Cătălin Crăciunescu despre războiul iranian, decăderea Orientului Mijlociu și românii ce se laudă cu un petrol pe care nu-l mai au! (Libertatea)

Românul are o relație specială cu petrolul. Nu cu petrolul din rezervor, care îl costă tot mai mult, ci cu petrolul din mitologia națională. Noi nu doar că avem resurse, noi aproape că ne lăudăm cu ele ca și cum ar fi o moștenire personală, lăsată prin testament de istorie. Avem petrol, avem gaze, avem Marea Neagră, avem tot. Numai că, atunci când intrăm în benzinărie, aflăm brutal adevărul: la pompă, patriotismul energetic nu ține loc de reducere.

România trăiește de ani buni cu această poveste frumoasă despre propria bogăție. O țară care a avut petrol, care știe ce înseamnă rafinare, care își amintește mereu că a fost cândva importantă pe harta energetică a Europei. Doar că între a avea resurse și a fi protejat de scumpiri este o diferență enormă. Una pe care șoferul român o înțelege de fiecare dată când vede cum sare prețul litrului de carburant, de parcă ar locui într-o țară care nu produce nimic și importă până și aerul.

Adevărul e mai puțin glorios și, tocmai de aceea, mai util: resursele nu te salvează automat. Nu te apără de piața globală, nu te scot din jocul cotațiilor internaționale, nu anulează accizele, TVA-ul, costurile logistice și nici lăcomia fiscală a statului. Pe scurt, poți să ai petrol și tot să plătești ca și cum l-ai aduce cu găleata de peste ocean.

De aici și ironia. Românii vorbesc despre bogăția subsolului cu același entuziasm cu care alții vorbesc despre „potențial”. Avem. Știm că avem. Repetăm că avem. Doar că acest „avem” nu se vede unde doare cel mai tare: în buzunar. Petrolul nostru are, se pare, o calitate extraordinară – îi îmbogățește pe toți, mai puțin pe românul care bagă benzină.

Războiul din Iran nu mai poate fi privit ca o operațiune cu obiective clare, ci ca expresia unui eșec strategic născut chiar din lipsa unui rezultat previzibil. Nu pentru că ar lipsi justificările oficiale, retorica solemnă sau ambalajul diplomatic, ci pentru că lipsește exact elementul care separă o strategie de un act de aventurism: capacitatea de a anticipa consecințele. Când deschizi un conflict în centrul uneia dintre cele mai sensibile regiuni energetice ale lumii fără să poți spune limpede unde vrei să ajungi, nu mai faci ordine geopolitică, ci destabilizezi economia globală cu bună știință.

Iar această destabilizare nu rămâne în Iran. Ea ajunge direct în Europa și, inevitabil, în România. Pentru români, războiul nu se vede pe hărțile militare și nici în comunicatele marilor cancelarii, ci la pompă, în costurile de transport, în scumpirea bunurilor și în sentimentul tot mai clar că orice conflict din Orientul Mijlociu se plătește și aici, acasă. Adevărata comparație nu este, așadar, între cât petrol are Iranul și cât petrol are România, ci între locul unde izbucnește criza și locul unde se suportă consecințele ei economice.

În toată această poveste, Statele Unite arată din nou cât de ușor este să deschizi conflicte și cât de greu este să gestionezi consecințele. Mai grav este însă altceva: impulsul de a intra în asemenea zone de foc fără un rezultat previzibil spune mult despre superficialitatea strategică a unor decidenți care par convinși că orice haos poate fi ambalat ulterior într-un comunicat cu aer istoric. Numai că piața nu citește comunicate. Piața taxează.

Războiul din Iran afectează România prin prețurile de la pompă. Foto: Dumitru Angelescu

Orientul Mijlociu: cât mai ține iluzia stabilității?

Și nu doar piața energiei. Întregul Orient Mijlociu va plăti factura de încredere a acestui conflict. Poate că, la prima vedere, marile centre economice din regiune rezistă. Poate că hotelurile încă funcționează, investițiile nu s-au evaporat peste noapte, iar marile orașe încearcă să păstreze imaginea de calm, lux și control. Dar aceasta este doar fotografia de moment. Filmul însă va arăta mai prost.

Pentru că turismul fuge primul. Capitalul prudent îl urmează imediat. Afacerile își recalculează expunerea. Iar lipsa de încredere, odată instalată, lucrează mai adânc decât orice lovitură militară punctuală. Ea erodează lent, constant și, uneori, ireversibil. În câteva luni sau câțiva ani, ceea ce părea o oază de stabilitate economică și securitate se poate transforma într-o regiune privită cu rezervă, exact pentru că a fost atinsă de virusul cel mai costisitor în economie: neîncrederea.

