 2025.

În acest context, formularea Curții de Conturi devine esențială pentru înțelegerea gravității situației: „Concluzia auditului – CU REZERVE, constatându-se neconformități semnificative față de criteriile de audit”.

Tradus din limbaj tehnic, asta înseamnă că instituția nu a putut certifica faptul că Horticultura SA funcționează în parametri legali și administrativi corecți. Nu este o constatare punctuală, ci una care privește ansamblul mecanismelor interne, de la decizie până la execuție.

Mai mult, raportul introduce încă din rezumat o formulare care, pentru o societate aflată în subordinea Consiliului Local, ridică probleme serioase de fond, cum sunt existența unor situații în care „resursele entității sunt utilizate în interes privat”, dar și „neconcordanțe între gestiunea contabilă și situația reală a patrimoniului societății”.

Aceste două observații nu sunt detalii marginale. Ele indică exact tipul de vulnerabilitate care, în mod obișnuit, precede constatarea unor prejudicii. Este vorba despre lipsa corelației între evidența scriptică și realitatea din teren, combinată cu utilizarea neclară a resurselor.

În același timp, Curtea își menține tonul specific auditului de conformitate și introduce o nuanță care, la prima vedere, pare să tempereze concluzia: „cu excepția deficiențelor constatate, nu am sesizat nimic care să ne facă să credem că subiectul nu este în conformitate, sub toate aspectele semnificative”.

Această frază este, de fapt, cheia întregului raport. Pentru că „deficiențele constatate” nu sunt izolate sau minore, ci acoperă exact zonele critice ale funcționării societății, cele ce țin de bani, contracte, patrimoniu și execuție.

Din punct de vedere juridic și administrativ, Horticultura SA nu este o societate obișnuită. Este o întreprindere publică, aflată integral în subordinea Consiliului Local Timișoara, organizată în baza Legii 31/1990 și a OUG 109/2011 privind guvernanța corporativă. Asta înseamnă că nu operează doar pe logica profitului, ci pe principiul utilizării eficiente a resurselor publice, „în interesul cetățenilor și al societății”.

Cu alte cuvinte, standardul după care este evaluată nu este unul comercial, ci unul de interes public. Iar în acest cadru, orice abatere de la legalitate sau de la principiile bunei gestiuni devine automat o problemă care depășește nivelul unei simple disfuncționalități interne.

Raportul mai face o precizare importantă, care explică de ce aceste constatări au greutate. Auditul s-a bazat pe analiză de risc și a vizat exact acele procese „predispuse unor neconformități semnificative”.

Asta înseamnă că ceea ce apare în document nu este întâmplător. Nu sunt erori izolate descoperite accidental, ci zone selectate tocmai pentru că prezentau deja suspiciuni sau vulnerabilități.

În acest punct, concluzia „cu rezerve” nu mai poate fi citită ca o formulă tehnică neutră. Devine, în realitate, un diagnostic. Sistemul funcționează, dar funcționează cu disfuncționalități serioase, în zonele unde impactul asupra banului public este direct.

Iar de aici începe adevărata problemă, pe care raportul doar o conturează. Dacă acestea sunt concluziile unui audit limitat, realizat pe bază de eșantion și analiză de risc, atunci întrebarea legitimă nu mai este dacă există probleme, ci cât de extinse sunt ele în afara zonelor verificate.

Pierderi „pe hârtie” – plante scoase din gestiune fără aprobarea Consiliului de Administrație

Dincolo de formulările generale din debutul raportului, primele disfuncționalități concrete identificate de Curtea de Conturi apar în zona care ar trebui să fie cel mai ușor de controlat: evidența și gestionarea materialului dendrologic. Este, în fond, activitatea de bază a societății. Tocmai de aceea, constatările de aici sunt cu atât mai relevante.

Auditul descrie un mecanism intern aparent banal, dar cu implicații directe asupra patrimoniului: inventarierea periodică a materialului dendrologic și, atunci când acesta este considerat irecuperabil, trecerea lui „la reformă”, adică scoaterea din gestiune și înregistrarea valorii ca cheltuială. Până aici, procedura este firească și există în orice entitate de profil. Problema apare în momentul în care acest proces nu mai este supus controlului decizional.

