Sorin Pâslaru, ZF: Uniunea Europeană, prinsă într-o menghină: pe de o parte, platformele digitale americ

România va trebui să îşi găsească cele mai bune resurse de negociere pentru următorul exerciţiu financiar multianual al UE, 2028–2034, pentru ca finanţările să contribuie cu adevărat la saltul înainte de care au nevoie economia şi societatea pentru a recupera decalajele de dezvoltare faţă de Occident.

Uniunea Europeană se află acum sub presiunea dezindustrializării, ca urmare a creşterii preţurilor la energie şi a competiţiei din Asia, şi încearcă prin toate mijloacele să găsească noi surse de finanţare pentru următorul exerciţiu financiar multianual.

Astfel, a decis să intre pe un teren foarte mlăştinos, într-o luptă în care este puţin probabil să aibă sorţi de câştig, şi anume taxarea marilor platforme digitale americane. UE este prinsă, practic, între forţa tehnologiei digitale americane şi creşterea capacităţilor industriei asiatice, iar menghina este strânsă şi mai tare de creşterea preţurilor la energie, ca urmare a conflictelor din Ucraina şi Iran.

Europarlamentarul român Siegfried Mureşan, coraportor al bugetului european din partea Parlamentului Uniunii Europene, a spus astăzi la Bruxelles că Parlamentul propune o taxă specială pe tranzacţiile digitale, ceea ce înseamnă o taxă pe cifra de afaceri a marilor reţele sociale şi motoare de căutare, din care să strângă 220 miliarde de euro pe 7 ani. Aceşti bani ar urma să acopere sumele din PNRR pe care Comisia Europeană le-a acordat sub formă de granturi ţărilor din UE. Încă nu este clar care va fi nivelul taxei pe cifra de afaceri şi cum va fi impusă aceasta, având în vedere că firme precum Google sau Meta (care deţine Facebook şi Instagram) nu declară venituri sau foarte puţin în ţările în care fac business, ci se folosesc de prevederile privind libera circulaţie a serviciilor şi mută aceste venituri în alte ţări din UE, precum Irlanda sau Luxemburg.

Siegfried Mureşan a explicat că va fi preluat modelul austriac, unde statul a impus o taxă asupra veniturilor din publicitate obţinute de marile reţele şi motoare de căutare, iar valoarea acestora este evaluată de o firmă de consultanţă.

Deocamdată nu este clar cât de fezabilă este această iniţiativă, pentru că va trebui să treacă atât de votul Parlamentului European, cât şi de voturile din fiecare stat membru.

Iniţiativa face parte dintr-un context mai larg al relaţiilor tot mai tensionate dintre Uniunea Europeană şi marile platforme digitale americane. Întrebarea esenţială este dacă UE va putea schimba statutul pe care reţelele sociale îl au în Statele Unite, de platforme care se declară lipsite de responsabilitate faţă de conţinutul postat pe acestea.

Spre deosebire de aceste platforme, dacă un proprietar de ziar sau de site, al unui domeniu înregistrat în UE, găzduieşte atacuri la persoană sau articole cu conţinut dăunător, sunt responsabili atât deţinătorul domeniului (publisherul), cât şi cel care semnează. Pentru că nu reuşeşte să facă responsabile reţelele, UE încearcă tot felul de iniţiative de a para dezinformarea, însă problema de bază este tratamentul legal. Dacă aceste platforme vor fi făcute responsabile ca un publisher de conţinutul postat, atunci tot modelul lor de business se năruie.

Deja, în Statele Unite, au fost date în judecată cu succes, dar cu argumentul că au construit reţelele în aşa fel încât să acapareze în mod deliberat atenţia adolescenţilor.

Iniţiativa de taxare va reverbera masiv, fiind începutul unui război de lungă durată.

Curajoasă în ceea ce priveşte iniţierea luptei cu aceşti giganţi, unde s-a demonstrat că nu are capacitate de a-şi construi propriii mari jucători în zona digitală, UE este, în schimb, mult mai reţinută într-un domeniu în care are expertiză şi forţă şi în care ar trebui să protejeze ce are, nu să lupte cu ce nu are, şi anume capacităţile industriale de toate tipurile – metalurgie, siderurgie, construcţii de maşini, construcţii de nave, industrie chimică.

Spre exemplu, România, parte a Uniunii Europene, trece în acest început de an printr-o perioadă dramatică din punctul de vedere al industriei locale. Fostul SIDEX Galaţi, combinatul siderurgic Liberty, este scos la vânzare pe active şi nu îşi găseşte cumpărători, iar în această săptămână Şantierul Naval Mangalia, cu peste 1.000 de angajaţi, a fost declarat în faliment.

Liberty este firmă privată, la Mangalia statul are 51% din acţiuni.

Întrebarea este de ce UE, în condiţiile în care vorbeşte de necesitatea industrializării şi a întăririi zonei industriale, care să fie folositoare inclusiv pentru industria de echipament militar, nu poate defini un cadru de intervenţie pentru o serie de obiective industriale strategice din ţările membre.

Deocamdată, intervenţiile sunt lăsate la mâna statelor, dar una este forţa economică a Germaniei, care îşi poate sprijini un combinat de oţel precum Thyssen Krupp, şi alta este ce poate face România.

Aşa cum Parlamentul şi Comisia Europeană se gândesc la o luptă comună pentru taxarea giganţilor digitali americani care fac afaceri în fiecare ţară din Uniunea Europeană, poate că ar fi cazul să ia în considerare asumarea unei politici industriale comune în care să fie definite 1.000–5.000–10.000 de mari întreprinderi industriale considerate strategice la nivelul UE şi găsite soluţii pentru menţinerea şi dezvoltarea lor.

Când în lume sunt distruse astăzi tancuri petroliere şi nave militare, este evident că piaţă pentru un şantier precum cel de la Mangalia există, iar maşinile de luptă se fac din oţel. Nu poţi să te gândeşti la programe de dezvoltare de echipamente militare fără oţel şi nave.

În perioada pandemiei, Uniunea Europeană a trecut peste regulile sale birocratice în intervenţiile directe pentru finanţarea sistemelor de sănătate din ţările membre. Este ceea ce trebuie să facă şi acum, pentru că timpul nu mai are răbdare, şi să-şi apere avanposturile industriale din orice ţară membră.