Aici se vede și falimentul politic al întregii aventuri. Pentru că nu vorbim doar despre Iran. Vorbim despre un Orient Mijlociu sărăcit treptat în turism, în investiții, în afaceri și în reputația de zonă controlabilă. Iar când distrugi încrederea într-o regiune care se vindea lumii drept spațiu de stabilitate, nu produci doar pagube locale. Produci consecințe în lanț.

În acest context, Europa se trezește, din nou, în postura ingrată a aliatului căruia i se livrează nota de plată și dilema morală în același pachet. Așa cum arată lucrurile acum, suntem într-un impas pe care l-am putea numi fără mari eforturi „dead end America”. O Americă ce pare că nu mai conduce lumea, ci doar împinge crizele mai departe, către alții, cu speranța că aceștia vor gestiona ce ea însăși nu mai poate controla.

Iar Donald Trump, cu stilul său deja consacrat de a transforma politica externă într-un joc de presiune și improvizație, aruncă din nou cartoful fierbinte către aliați. Numai că acest cartof fierbinte nu e unul simbolic. El înseamnă obligații politice, riscuri militare, costuri economice și, poate cel mai grav, tentația de a relativiza dreptul internațional.

De aici începe adevărata problemă pentru Europa. Nu doar faptul că petrolul se scumpește. Nu doar că lanțurile energetice se tensionează, ci faptul că statele europene sunt împinse tot mai des în situația de a alege între solidaritatea strategică și respectarea regulilor care au stat la baza construcției europene. Iar în momentul în care dreptul internațional devine opțional, tot edificiul valoric al Europei Unite începe să se clatine.

Uniunea Europeană nu s-a construit doar pe piață comună și fonduri. S-a construit pe ideea că există reguli, limite, drept și predictibilitate. Dacă aceste repere sunt sacrificate în numele unor războaie fără final clar și fără rezultat previzibil, atunci nu mai vorbim doar despre o criză geopolitică. Vorbim despre o fisură în însăși ideea de Europa.

Și poate că aceasta este ironia cea mai mare dintre toate. Noi, românii, ne consolăm că avem petrol. Americanii se consolează că încă pot dicta ordinea globală. Orientul Mijlociu se consolează că încă rezistă economic. Iar Europa se consolează că mai poate salva aparențele juridice. În realitate, fiecare joacă un rol într-o piesă al cărei decor încă stă în picioare, dar ale cărei grinzi încep să cedeze.

Până atunci, românul își vede de treabă. Se uită la pompă, oftează, plătește și pleacă. Bogat în resurse, sărac în avantaje și condamnat să plătească pentru decizii pe care nu le-a luat.

sursă: libertatea.ro

Românul are o relație specială cu petrolul. Nu cu petrolul din rezervor, care îl costă tot mai mult, ci cu petrolul din mitologia națională. Noi nu doar că avem resurse, noi aproape că ne lăudăm cu ele ca și cum ar fi o moștenire personală, lăsată prin testament de istorie. Avem petrol, avem gaze, avem Marea Neagră, avem tot. Numai că, atunci când intrăm în benzinărie, aflăm brutal adevărul: la pompă, patriotismul energetic nu ține loc de reducere.

România trăiește de ani buni cu această poveste frumoasă despre propria bogăție. O țară care a avut petrol, care știe ce înseamnă rafinare, care își amintește mereu că a fost cândva importantă pe harta energetică a Europei. Doar că între a avea resurse și a fi protejat de scumpiri este o diferență enormă. Una pe care șoferul român o înțelege de fiecare dată când vede cum sare prețul litrului de carburant, de parcă ar locui într-o țară care nu produce nimic și importă până și aerul.

Adevărul e mai puțin glorios și, tocmai de aceea, mai util: resursele nu te salvează automat. Nu te apără de piața globală, nu te scot din jocul cotațiilor internaționale, nu anulează accizele, TVA-ul, costurile logistice și nici lăcomia fiscală a statului. Pe scurt, poți să ai petrol și tot să plătești ca și cum l-ai aduce cu găleata de peste ocean.

De aici și ironia. Românii vorbesc despre bogăția subsolului cu același entuziasm cu care alții vorbesc despre „potențial”. Avem. Știm că avem. Repetăm că avem. Doar că acest „avem” nu se vede unde doare cel mai tare: în buzunar. Petrolul nostru are, se pare, o calitate extraordinară – îi îmbogățește pe toți, mai puțin pe românul care bagă benzină.

Războiul din Iran nu mai poate fi privit ca o operațiune cu obiective clare, ci ca expresia unui eșec strategic născut chiar din lipsa unui rezultat previzibil. Nu pentru că ar lipsi justificările oficiale, retorica solemnă sau ambalajul diplomatic, ci pentru că lipsește exact elementul care separă o strategie de un act de aventurism: capacitatea de a anticipa consecințele. Când deschizi un conflict în centrul uneia dintre cele mai sensibile regiuni energetice ale lumii fără să poți spune limpede unde vrei să ajungi, nu mai faci ordine geopolitică, ci destabilizezi economia globală cu bună știință.