Curtea de Conturi constată explicit că, în perioada 2023–2025, societatea a inițiat astfel de operațiuni fără a le supune aprobării Consiliului de Administrație, deși acestea afectează direct patrimoniul. Valoarea totală a materialului dendrologic trecut pe cheltuieli este de 45.598 lei, din care 36.352 lei în anul 2024 și 9.246 lei în anul 2025.

Nu este vorba doar despre o sumă. Este vorba despre un principiu de funcționare. Pentru că, așa cum subliniază raportul, cauza nu este una accidentală, ci ține de mecanismul decizional: „nesupunerea spre aprobarea Consiliului de Administrație a trecerii pe cheltuieli a materialului dendrologic”.

Cu alte cuvinte, decizia de a transforma active în pierdere a fost luată la nivel operațional, fără validarea organului care, conform guvernanței corporative, are exact rolul de a controla astfel de situații.

Consecința este formulată într-un limbaj aparent standard, dar cu implicații clare: „afectarea patrimoniului societății prin neluarea unor măsuri administrative și/sau coercitive de către Consiliul de Administrație”.

Această formulare spune, de fapt, două lucruri simultan. Pe de o parte, patrimoniul a fost diminuat prin aceste operațiuni. Pe de altă parte, Consiliul de Administrație nu a intervenit pentru a analiza cauzele sau pentru a stabili responsabilități.

Raportul merge mai departe și introduce exact ceea ce lipsește din acest circuit: analiza cauzală. Auditorii cer explicit ca societatea să prezinte un raport privind motivele pierderii materialului dendrologic și, în lipsa unei justificări solide, să identifice persoanele responsabile și să recupereze contravaloarea.

Aici apare ruptura esențială între procedură și realitate. Într-un sistem funcțional, fiecare pierdere de acest tip ar trebui să genereze automat o analiză: condiții de depozitare, calitatea materialului, modul de plantare, responsabilități individuale. În cazul Horticultura SA, acest pas lipsește sau, cel puțin, nu este documentat și validat instituțional.

Mai mult decât atât, acest tip de abatere nu apare izolat în raport. El revine sub forme similare în alte capitole, ceea ce sugerează nu o excepție, ci un tipar: cheltuieli generate fără aprobări, pierderi asumate fără analiză și lipsa unui circuit clar de responsabilitate.

În esență, ceea ce ar trebui să fie un mecanism de control al pierderilor devine, în lipsa aprobării Consiliului de Administrație, un mecanism de absorbție a acestora în contabilitate. Iar în momentul în care pierderea este înregistrată ca simplă cheltuială, fără explicații și fără responsabilități, ea dispare din circuitul decizional, dar rămâne în bilanț.

Aceasta este, de fapt, prima breșă reală identificată de Curtea de Conturi: nu existența pierderilor, ci lipsa controlului asupra lor. Iar într-o societate care administrează patrimoniu public, această diferență este esențială.

Facturarea apare odată cu auditul! Lucrări executate, dar fără urme contabile

Dacă în cazul materialului dendrologic problema era una de control și aprobare, în zona prestărilor de servicii raportul Curții de Conturi descrie o disfuncționalitate mai profundă, fiind consemnată ruptura dintre activitatea din teren și evidența contabilă. Practic, între ceea ce se face și ceea ce se facturează.

Auditul analizează modul în care Horticultura SA a derulat lucrări de defrișare, curățare teren și plantare de arbuști și ajunge la o constatare care, din punct de vedere financiar și fiscal, este esențială:
„nu în toate cazurile au fost emise facturi și devize de lucrări la data realizării prestării serviciilor, acestea fiind emise în timpul și ca urmare a misiunii de audit”.

Această formulare nu lasă loc de interpretări. Există lucrări care au fost executate, dar care nu au fost facturate la momentul prestării.Facturarea nu a fost un proces firesc al activității, ci unul declanșat ulterior, sub presiunea verificărilor.

