În renumitul orășel de odinioară Mărășești, la cinci minute de gară, spre Nord și pe stânga, era situată vestita Fabrică Chimică Mărășești, cu o linie de garaj care–i permitea să încarce și să descarce toate produsele fabricate precum și să înmagazineze materiile prime.
Construcția a început în anul 1899 sub primul ei director Iosef Hertz în colaborare cu Firma Zalatmaer Schwefelchies Industrie Act Gesellschaft din Budapesta , iar actul constitutiv al Fabricii de Produse Chimice Mărășești S.A. a fost semnat la 17 decembrie 1901 de către Iosef Hertz, Em. Culoglu avocat, Jean de Sandor și Paul Szecsi, ambii prin procurator Josef Loebel, E. Wolff și Jules Goldschmidt.
Ulterior, la capitalul ei au contribuit și alte societăți, cum ar fi, de exemplu, Banca Comercială Română. De fapt, totul a plecat de la Ulisse J. Negropontes, socrul Generalului Eremia Grigorescu, care a decis să arendeze 12 hectare din moșia sa, în 1899, pe 96 de ani, până la nivelul anului 1995, pentru suma de 1.200 lei pe an, adică în niște condiții mai mult decât favorabile, doar dacă aceștia vor ridica în maxim un an și jumătate respectiva fabrică, ceea ce s-a întâmplat la fix.
Văzând seriozitatea lor, moșierul a decis să vândă cele 12 hectare în 1902, către persoanele de mai sus, tocmai ca să nu aibă nici o reținere și a investi cât mai bine și mai mult în afacerea lor. Cercetând mai departe, prin vechile dări de seamă, studii și site-ul Primăria Marasesti.ro, mai putem afla că în timpul Primului Război Mondial, ca toate întreprinderile din regiunile unde au fost lupte, fabrica a fost distrusă de armatele de ocupație.
Datorită acestui fapt, fabrica a avut de suportat pierderi considerabile încât, după război, a trebuit o refacere generală. S-au comandat din nou majoritatea mașinilor și s-a renovat clădirea după ultimele cerințe ale tehnicei moderne. Era scutită de orice fel de impozit către stat, județ sau comună.
Fabrica producea la început numai clei, făina de oase și de coarne, întrebuințat pentru îngrășaminte agricole, negru animal, gelatină comestibilă și industrială, superfosfat. Societatea producea și distribuia curent locuitorilor din Mărășești și spitalului din localitate. Ca organ superior de conducere era Direcțiunea, compusă dintr-un director și un subdirector.
Clădirile care compuneau fabrica erau următoarele: localul administrației, compus din cabinetul directorului, cabinetul subdirectorului, cabinetul corespondentului, dactilografului, magazionerului și contabilului. Tot în acest local erau și două camere ce serveau ca laboratoare chimice. Urma casa cazanelor unde se aflau mai multe recipiente mari cu vapori, care serveau pe de o parte ca forță motrică, iar pe de altă parte produceau vaporii necesari pentru extragerea grăsimii din oase.
Exista și casa mașinilor, unde erau mai multe utilaje de aburi de mărimi fantastice, precum și turbine cu aburi. Nu trebuie uitată nici instalația electrică, care pornea întreaga fabrică și ajungea, cum am amintit, și la locuitorii din Mărașești, la un preț convenabil ambelor părți. Pe lângă toate acestea, fabrica mai avea încăperi pentru împachetare și depozitarea produselor.
În 1923, aceasta a produs 100 de vagoane de clei, 30 de vagoane grăsime, 40 de vagoane negru animal, 300 de vagoane îngrășăminte chimice, avea un capital de 20.000. 000 lei și 300 de lucrători. Produsele fabricii ajungeau până în S.U.A, în 1937 plecând către această destinație peste 300 de tone făină de oase.
Fabrica a construit pentru angajați, încă din perioada interbelică, o gradiniță, sala de mese, sala de festivități , camera pentru musafiri și funcționari, sere de flori etc. În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, cu toate condițiile grele existente, fabrica nu și-a redus capacitățile de producție, înregistrând sub directorii Manole Netea și Haba Aurel progrese apreciabile.
După naționalizarea din 1948, fabrica a intrat în proprietatea statului și a beneficiat de o atenție deosebită din partea regimului comunist. În perioada 1968-1979, din totalul sumelor de bani alocate industriei, 12 % au fost repartizate doar industriei chimice. Atunci, când director era un anume Cornel Mariș, s-au construit noi capacități la Chimica Mărășești, care și-a diversificat foarte mult producția, ajungând să fabrice produse unicat în Europa.
După anul 2000, fabrica și-a închis porțile, tranziția post- decembristă reușind ceea ce două războaie mondiale și câteva crize economice vechi n-au putut face, și anume falimentul. Adică, pentru că nu s-a investit pentru îndeplinirea criteriilor de mediu, iar investitorul principal nu a mai plătit ratele de privatizare (conform licitației din decembrie 1999 și contractului din februarie 2000), A. P. A. P. S ., actuala A. A. V. S. a declanșat proceduri legale în instanță, proceduri care au mers așa de bine încât 10 ani mai târziu se terminase chiar și cu demolarea controlată a resturilor fostei fabrici Chimica-Marchim Mărășești.
Ce se va întâmpla cu terenul de 12 hectare nici nu mai contează pentru cei o mie, două mii de foști angajați. Aceștia mai bine ar afla de la autorități ce s-a ales de arhiva lor de retribuire și pentru acest lucru Autoritarea de Administrare a Activelor Statului a primit o solicitare în acest sens. După ce instituția va comunica relațiile necesare în legătură cu locul unde se păstrează statele lor de plată, dacă mai există, aceste informații vor ajunge negreșit la dispoziția celor interesați. Florin Dîrdală – Arhivele Naționale Vrancea
Source URL: https://www.jurnaldevrancea.ro/chimica-marchim-marasesti-sau-ce-am-avut-si-ce-am-pierdut/