Iar această destabilizare nu rămâne în Iran. Ea ajunge direct în Europa și, inevitabil, în România. Pentru români, războiul nu se vede pe hărțile militare și nici în comunicatele marilor cancelarii, ci la pompă, în costurile de transport, în scumpirea bunurilor și în sentimentul tot mai clar că orice conflict din Orientul Mijlociu se plătește și aici, acasă. Adevărata comparație nu este, așadar, între cât petrol are Iranul și cât petrol are România, ci între locul unde izbucnește criza și locul unde se suportă consecințele ei economice.

În toată această poveste, Statele Unite arată din nou cât de ușor este să deschizi conflicte și cât de greu este să gestionezi consecințele. Mai grav este însă altceva: impulsul de a intra în asemenea zone de foc fără un rezultat previzibil spune mult despre superficialitatea strategică a unor decidenți care par convinși că orice haos poate fi ambalat ulterior într-un comunicat cu aer istoric. Numai că piața nu citește comunicate. Piața taxează.

Războiul din Iran afectează România prin prețurile de la pompă. Foto: Dumitru Angelescu

Orientul Mijlociu: cât mai ține iluzia stabilității?

Și nu doar piața energiei. Întregul Orient Mijlociu va plăti factura de încredere a acestui conflict. Poate că, la prima vedere, marile centre economice din regiune rezistă. Poate că hotelurile încă funcționează, investițiile nu s-au evaporat peste noapte, iar marile orașe încearcă să păstreze imaginea de calm, lux și control. Dar aceasta este doar fotografia de moment. Filmul însă va arăta mai prost.

Pentru că turismul fuge primul. Capitalul prudent îl urmează imediat. Afacerile își recalculează expunerea. Iar lipsa de încredere, odată instalată, lucrează mai adânc decât orice lovitură militară punctuală. Ea erodează lent, constant și, uneori, ireversibil. În câteva luni sau câțiva ani, ceea ce părea o oază de stabilitate economică și securitate se poate transforma într-o regiune privită cu rezervă, exact pentru că a fost atinsă de virusul cel mai costisitor în economie: neîncrederea.

Aici se vede și falimentul politic al întregii aventuri. Pentru că nu vorbim doar despre Iran. Vorbim despre un Orient Mijlociu sărăcit treptat în turism, în investiții, în afaceri și în reputația de zonă controlabilă. Iar când distrugi încrederea într-o regiune care se vindea lumii drept spațiu de stabilitate, nu produci doar pagube locale. Produci consecințe în lanț.

În acest context, Europa se trezește, din nou, în postura ingrată a aliatului căruia i se livrează nota de plată și dilema morală în același pachet. Așa cum arată lucrurile acum, suntem într-un impas pe care l-am putea numi fără mari eforturi „dead end America”. O Americă ce pare că nu mai conduce lumea, ci doar împinge crizele mai departe, către alții, cu speranța că aceștia vor gestiona ce ea însăși nu mai poate controla.

Iar Donald Trump, cu stilul său deja consacrat de a transforma politica externă într-un joc de presiune și improvizație, aruncă din nou cartoful fierbinte către aliați. Numai că acest cartof fierbinte nu e unul simbolic. El înseamnă obligații politice, riscuri militare, costuri economice și, poate cel mai grav, tentația de a relativiza dreptul internațional.

De aici începe adevărata problemă pentru Europa. Nu doar faptul că petrolul se scumpește. Nu doar că lanțurile energetice se tensionează, ci faptul că statele europene sunt împinse tot mai des în situația de a alege între solidaritatea strategică și respectarea regulilor care au stat la baza construcției europene. Iar în momentul în care dreptul internațional devine opțional, tot edificiul valoric al Europei Unite începe să se clatine.

Uniunea Europeană nu s-a construit doar pe piață comună și fonduri. S-a construit pe ideea că există reguli, limite, drept și predictibilitate. Dacă aceste repere sunt sacrificate în numele unor războaie fără final clar și fără rezultat previzibil, atunci nu mai vorbim doar despre o criză geopolitică. Vorbim despre o fisură în însăși ideea de Europa.

Și poate că aceasta este ironia cea mai mare dintre toate. Noi, românii, ne consolăm că avem petrol. Americanii se consolează că încă pot dicta ordinea globală. Orientul Mijlociu se consolează că încă rezistă economic. Iar Europa se consolează că mai poate salva aparențele juridice. În realitate, fiecare joacă un rol într-o piesă al cărei decor încă stă în picioare, dar ale cărei grinzi încep să cedeze.

Până atunci, românul își vede de treabă. Se uită la pompă, oftează, plătește și pleacă. Bogat în resurse, sărac în avantaje și condamnat să plătească pentru decizii pe care nu le-a luat.

sursă: libertatea.ro