Mai mult, problema nu este una punctuală, ci structurală. Curtea de Conturi subliniază că societatea nu a putut prezenta o procedură internă care să reglementeze circuitul documentelor, de la momentul comenzii sau contractului până la realizarea lucrării și emiterea facturii.

Această lipsă de procedură nu este un detaliu birocratic. În absența unui flux documentar clar, devine imposibil de verificat cine a comandat lucrarea, când a fost executată, cine a verificat-o, când și dacă a fost facturată.

Situația este agravată de lipsa documentelor justificative. Auditorii notează explicit că entitatea nu a prezentat documente care să confirme realizarea efectivă a lucrărilor analizate, în ciuda solicitărilor formulate în timpul auditului.

Mai mult decât atât, nici evidențele interne nu permit corelarea activităților. Au fost puse la dispoziție foi de prezență pentru anumite perioade, dar acestea nu pot fi asociate clar cu lucrările efectuate sau cu personalul implicat. Practic, există prezență, dar nu există trasabilitate a muncii.

În aceste condiții, Curtea de Conturi formulează o concluzie care depășește nivelul unei simple deficiențe administrative: „organizarea defectuoasă a controlului intern managerial și nerespectarea atribuțiilor persoanelor implicate”.

Această formulare mută discuția din zona erorii în zona responsabilității. Nu este vorba doar despre lipsa unor documente, ci despre un sistem de control care nu funcționează.

Consecințele sunt explicite și cuantificabile. Raportul arată că neînregistrarea la timp a serviciilor prestate poate conduce la imposibilitatea verificării faptice a lucrărilor în teren, mai grav, la nefacturarea și, implicit, neîncasarea veniturilor precum și la distorsionarea calculului impozitului pe profit.

Cu alte cuvinte, problema nu este doar contabilă, ci și fiscală și patrimonială. O lucrare nefacturată nu este doar o omisiune, ci o pierdere potențială de venit.

În mod semnificativ, recomandările Curții de Conturi nu se limitează la corectarea punctuală a situațiilor identificate, ci cer reconstrucția mecanismului intern, prin elaborarea unor proceduri operaționale clare, definirea atribuțiilor pentru fiecare etapă – de la planificare și execuție până la facturare și încasare – și analiza cauzelor care au dus la aceste situații.

Este, de fapt, o intervenție asupra modului în care funcționează societatea, nu doar asupra unor erori izolate.

Privit în ansamblu, acest capitol relevă o problemă fundamentală: activitatea există, dar nu este susținută de un sistem coerent de evidență și control. Iar în lipsa acestuia, orice verificare ulterioară devine dificilă, iar orice responsabilitate este difuză.

Într-o societate privată, astfel de disfuncționalități ar genera pierderi directe. În cazul unei societăți aflate în subordinea administrației locale, ele ridică o întrebare suplimentară. În ce măsură resursele publice sunt utilizate și recuperate în mod real, dacă mecanismele de evidență nu funcționează în timp real, ci doar în momentul în care apare controlul?

Parcul Rozelor – cum se transformă o lucrare publică într-un studiu de caz despre pierdere și lipsă de control

Dacă primele capitole ale raportului indică disfuncționalități de sistem, cazul Parcului Rozelor aduce o imagine concretă, verificabilă și, mai ales, cuantificabilă a modului în care aceste probleme se traduc în teren. Este, practic, momentul în care abstracțiunea auditului devine realitate administrativă.

Curtea de Conturi analizează achiziția, plantarea și întreținerea unui lot de 9.600 de arbuști Ilex crenata, destinați înlocuirii buxusului afectat fitosanitar din Parcul Rozelor.

De la început, apar primele neconcordanțe. Achiziția s-a făcut fără un caiet de sarcini propriu-zis, existând doar o notă justificativă, iar dimensiunea arbuștilor cumpărați diferă de cea prevăzută în documentația contractuală. Astfel, deși caietul de sarcini indica plante de 40 – 60 cm, au fost acceptate exemplare de 20 – 25 cm, inclusiv de către beneficiar, adică Municipiul Timișoara.

Această diferență nu este una estetică, ci una funcțională. Dimensiunea plantei influențează direct rata de prindere, rezistența și necesarul de întreținere. Cu toate acestea, decizia a fost acceptată fără o ajustare formală a condițiilor contractuale.

Problemele continuă în zona financiară. Raportul indică faptul că prețul de achiziție al arbuștilor a fost de 12 lei/bucată, în timp ce prețul facturat către Primărie a fost de 9,3253 lei/bucată, fără TVA.

Această diferență creează o situație paradoxală. Societatea cumpără mai scump decât vinde. În lipsa unei justificări economice sau contractuale, Curtea de Conturi califică implicit această practică drept o abatere de la principiul bunei gestiuni financiare.

Însă cea mai vizibilă problemă nu este cea de preț, ci cea de execuție și întreținere. Deși Parcul Rozelor dispune de un sistem de irigații inclus în contract, acesta nu a fost utilizat în perioada analizată. În schimb, udarea s-a realizat „cu furtunul de la cisternă”, fără a exista o evidență clară a cantităților de apă utilizate și fără posibilitatea de a verifica respectarea cerințelor din caietul de sarcini.

Mai mult, documentele prezentate nu permit demonstrarea faptului că udarea a fost realizată periodic, conform standardelor stabilite. Intervalele de irigare variază, iar lipsa unei evidențe cantitative face imposibilă verificarea reală a lucrărilor.

În acest context, raportul consemnează și consecința directă. O parte dintre plante nu s-au dezvoltat, nu au prins rădăcini sau au prezentat semne de uscăciune, fiind necesară înlocuirea lor.

Această situație generează un lanț de efecte, de la costuri suplimentare pentru replantare la pierderi de material dendrologic și un potențial prejudiciu pentru societate.

Și, poate cel mai important, nu există un document fundamental în astfel de cazuri, mai exact un proces-verbal comun între beneficiar și executant care să stabilească exact câți arbuști s-au uscat, din ce motive și cine poartă responsabilitatea.

Fără acest document, întreaga situație rămâne într-o zonă de incertitudine administrativă. Există pierderi, există suspiciuni privind cauzele – plantare în perioadă nefavorabilă, irigare necorespunzătoare, calitate a materialului, dar nu există o delimitare clară a responsabilității.

Raportul mai evidențiază o altă discrepanță semnificativă. Din totalul de 9.600 de arbuști achiziționați, doar 9.223 au fost documentați ca fiind plantați, diferența de 377 de bucăți fiind înregistrată direct pe cheltuieli, fără justificări complete.

Această diferență, aparent minoră ca procent, este relevantă prin mecanismul pe care îl indică – lipsa unei corelații riguroase între achiziție, execuție și evidență contabilă.

În final, Curtea de Conturi sintetizează problema într-o formulare care concentrează toate aceste deficiențe: „plata materialului la un preț mai mare față de valoarea facturată și lipsa dovezilor privind întreținerea conform clauzelor contractuale pot determina o pagubă entității”.

Acest „pot determina” este, în realitate, o formulare prudentă. Pentru că toate elementele unei pierderi există deja, începând cu achizițiile necorelate cu contractul, execuție necontrolată, întreținere neconformă și până la lipsa documentelor de constatare.

Cazul Parcului Rozelor devine astfel mai mult decât un episod punctual. Devine un studiu de caz despre cum, în absența unui control riguros, o lucrare publică se poate transforma într-un circuit în care banii pleacă, rezultatele sunt incerte, iar responsabilitatea rămâne suspendată între instituții.

Zona gri în care responsabilitatea dispare între instituții

Dacă până în acest punct raportul Curții de Conturi descrie abateri punctuale, cuantificabile și, în teorie, atribuibile unor decizii sau unor persoane, există un capitol în care lucrurile devin mai greu de delimitat și, tocmai de aceea, mai sensibile. Este zona în care faptele sunt sugerate, dar nu pot fi pe deplin demonstrate, iar responsabilitatea nu mai poate fi fixată clar într-un singur punct al lanțului decizional.

Una dintre cele mai relevante situații analizate de audit vizează o posibilă utilizare a resurselor societății în afara cadrului contractual, respectiv lucrări efectuate în interes privat, fără documente justificative și fără facturare. Curtea de Conturi nu formulează o acuzație directă, dar descrie un context care ridică semne serioase de întrebare.

Concret, auditorii verifică o deplasare în localitatea Altringen și constată că nu există dovezi clare care să confirme sau să infirme în mod definitiv efectuarea unor lucrări pentru o persoană fizică. Lipsesc datele GPS ale autovehiculelor, nu există documente privind transportul materialului dendrologic, iar evidențele interne nu permit corelarea activităților din teren cu personalul implicat.

În același timp, apare un element care complică situația. O notă explicativă a directorului tehnic, care indică faptul că angajați ai societății ar fi participat la transportul și plantarea materialului dendrologic într-o locație privată, fără ca aceste lucrări să fi fost facturate.

Această combinație – lipsa documentelor oficiale și existența unor declarații indirecte – este exact definiția unei zone gri administrative. Nu există probă completă, dar există suficiente indicii pentru a justifica suspiciunea.

Raportul formulează această situație într-un mod prudent, dar explicit. În documentul Curții de Conturi se menționează că nu se poate identifica dacă lucrările au fost efectuate, însă nici nu există elemente care să demonstreze că nu au avut loc. În plus, nu au fost analizate intern aceste aspecte, nu s-a verificat traseul vehiculelor, nu s-au identificat persoanele implicate și nu s-a stabilit dacă au existat cheltuieli nerecuperate.

Această lipsă de reacție instituțională este, de fapt, problema centrală. Pentru că, dincolo de existența sau inexistența unei fapte punctuale, ceea ce relevă raportul este absența unui mecanism de control capabil să clarifice rapid astfel de situații.

Curtea de Conturi sintetizează cauza într-o formulare directă: „organizarea defectuoasă a managementului entității”.

Nu este vorba doar despre o lipsă de documente, ci despre incapacitatea sistemului de a urmări, verifica și valida activitățile desfășurate în teren.

În acest punct, problema depășește nivelul unei abateri individuale și devine una structurală. Pentru că, în lipsa trasabilității, orice activitate poate rămâne în afara circuitului oficial fără a putea fi sancționată sau corectată.

Aici apare mecanismul clasic al responsabilității fragmentate. Fiecare nivel instituțional are o parte din atribuții, dar niciunul nu deține controlul complet. Executivul gestionează operațiunile zilnice, dar invocă lipsa procedurilor. Consiliul de Administrație are rol de supraveghere, dar depinde de informațiile primite. Adunarea Generală a Acționarilor, adică Consiliul Local, stabilește direcția, dar nu intervine în detaliile operaționale. Iar Primăria, ca beneficiar și principal generator de lucrări, validează rezultatele fără a avea, în mod direct, control asupra modului de execuție.

Rezultatul este un sistem în care responsabilitatea există teoretic la fiecare nivel, dar, în practică, se diluează între ele. Fiecare verigă poate invoca o limită a atribuțiilor proprii, iar între aceste limite apare spațiul în care controlul efectiv dispare.

Raportul Curții de Conturi nu formulează explicit această concluzie, dar o sugerează prin acumularea constatărilor, printre care lipsa documentelor, lipsa verificărilor, lipsa analizelor interne și absența unei reacții instituționale la suspiciuni.

Într-o societate care operează exclusiv cu resurse publice, această zonă gri nu este doar o problemă de organizare. Este un risc sistemic. Pentru că acolo unde nu există trasabilitate, nu poate exista nici responsabilitate, iar acolo unde nu există responsabilitate, orice abatere devine dificil de demonstrat și, implicit, de sancționat.

Iar aceasta este, poate, cea mai importantă concluzie implicită a raportului, aceea că nu există doar disfuncționalități, ci în anumite zone, sistemul nu are capacitatea de a le clarifica.

Achiziții fără procedură. Sute de mii de lei în afara regulilor

Dacă până aici raportul Curții de Conturi a conturat un tablou de disfuncționalități administrative și zone gri, capitolul dedicat achizițiilor publice este momentul în care lucrurile devin sistemice. Nu mai vorbim despre erori punctuale sau lacune de control, ci despre o practică repetată, pe mai mulți ani, care afectează direct modul în care sunt cheltuiți banii publici.

Constatarea auditorilor este fără echivoc. În perioada 2022 – 2024, Horticultura SA a achiziționat arbori și arbuști fără a respecta cadrul legal privind achizițiile publice. Mai exact, din documentele analizate rezultă că nu a existat un program anual al achizițiilor publice, nu au fost publicate proceduri în SEAP și nu a fost întocmită documentația de atribuire conform legii.

Această absență nu este una formală, ci elimină, în esență, întreg mecanismul de transparență și concurență. Pentru că programul anual de achiziții nu este doar o obligație birocratică, ci instrumentul prin care se stabilesc obiectivele, valorile estimate, sursele de finanțare și procedurile de atribuire. În lipsa lui, fiecare achiziție devine o decizie izolată, fără un cadru predictibil și verificabil.

Raportul cuantifică această practică pe trei ani consecutivi. În 2022, societatea a achiziționat arbori și arbuști în valoare de 216.781,95 lei, în 2023 suma a crescut la 495.082,73 lei, iar în 2024 s-au cheltuit 371.615,90 lei.

În total, peste un milion de lei a fost cheltuit în afara unui cadru procedural complet. Nu este o abatere marginală, ci o linie de finanțare consistentă, gestionată fără instrumentele legale de control.

Mai mult decât atât, Curtea de Conturi arată că, în multe cazuri, nu există nici măcar contracte încheiate în formă legală, ci doar comenzi sau documente incomplete, deși legislația impune existența unui angajament legal scris pentru orice cheltuială publică.

Consecința directă a acestei practici este lipsa de transparență. În absența documentației de atribuire, nu se cunosc elemente esențiale precum obiectul contractului, valoarea estimată, criteriile de selecție sau procedura utilizată. Practic, întregul proces de achiziție devine opac.

Raportul merge însă mai departe și indică riscuri care depășesc zona administrativă: „autoritatea contractantă nu a luat toate măsurile necesare pentru a evita apariția unor situații de natură să determine existența unui conflict de interese și/sau împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței”.

Această formulare este una dintre cele mai sensibile din întregul document. Ea nu afirmă existența unui conflict de interese, dar confirmă că mecanismele care ar fi trebuit să îl prevină nu au funcționat.

În mod firesc, o astfel de abatere nu rămâne fără consecințe. Curtea de Conturi constată că faptele se încadrează în categoria contravențiilor prevăzute de legislația privind achizițiile publice și menționează explicit aplicarea unei sancțiuni. Mai exact, societatea a fost amendată, fiind întocmit un proces-verbal de constatare și sancționare, cu o amendă stabilită în baza Legii nr. 98/2016.

Chiar dacă valoarea amenzii este relativ redusă în raport cu sumele gestionate, semnificația ei este alta, deoarece confirmă oficial că modul de derulare a achizițiilor nu a respectat legea.

Cauza identificată de audit este, din nou, una care apare recurent în raport: „neîndeplinirea atribuțiilor de către persoanele cu atribuții în cadrul compartimentului de achiziție publică și compartimentului tehnic”.

Această explicație indică o problemă de responsabilitate internă, dar, în același timp, sugerează și lipsa unui control superior care să corecteze aceste derapaje.

În final, Curtea de Conturi formulează o concluzie care sintetizează impactul acestor practici: „neasigurarea cadrului legal necesar pentru a realiza achiziționarea de arbori și arbuști în condiții de eficiență economică și socială”.

Aceasta este, în esență, problema centrală. Nu doar că legea nu a fost respectată, ci că, în lipsa procedurilor, nu există garanția că banii publici au fost cheltuiți în mod eficient.

Privit în ansamblu, acest capitol nu mai lasă loc de interpretări punctuale. Nu este vorba despre o eroare sau despre o situație excepțională, ci despre un mod de operare care s-a repetat pe mai mulți ani. Iar în momentul în care o abatere devine practică, ea nu mai poate fi tratată ca o disfuncționalitate, ci ca un sistem în sine.

Execuția unei decizii judecătorești, încă un risc financiar

Dincolo de problemele de gestiune, achiziții și control intern, raportul Curții de Conturi scoate la suprafață o situație care, în mod normal, ar trebui să fie una clară și lipsită de interpretări. Este vorba despre punerea în aplicare a unei hotărâri judecătorești definitive. Paradoxal, tocmai aici apare un nou risc financiar.

Cazul analizat este cel al fostului director general al societății, revocat din funcție în martie 2024 și care a contestat decizia în instanță. După o primă hotărâre favorabilă societății, Curtea de Apel Timișoara a întors soluția și a stabilit că revocarea nu a avut o justificare suficientă, obligând Horticultura SA la plata unor despăgubiri.

Instanța a stabilit explicit cuantumul acestora, la nivelul a trei remunerații lunare fixe, în valoare de 60.000 lei, la care se adaugă 8.818 lei cheltuieli de judecată.

Până aici, lucrurile sunt clare. Problema apare în modul în care societatea a ales să execute această decizie. Curtea de Conturi constată că întreaga sumă a fost plătită la nivel brut, fără reținerea și virarea impozitelor și contribuțiilor aferente, deși cadrul contractual și legal indică exact contrariul.

Raportul citează expres prevederea relevantă din contractul de mandat: „din cuantumul daunelor interese societatea va reține impozitul și contribuțiile obligatorii datorate bugetului de stat”.

Cu toate acestea, societatea a interpretat despăgubirile ca fiind sume brute care pot fi plătite integral beneficiarului, invocând natura lor de „despăgubiri”. Curtea de Conturi contrazice această abordare și explică de ce: chiar dacă sunt acordate sub forma unor despăgubiri, aceste sume substituie, în realitate, drepturi salariale și trebuie tratate fiscal ca atare.

Formularea din raport este clară și nu lasă loc de interpretări: „societatea a achitat integral despăgubirile la nivelul salariilor brute, fără a reține și vira la bugetul general consolidat contribuțiile sociale și impozitul aferent”.

Această decizie nu este doar o eroare de interpretare juridică, ci generează un risc direct asupra patrimoniului societății. Practic, prin neplata obligațiilor fiscale, entitatea se expune la eventuale corecții ulterioare, penalități și obligația de a achita sume suplimentare către bugetul de stat.

Curtea de Conturi sintetizează consecința în termeni direcți: „afectarea patrimoniului societății prin nevirarea contribuțiilor și impozitelor aferente despăgubirilor de natură salarială”.

Este o situație care evidențiază o problemă mai largă decât cazul punctual. Nu este vorba doar despre plata unor despăgubiri, ci despre capacitatea instituției de a interpreta corect și de a aplica în mod conform cadrul legal, chiar și atunci când acesta este stabilit printr-o hotărâre definitivă.

Raportul mai subliniază un aspect esențial. În lipsa unor precizări explicite în dispozitivul instanței privind regimul fiscal al sumelor, societatea avea obligația să manifeste diligență și să clarifice această chestiune înainte de efectuarea plății.

Această obligație nu a fost îndeplinită, iar rezultatul este o executare formală a hotărârii, dar incompletă din punct de vedere fiscal.

În mod absurd, analiza patrimonială inclusă în raport arată că, per ansamblu, societatea a compensat financiar această cheltuială prin reducerea altor costuri salariale, ajungând chiar la o economie netă.

Această constatare nu anulează însă problema de fond. Pentru că nu discutăm despre echilibrul global al bugetului, ci despre legalitatea și corectitudinea fiecărei operațiuni în parte.

Cazul demonstrează, încă o dată, tiparul care traversează întreg raportul, tipar conform căruia nu doar deciziile inițiale pot genera probleme, ci și modul în care acestea sunt puse în aplicare. Iar atunci când inclusiv executarea unei hotărâri judecătorești devine sursă de risc financiar, întrebarea nu mai este dacă sistemul funcționează imperfect, ci cât de frecvente sunt aceste interpretări greșite în alte zone mai puțin vizibile.

Nu un accident, ci un model de funcționare

Privit în ansamblu, raportul Curții de Conturi despre Horticultura SA nu descrie o succesiune de incidente izolate, ci conturează un tipar coerent de funcționare. Fiecare capitol adaugă o piesă într-un mecanism în care aceleași probleme reapar, sub forme diferite, dar cu aceeași cauză de fond, slăbiciunea controlului intern și absența unui circuit decizional riguros.

De la materialul dendrologic trecut pe cheltuieli fără aprobarea Consiliului de Administrație, la lucrări executate fără facturare la momentul prestării, de la achiziții derulate în afara cadrului procedural până la imposibilitatea de a verifica utilizarea resurselor în teren, toate constatările converg spre aceeași concluzie implicită. Nu este vorba despre erori punctuale, ci despre un sistem care funcționează fără suficiente mecanisme de verificare și corecție.

Curtea de Conturi nu formulează această concluzie în termeni direcți, dar o sugerează constant prin modul în care descrie cauzele abaterilor. În mod repetat, raportul invocă „organizarea defectuoasă a controlului intern managerial”, „neîndeplinirea atribuțiilor de către persoanele responsabile” sau „lipsa procedurilor operaționale”.

Aceste formulări nu sunt independente unele de altele. Ele descriu un lanț de vulnerabilități care se alimentează reciproc. Lipsa procedurilor face imposibilă verificarea, lipsa verificării permite apariția abaterilor, iar absența asumării decizionale transformă aceste abateri în practici tolerate.

În mod semnificativ, raportul arată că aceste probleme apar în zone esențiale ale activității societății. Achizițiile, de exemplu, nu au fost derulate în baza unui program anual și fără documentație de atribuire, ceea ce a făcut imposibilă verificarea respectării principiilor de transparență și concurență.

În același timp, în zona operațională, lucrările nu pot fi întotdeauna corelate cu documente justificative, iar facturarea nu urmează un flux clar, fiind uneori realizată ulterior, în timpul auditului.

Pe de altă parte, în gestionarea patrimoniului, pierderile sunt înregistrate contabil fără a fi supuse unei analize și fără a exista aprobări la nivelul Consiliului de Administrație, ceea ce afectează direct responsabilitatea asupra modului în care sunt administrate resursele.

Toate aceste elemente se întâlnesc într-un punct comun. Acesta e reprezentat de lipsa unui control efectiv, capabil să prevină, să detecteze și să corecteze în timp real disfuncționalitățile.

În acest context, formularea „concluzie cu rezerve” capătă o semnificație diferită față de cea aparent tehnică din debutul raportului. Ea nu mai este doar o calificare formală a auditului, ci devine un indicator al unui sistem care funcționează la limită. Curtea de Conturi spune explicit că există „neconformități semnificative”, dar adaugă că acestea nu sunt omniprezente.

Această nuanță este esențială. Pentru că, într-un audit bazat pe analiză de risc și eșantionare, faptul că neconformitățile sunt identificate în zonele selectate ridică automat întrebarea dacă ele nu există, în forme similare, și în afara acestora.

Din această perspectivă, raportul nu este doar o fotografie a unor probleme punctuale, ci o radiografie a modului în care funcționează societatea. Un mod de funcționare în care procedurile sunt incomplete sau inexistente, controlul este insuficient, iar responsabilitatea se diluează între niveluri decizionale.

În final, concluzia reală nu este formulată explicit, dar devine evidentă prin acumulare. Nu avem în față un accident administrativ, ci un model de funcționare în care regulile există formal, dar sunt aplicate selectiv sau tardiv. Iar într-un sistem care gestionează resurse publice, această diferență dintre regulă și practică nu este una teoretică, ci una care se traduce direct în risc financiar și instituțional.